„Cravata galbenă”

Filmul, o biografie romanțată a dirijorului și compozitorului Sergiu Celibidache (1912-1996), a fost lansat în noiembrie 2025. Evident, un film de ficțiune, fie el și biografic, trebuie evaluat ca o operă de artă în sine, fiindcă ascultă de alte legi și e mult mai comprimat în timp și în nuanțare decât o carte care tratează același subiect. Realizatorul său s-a făcut de mult remarcat cu documentarul „Le jardin de Celibidache” (Grădina lui Celibidache, 1997) și cu nostalgicul și aluzivul „Octav” (2017) (în care protagonistul Marcel Iureș seamănă mult mai bine cu Celibidache bătrân decât seninul John Malkovich în „Cravata galbenă”). Venerația pentru tatăl său a fiului Serge Ioan Celebidachi (acesta e numele familiei, transcris greșit când celebrul dirijor și-a continuat studiile la Berlin) e mai mult decât evidentă. Dar filmul acesta trebuie privit ca și cum ar fi doar inspirat de biografia lui Celibidache, așa cum „Amadeus” (probabil cel mai bun film pe teme muzicale) e plin de inadvertențe despre Mozart, dar are drept idee centrală opoziția și diferențele dintre geniu și talent.

În cazul filmului „Cravata galbenă”, ideea e pasiunea (pentru muzică) și sacrificiile necesare pentru lipsa compromisurilor față de aceasta. Tocmai asta pare să fi declanșat reacțiile negative față de acest film ale unor intelectuali dezabuzați de pe la noi, spre deosebire de publicul larg, fie pentru că ei nu pot pricepe și percepe forța auto-destinică a unui talent care îl face pe un om să-și urmeze visul și să se ridice prin asta deasupra complacerii materialiste a celorlalți, fie pentru că asta chiar îi deranjează pe ei și pe cei care îi plătesc sau îi dresează. Statul te vrea prost. Fiindcă un om redus la statutul de stomac ambulant se supune la orice, dar un om pasionat de o idee și care-și închină viața realizării acesteia nu poate fi păcălit de orice.

Evident, acest film, ca orice film, e o simplificare și, pe alocuri, chiar o eroizare a biografiei spectaculoase a lui Celibidache. De obicei, eroizarea cinematografică a unor personalități occidentale e mai puțin taxată de intelectualii blazați care relativizează orice, mai ales potențialele modele care i-ar putea trezi pe alții. În „Cravata galbenă” sunt bifate mai toate căsuțele necesare creionării aventurilor lui Celibidache pe calea spre construirea unei cariere muzicale internaționale: opoziția tatălui (cam schematic reprezentată), promiscuitatea bucureșteană, mizeriile de la Berlin din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, influența budismului, paradoxala aroganță, intransigența uneori tiranică față de muzicieni (cum făceau mai toți dirijorii pe vremea lui), refuzul înregistrărilor, cariera dirijorală internațională, încercările ratate ale Securității de a-l manipula prin dorul lui de țară etc.

Din acest punct de vedere, filmul e impresionant, ceea ce se vede și din recenziile pozitive de pe Internet. O fi de „Oscar”, cum zic deja unii? Poate că da, poate că nu, vom vedea (deși față de ce fel de filme se premiază mai nou uneori…). Se disting mai ales interpretarea lui Ben Schnetzer, scenografia și imaginea. Pasiune e cuvântul definitoriu pentru această poveste filmată, de aceea ea are momente de mare intensitate emoțională (să recunoaștem însă că înregistrările cu muzica lui Bruckner sunt și mai impresionante, chiar și dirijate foarte lent, cum făcea Celibidache).

Dar dacă tot e vorba de un muzician, să detaliem că adevăratul Celibidache e privit acum în lume în mod nuanțat și cu unele rezerve din cauza idiosincraziilor sale, a egocentrismului interpretărilor și a excesivelor explicații filosofice în sprijinul lor, contrare unor intenții ale compozitorilor abordați și practicilor interpretative din vremea acestora și pe care ar fi putut să le studieze. A fi român (identitate de care el, în mod onorant, nu s-a dezis) nu e o calitate în sine și nu tot ce a zis sau a făcut Celibidache e genial din acest motiv. Lentoarea excesivă a interpretărilor lui, mai ales la bătrânețe, o explica prin fenomenologie și prin necesitatea ca „epifenomenele” din orchestră să se audă, în funcție și de ambianța sonoră a sălii de concert. Dar nu totul în orchestră are importanță egală, nefiind în prin plan, deși contribuie la textura generală a sonorității. Celibidache mai susținea că tempoul depinde de caracteristicile acustice ale sălii de concert, ceea ce e adevărat, dar și că el e irelevant pentru a evalua o interpretare (deși prima întrebare a lui Beethoven despre un concert cu o compoziție a lui era: „Cum au fost tempourile?”). Interpretarea ar trebui să înceapă abia după ce se respectă strictul necesar din partitură și din practicile (scrise sau nescrise) din epoca lucrării abordate. Pe de altă parte, reticența lui Celibidache față de vibrato-ul excesiv a fost o intuiție surprinzătoare, datorată preocupării pentru calitatea sunetului.

Ceea ce rămâne universal valabil din concepțiile muzicale ale lui Celibidache, după cum se poate vedea în interviurile lui sentențioase prin care și-a construit legenda, este abordarea spirituală, care-l distinge de mulți interpreți. Beethoven a zis: „Muzica e o revelație mai presus de orice înțelepciune și filosofie. Cine pătrunde sensul muzicii mele se ridică din mizeria în care se târăsc ceilalți oameni”. Celibidache spunea că muzica e o experiență transcendentă, iar frumusețea ei e doar momeala de pe calea către conștientizarea adevărului și a ordinii universale. „Aș vrea ca după un concert să spuneți nu că a fost frumos, ci că a fost adevărat”, spunea Celibidache într-un remarcabil interviu în franceză despre rostul muzicii. Există o oarecare justificare în refuzul lui de a face înregistrări (nu și transmisiuni la radio ale concertelor!), fiindcă actul muzical se petrece în mod irepetabil într-o anumită incintă acustică. Dar compromisul înregistrării e necesar pentru accesibilitate, iar performanțele ingineriei de sunet actuale pot reconstitui multe dintre „epifenomenele” care se petrec pe viu.

Acest film poate fi și un stimulent pentru publicul larg pentru a mai asculta și muzică fără vorbe și pentru a citi excelenta și documentata carte Spațiul Celibidache (Editura Omnium, 2025) a istoricului Stejărel Olaru. Genericul de final se derulează pe fondul unor filmări din concertele adevăratului Celibidache, în mod similar cu „Bohemian Rhapsody” (2018). Din experiență proprie, la acesta din urmă, publicul a stat în picioare până la sfârșit pentru filmările din concertele reale ale trupei Queen, iar la „Cravata galbenă” a plecat cam trei sferturi din public, deși genericul final includea și formidabila și înălțătoarea coda din Simfonia a IV-a de Bruckner.

Inițial și pentru mult timp, Celibidache voia să fie în primul rând compozitor. În loc de concluzie, să menționăm că majoritatea compozițiilor lui (printre care un Requiem și patru simfonii) sunt nepublicate încă. Foarte încurajator! O excepție (publicată de editura Schott în Germania) e suita orchestrală „Grădina de buzunar” (1978), lucrare interesantă, amintind de Ravel și de Mihail Jora și care s-a cântat la București la Festivalul Celibidache acum câțiva ani.