Muzica

/

Reznicek, compozitor semi-român?

Emil Nikolaus von Reznicek (1860 – 1945) e un compozitor azi uitat, austriac prin cetățenie și ceho-român prin originea etnică. Linia paternă era cehă, bunicul fiind trompetist și șeful fanfarei a două regimente austriece din Budapesta și Viena, iar tatăl ofițer de carieră și înnobilat ca baron (Freiherr). Mama compozitorului a fost prințesa Clarisse Ghika-Budești, aparținând marii familii boierești apărute în sec. al XVII-lea. E de mirare că excesele protocroniste nu l-au făcut și pe el român, ca pe Tesla sau alte cazuri similare, deși formația sa culturală a fost austriacă, nici măcar cehă, fiind asimilat ca mulți alții de imperiul multinațional muribund. Din perspectivă atemporală, astfel de asimilări au fost și sunt dubioase și inutile (cât de neglijate sunt valorile românești autentice e altă poveste): unii au rezistat asimilării, menținându-și identitatea națională în mijlocul cosmopolitismului sau al imperialismului (de ex., Dvořák sau Ciprian Porumbescu), iar alții nu (ca Gluck sau, parțial, Mahler).

Spre deosebire de muzicieni mai celebri, Reznicek a evitat legăturile cu regimul nazist, mai ales că a doua lui soție era evreică, iar fiica sa Felicitas a făcut parte din Rezistență și a colaborat cu serviciul secret britanic MI6, folosindu-și relația cu aghiotantul lui Hitler. Dar fiul său, Emil Ludwig, a făcut parte din SS, spre oroarea compozitorului. Exponent al polistilismului avant la lettre (considerat atunci pastișă de către critici), Reznicek a fost deschis la orice influențe, de la muzica veche la jazz, fiind autorul unei opere vaste, parțial încă nepublicate (cinci simfonii mature, multe alte lucrări orchestrale, 23 de opere, șase cvartete, muzică de cameră, lucrări corale și vocale etc.).

Spre deosebire de muzicieni mai celebri, Reznicek a evitat legăturile cu regimul nazist, mai ales că a doua lui soție era evreică, iar fiica sa Felicitas a făcut parte din Rezistență și a colaborat cu serviciul secret britanic MI6, folosindu-și relația cu aghiotantul lui Hitler.

Muzica lui aparține mai ales romantismului târziu și nu are nici o aluzie românească, dar ceea ce face interesant cazul lui este aderența stilistică la ceea ce veșnicii fanatici ai progresismului consideră muzici „depășite”, adică la tonalitate (și, rareori, bitonalitate), deși era contemporan cu noile curente care o subminau (parțial impresionismul, dar mai ales expresionismul și modernismul). Singura faimoasă cât de cât dintre lucrările lui este uvertura operei „Donna Diana” (1894), care se cântă uneori în concerte fiindcă e o compoziție plină de farmec și vervă, scurtă și foarte eficient orchestrată. Ea îi conferă statutul de one hit wonder în muzica cultă, prin analogie cu unicul „șlagăr” care i-a făcut faimoși pe unii muzicieni pop. Pentru progresiști, ea e în mod evident „depășită” din cauză că e aproape în stilul lui Mendelssohn, care îi e anterior cu vreo șase decenii.

Dar ne-am putea întreba dacă nu s-a epuizat încă această abordare mărginită și analitică a istoriei muzicii, care valorizează automat ceea ce e mai recent ca fiind superior față de ceea ce îi e anterior. Istoria muzicii, ca și istoria în general, nu e un progres liniar și mecanic. Aproape am putea spune că ea (ele) prezintă suișuri și coborâșuri, dacă nu ne-am aminti de inoperabilitatea și inutilitatea multor comparații valorice între compozitori și mai ales între stiluri (ca între mere și pere). Bineînțeles, există capodopere, lucrări bune, lucrări cu potențial și lucrări slabe, așa cum unii compozitori au produs mai multe lucrări de geniu față de alții. E ușor să constatăm că Bach e un compozitor incomparabil mai mare decât Reznicek, dar între Reznicek și contemporanul său Glazunov departajarea e practic imposibilă.

