Scurtmetrajul regizat de Natalie Musteata și Alexandre Singh, Deux personnes échangeant de la salive (2024) restituie o lume dezumanizantă, în care sărutul este interzis – toți se tem să pronunțe până și cuvântul, chiar în intimitatea propriei locuințe, iar consumul compulsiv devine expiator. Totuși, se petrece o întâlnire salvatoare dintre o tânără vânzătoare (care abia împlinește 25 de ani și doar câte zile de când e angajata marelui complex comercial în care cumpărătorii sunt așteptați cu un pahar de prosecco), pe nume Malaise, al cărei rol este interpretat admirabil de actrița și regizoarea de origine kosovară Luàna Bajrami și o tânără soție, de o distincție particulară, locuită însă de o mare nefericire, numită Angine, interpretată de actrița iraniană Zar Amir Ebrahimi, cunoscută pentru regia filmului Tatami (2023) și pentru rolurile din Shayda (2023), film regizat de Noora Niasari și din Les Survivants (2022), regizat de Guillaume Renusson. La rândul său, Luàna Bajrami a regizat Notre monde (2023) și a jucat în Portrait de la jeune fille en feu (2019) și în La Colline où rugissent les lionnes (2021), pe cel din urmă și regizându-l.
Câștigător al unui Oscar pentru categoria scurtmetraj, Deux personnes échangeant de la salive (2024) exprimă aberațiile unei lumi privite sub lupă, în care fiecare individ ajunge să trăiască în psihoză, în mefiență absolută și să devină torționar pentru ceilalți. Respirația urât mirositoare e un indicator al respingerii celuilalt, o barieră olfactivă care protejează și oferă siguranță în fața unei iminente eliminări. Coșciugul – confecționat din carton – pare să fie efectul profesionalizării unei meserii în care se cere „perfecțiune”, într-un mediu în care nevoia de astfel de produse este exponențială cu numărul celor care cedează sub presiunea apropierii fizice de altă persoană. Moartea este și ea cuantificată și demonetizată, în mod paradoxal, nu se mai pune preț pe nicio ființă umană – prin țipetele inutile sufocate în coșciugele care se plimbă în mașini spre un cimitir-râpă, în care coșciugele stau aruncate unele peste altele, fără ca memoria defunctului să fie legată de vreun monument funerar, iar în acest oraș-fantomă, în care pare să nu se întâmple nimic în afara cumpărăturilor cotidiene și a morții, doar excesele consumeriste sunt răsplătite cu o doză suplimentară de serotonină, alimentată de oferte tot mai atrăgătoare, de linii de producție tot mai bine țintite. Plata cu propria piele – de fapt, cu obrazul stâng, aproape mereu învinețit – și, in extenso, cu propria conștiință este întreținută de oameni-fantoșe lipsiți de orice rafinament sufletesc, într-o continuă stare de alertă, mereu la pândă, supravegheați neîncetat de toți ceilalți.
Vigilența devine pledoarie pentru dezumanizare și un pretext irefutabil pentru renunțarea deplină la celălalt, iar toate personajele se înscriu într-o peremptorie cursă de șoareci, eroi învinși încă de la început, supuși parcă unui experiment care nu se mai termină. Concentrarea maximă a acțiunii, de-a lungul căreia evoluează tipuri diferite de femei – Angine ilustrează o Julie d’Aiglemont aproape resemnată cu un mariaj plicticos, în vreme ce Malaise, care abia împlinește 25 de ani, obligată să lucreze într-un aseptic magazin universal, devine prototipul tinereții eterne și dezangajate, deloc exuberante, totuși, care se pretează la jocuri simple, dar versatile, care îi însuflețesc viața lui Angine, încremenită în cenușiul fiecărei zile. La antipod, Pétulante exprimă invidia, lipsa de empatie, dezumanizarea deplină, fiindcă e capabilă de tot ce e mai rău cu putință. În clipa în care Malaise este luată din magazin, Pétulante adoptă strategia de marketing necesară pentru a supraviețui. Viețile se consumă, numai linia de producție rezistă.
Scurtmetrajul constituie o critică severă, categorică la adresa consumerismului, dar și la adresa unei lumi care se oglindește perfect în fricile noastre tot mai bine articulate.