Dintre contemporanii lui semnificativi, dar „depășiți”, adică mai mult sau mai puțin tradiționaliști, majoritatea sunt azi obscuri și neglijați, iar alții tolerați și priviți cu condescendență de establishment-ul muzical: Serghei Rahmaninov, Alfredo Casella, Giovanni Sgambati, Vasili Kalinnikov, Miguel Marqués, Felix Woyrsch, Sigurd Lie, Richard Flury, Frederick Hymen Cowen, Gianfrancesco Malipiero, Leevi Madetoja, Charles Villiers Stanford, Ottorino Respighi, Hans Pfitzner, Ralph Vaughan Williams, Carl Nielsen, Aleksandr Glazunov, Frederick Delius, Arnold Bax, Engelbert Humperdinck. Lecția e aici despre relativitatea gusturilor profesioniștilor și ale publicului. Acești compozitori au trudit timp de decenii pentru a produce ceva bun, inclusiv multe lucrări de proporții, pentru a fi apoi uitați (uneori pe bună dreptate, alteori nu).

Dar Reznicek a fost contemporan și cu unii compozitori mai mari (sau unii cel puțin cu mari influențe stilistice), ca Wagner, Brahms, Grieg, Dvořák, Bruch, Mahler, Richard Strauss, Ceaikovski, Bruckner, Sibelius, Debussy, Ravel, Schoenberg, Berg, Webern, Bartók și Stravinsky. Cu toate acestea, deși admira operele lui Berg „Wozzeck” și „Lulu”, extrem de puțin din muzica acestora (chiar nimic în unele cazuri) a influențat compozițiile lui Reznicek, care rămân tributare mai ales lui Mendelssohn, Grieg și Dvořák, parțial lui Wagner (în opere) și uneori lui Mahler. E ceva rău în asta? Din perspectivă „post-postmodernă” ar trebui să spunem că nu. Există muzică bună în aproape orice stil. Remarcabile sunt conservatorismul stilistic al lui Reznicek și insistența în a cultiva o muzică armonioasă în timp ce era înconjurat de destrămarea vechii lumi politice și artistice, dar și „performanța” de a compune lucrări în același timp plăcute și eficient scrise, dar și inconsistente.

/

Inteligența artificială vs. Beethoven

Un grup de programatori și muzicologi, plus un compozitor de muzică de film care va orchestra rezultatul, sponsorizați de Deutsche Telekom, vor să „termine” primele două părți din Simfonia a X-a de Ludwig van Beethoven (1770-1827) folosind inteligența artificială, adică un soft alimentat cu schițele lucrării și cu elemente din alte compoziții ale acestuia și ale contemporanilor lui: Hummel, Haydn, Mozart, Cherubini și compozitori francezi pe care-i aprecia (sic). Din cauza restricțiilor impuse cu ocazia pandemiei cu noul coronavirus, festivitățile aniversare ale Anului Internațional Beethoven (împlinirea la 16 dec. 2020 a unui sfert de mileniu de la nașterea sa) au fost amânate și prelungite până în septembrie 2021. Printre aceste manifestări aniversare se înscrie și această acțiune inedită de „completare” a ultimului său proiect simfonic, pe care l-a schițat sporadic în ultimii ani de viață, mai ales după excepționala Simfonie a IX-a în re minor op. 125 (1824). Rezultatul urma să fie prezentat în concert la Bonn în 28 aprilie 2020, dar a fost amânat și deocamdată nu se mai aud noutăți despre el.

Creativitatea și geniul uman pot fi analizate și cu ajutorul computerelor, dar nu și întru totul simulate artificial („clonate”?), cum vom vedea mai jos, așa că acest proiect poate fi privit și ca o acțiune de PR pentru exacerbarea intruzivă a inteligenței artificiale, care la rândul ei e parte în general din promovarea transhumanismului pentru a-l face pe om un fel de cyborg tot mai dependent de tehnologie, de noutatea cu orice preț și de integrarea lui într-un dubios stup planetar format de Internetul Obiectelor (Internet of Things, IoT) și de „scorul social” cuantificat și verificat central prin smartphone-uri ca în China comunistă contemporană.

O parte bună și dătătoare de speranță în acest proiect e, totuși, implicarea marelui pianist și muzicolog american Robert Levin, expert în Mozart și autor al completării corecte stilistic a unor lucrări ale acestuia (Requiem-ul, Missa în do minor KV 427, forma originară a Simfoniei concertante pentru suflători etc.). În schimb, cei de la Deutsche Telekom s-au implicat în proiect nu de amorul artei, ci ca să își poată dezvolta ulterior pe baza lui tehnologia de recunoaștere vocală.

De la stânga la dreapta: Prof. Robert Levin (Cornell University), compozitorul Walter Werzowa, Matthias Roder (Institutul Karajan), prof. dr. Ahmed Elgammal (Rutgers University)

A fost consultat la un moment dat și eminentul muzicolog britanic Barry Cooper, unul dintre cei mai mari experți în Beethoven (mai ales în schițele cvasi-ilizibile ale acestuia) și autor al unei ipotetice prime părți a Simfoniei a X-a (1988), bazată strict pe schițele identificate de el și de Sieghard Brandenburg: „Am ascultat un fragment care a fost creat și nu sună nici pe departe ca o reconstrucție convingătoare a ceea ce intenționa Beethoven.” Într-adevăr, un fragment de 2 minute din noua reconstituire ipotetică postat pe YouTube în interpretarea fără vlagă și greoaie a unui cvintet cu pian începe cu prima temă a Allegro-ului din prima parte, dar continuă cu pasaje lipsite de pregnanță și de vreo legătură cu schițele pentru a X-a. Ar fi mult mai bine dacă participanții în proiect ar fi mai puțin preocupați de limbajul corporatist și autosuficient, mai mult algoritmic decât muzical, ca acela din prezentarea online susținută de Mark Gotham de la Universitatea Cornell în 2020 pentru Karajan Music Tech Conference și postată pe YouTube, și mai mult de cunoașterea în profunzime a stilului beethovenian și clasic în general (de ex., din analizele unor experți ca William Kinderman sau Charles Rosen).

Ca unul care a studiat toate schițele respective și articolele muzicologice pe această temă, publicate mai ales în anii ’80-’90, a corespondat cu profesorul Cooper și a compus propria Simfonie a IV-a „Omagiu lui Beethoven” (2003) pe baza acestor schițe, pot să las rezerva la o parte și să mă pronunț direct, rezumând opiniile experților și propriile constatări și rezultate, fără a cita poate plictisitor numeroasele surse ca pe un paravan constituit de argumentul autorității.

Ceea ce e cert e că Beethoven intenționa să compună Simfonia a X-a în Mi bemol major Unv. 3 (Biamonti 838) și a notat mai ales în 1822-1825, poate până în 1827, un număr de schițe melodice ce pot fi corelate cu acest plan. După elaborarea în paralel și cu influențe reciproce cu a IX-a, el spunea că o s-o compună fără cor și că vrea să-i dea „o nouă forță de atracție”. Poate ar fi fost nu ceva tot monumental, ci o contrapondere la Simfonia a IX-a, ca în cazul altor simfonii ale sale compuse aproape în tandem și mai mult sau mai puțin contrastante (a V-a și a VI-a „Pastorala”, sau a VII-a și a VIII-a – deși în acest ultim caz similitudinile sunt mult mai mari). Ciudatul memorandum dintr-o schiță („fără a doua parte”, adică fără dezvoltare, conform terminologiei epocii) implică o formă cu totul neobișnuită pentru ceea ce știm despre intensa elaborare a formelor beethoveniene de sonată. Poate centrul de greutate ar fi fost în părțile ei ulterioare. Poate că ideea ei poetică era „transfigurarea” menționată verbal pe o schiță. În orice caz, contemplativa introducere lentă, care urma să revină la sfârșitul primei părți, seamănă cu temele principale din părțile lente ale Sonatei nr. 8 în do minor pentru pian „Patetica” op. 13 (1798!) și ale Simfoniei a IX-a, pe când corpusul propriu-zis al furtunoasei prime părți e în tonalitatea relativei, do minor, o relație surprinzătoare, ca în Sonata nr. 4 în Do major pentru violoncel și pian op. 102 nr. 1 (1815).

Faptul că majoritatea schițelor (cca. 250 de măsuri) sunt pentru prima parte și că nu au avansat la stadiul de schiță în partitură denotă că el se afla încă la începutul elaborării, când multe elemente se mai puteau schimba ulterior. Cei care au studiat câtuși de puțin procesul lui creator știu cât de cvasi-banale sunt de multe ori primele schițe ale unei lucrări și cât de mult evoluează ele pe parcursul compunerii, până la rezultatele imprevizibile, coerente și geniale din lucrarea terminată. Ceea ce a realizat Cooper compilând, completând și orchestrând schițele primei părți reflectă, deci, acest prim stadiu al elaborării și nu prea sună ca ultima perioadă creatoare a lui Beethoven, probabil tocmai din cauza transfigurării necesare pe care schițele n-au mai apucat-o. De aici și rezervele drastice ale altor muzicologi, de ex. Robert Winter, și polemica pe care a iscat-o completarea ipotetică realizată de Cooper.

Se cuvin acum câteva reflecții detașate asupra oportunității unor astfel de reconstituiri ipotetice.

Când am aflat de existența enigmaticului proiect al Simfoniei a X-a aveam 17 ani și am fost electrizat (ceea ce ar fi urmat după a IX-a nu putea fi decât genial). Am căutat ani de zile orice informație cât de mică, iar unele sincronicități au adus pe diverse căi frânturi de referințe, până m-am putut documenta serios asupra schițelor și a publicațiilor conexe prin intermediul Ira F. Brilliant Center for Beethoven Studies de la Universitatea din San José (SUA). Rezultatul unei compilări exhaustive a schițelor acestei lucrări și ale altora, în spirit și stil postmodern, a fost menționata Simfonie a IV-a a subsemnatului (anunțată și discutată de „Beethoven Journal” din San José și de site-ul „Unheard Beethoven”, dar care n-a trezit nici un interes local în presă și în breaslă, contrar așteptărilor mele naive de atunci măcar pentru ceva bazat pe a X-a de Beethoven).

Între timp, entuziasmul fiind ponderat de știință, se cuvine să reflectăm asupra tumultului mediatic pe care îl suscită astfel de „completări” ipotetice mai ales ale unor proiecte finale ale marilor compozitori, dar și ale oricăror frânturi muzicale cât de mici provenite de la aceștia, în timp ce compozitorii contemporani sunt tratați de obicei cu nepăsare. Din această perspectivă, implicarea unui expert de talia lui Barry Cooper în ipotetica „recompunere” a primei părți din Simfonia a X-a pare mai degrabă de ordin emoțional, entuziasmul lui făcându-l acum câțiva ani și să dezgroape din schițe un scurt imn coral catolic „Pange lingua”, dar care nu e propriu-zis o piesă, ci un mic exercițiu din perioada lucrului la Missa Solemnis.

„Implicarea unui expert de talia lui Barry Cooper în ipotetica „recompunere” a primei părți din Simfonia a X-a pare mai degrabă de ordin emoțional.”

Dar pentru Simfonia a X-a de Beethoven e prea puțin material în schițele ei (de aceea am apelat la alte schițe în postmoderna Simfonie a IV-a, care va fi curând revizuită). Ceva mai avansat era Cvintetul de coarde în Do major WoO 62 (1825-1827), fiindcă s-au păstrat și schițe în partitură. Dar astfel de lucrări finale capătă o aură specială, mai ales cele ample, cu orchestră sau cor, deși sunt într-un stadiu incipient, iar alte proiecte neterminate sunt mai elaborate și poate mai promițătoare: de ex., mai ales prima parte din Trio-ul cu pian în fa minor Unv. 10 (Biamonti 637) din 1816, completată de W. Kinderman, sau poate și prima parte din Concertul nr. 6 în Re major pentru pian Unv. 6 (Hess 15) din 1814-1815, completată de Nicholas Cook. Nenumărate alte lucrări neterminate ale lui Beethoven și ale altora nu beneficiază de superficiala și romanțioasa atracție a celor finale. Dar oare avem nevoie de alte câteva zeci de lucrări de Beethoven sau alți clasici, multe poate minore și unele poate nu degeaba abandonate de autori, cât timp cele faimoase ale lor sunt uneori încă insuficient sau deformat asimilate, altele sunt neglijate, iar alți compozitori din trecut sau din prezent sunt ignorați?

Și chiar dacă sunt depășite dificultățile de transcriere a schițelor, de asamblare a lor într-un flux coerent și de tratare a lor cât de cât în stilul lui Beethoven (bineînțeles că el ar fi făcut de multe ori altfel), dificultatea majoră cu astfel de completări ipotetice rezidă în obligativitatea îngrăditoare a fidelității față de schițe, ca minimă garanție a autenticității. În schimb, un compozitor autonom nu-și consideră schițele ca fiind bătute în cuie, iar Beethoven nu făcea excepție și își modifica de multe ori chiar radical concepția și tratarea schițelor pe parcursul actului compozițional.

Dar se pare că noul proiect de „completare” a Simfoniei a X-a nu-și face astfel de probleme. Chiar n-aș vrea să fie un caz de prostie a inteligenței care nu vede pădurea din cauza copacilor, ignorând faptele și esența, așa că voi urmări evoluția acestui proiect cu interes și cu oarece speranță datorată participării lui Levin. Fiindcă față de abordarea seacă și mecanică a inteligenței artificiale implicate aici, e infinit preferabilă imprevizibila inteligență muzicală și emoțională a geniului beethovenian (mai ales din incomensurabila lui ultimă perioadă creatoare). Sau măcar cea a lui Robert Levin.


Foto: www.telekom.com