Încă un oratoriu de Bach?

Johann Sebastian Bach (1685 - 1750) – „Passionsoratorium” BWV Anh. 169, ed. Alexander Grychtolik.
Miriam Feuersinger (Fiica Sionului), Jana Pieters (Maria), soprane; 
William Shelton (Un suflet), contratenor; 
Daniel Johannsen (Evanghelistul, Ioan), tenor; 
Jonathan Sells (Petru), Tiemo Wang (Iisus), bași.
Ripieniști vocali: Heleen Goeminne, Sarah Van Mol, soprane; 
Estelle Lucas, altistă; 
Jonathan De Ceuster, Pieter De Praetere, contratenori; 
Nicolas Bachau, Simon Erasimus, Emilio Gutierrez, tenori; 
Pieter Stas, Bart Vandewege, bas. 
Ansamblul „Il Gardellino”, dirijor Alexander Grychtolik: 
Dimos De Beun, Bart Coen, flaut drept; 
Jan De Winne, Christine Debaisieux, flaut traversier; 
Marcel Ponseele, Lidewei De Sterck, oboi, oboe d'amore; 
Gordon Fantini, fagot; 
Joanna Huszcza, Conor Gricmanis, Jacek Kurzydlo, Julie Rivest, Michiyo Kondo, Gabriele Mazzon, vioară; 
Kaat De Cock, Amaryllis Bartholomeus, violă; 
Lea Rahel Bader, Ira Givol, viola da gamba, violoncel; 
Hen Goldshobel, contrabas; 
Aleksandra Grychtolik, orgă. 
Înregistrare din 6-10 august 2023, în biserica Augustinuskirche din Schwäbisch Gmünd (Germania).
„Passacaille” (PAS 1152), 2024 (90 min. 7 s.). 

Poetul Christian Friedrich Henrici (1700-1764), cunoscut sub pseudonimul literar Picander și unul dintre cei mai activi colaboratori ai lui Bach, a publicat în 1725 un libret pentru un oratoriu pe tema Patimilor Domnului, influențat de celebrul (în epocă) libret de Barthold Heinrich Brockes (1680-1747) cunoscut pe scurt drept „Patimile după Brockes”. Muzicologul german Philipp Spitta (1841-1894) a considerat că libretul lui Picander aparținea unui alt oratoriu pascal al lui Bach care s-a pierdut, iar cercetările mai recente sugerează că Georg Balthasar Schott (1686-1736), directorul muzical al Neukirche (Biserica Nouă) din Leipzig, ar fi comandat textul respectiv. Cert e că Picander a inclus apoi fragmente din acest libret în cel pentru „Patimile după Matei” BWV 244, una dintre capodoperele lui Bach, a cărei primă versiune și-a avut prima audiție în 1727.

Clavecinistul și dirijorul german Alexander Grychtolik (n. 1980) s-a încumetat la o încercare de reconstituire a Oratoriului Patimilor BWV Anh. 169, pe care Bach se presupune că l-a început în jurul anului 1725 și pe care apoi l-a abandonat sau a fost nevoit să-l abandoneze. Principala intenție a lui Grychtolik e să demonstreze că, pe baza libretului lui Picander, Bach și-a planificat propria contribuție la genul oratoriului liber pe tema Patimilor, extrem de popular pe atunci în spațiul luteran german. Numeroase detalii despre această compoziție bachiană neterminată sau pierdută vor rămâne probabil fără răspuns pentru totdeauna, dar reconstituirea ipotetică datorată lui Grychtolik vrea să sondeze un nou aspect al esteticii lui Bach legate de subiectul Patimilor lui Hristos.

Până pe la 1700, în spațiul luteran s-au compus multe lucrări intitulate „Patimi”, bazate în principal pe narațiunea relatată de cei patru evangheliști. Apoi a apărut un nou tip de oratoriu pascal, cunoscut drept Passionsoratorium (oratoriul Patimilor), în care predominau de astă dată reflecțiile personajelor, nu relatarea biblică. Unii compozitori din Baroc (de ex., Telemann) au contribuit la ambele genuri, dar Bach pare să se fi limitat la genul tradițional al Patimilor, prin cele două capodopere care s-au păstrat („Patimile după Ioan” BWV 245 și „Patimile după Matei” BWV 244), precum și prin „Patimile după Marcu” BWV 247 (a căror muzică s-a pierdut, dar a fost reconstituită ipotetic în mai multe versiuni moderne bazate pe alte lucrări de Bach, așa cum probabil făcuse el însuși). Dar în perioada lui finală, de la Leipzig, Bach a dirijat oratorii ale Patimilor „de tip modern” compuse de Telemann și Stölzel și a deținut un exemplar din „Patimile după Brockes” (1712) de Handel, cel mai faimos exemplu al acestui gen. Deci, cel mai probabil, Bach n-a avut nimic împotriva acestui gen „modern” și ar fi intenționat să compună el însuși o astfel de lucrare, pe libretul lui Picander.

Nu se știe ce a pregătit Bach pentru Paștele din 1725, doar că și-a întrerupt ciclul de cantate duminicale fiindcă libretistul nu mai era disponibil, dar în Vinerea Mare, în locul unei compoziții noi, a reluat „Patimile după Ioan” (1724), cu unele modificări. De exemplu, primul cor, ce deschidea acum acea capodoperă, era marea fantezie pe coralul „O Mensch, bewein dein Sünde gross”, pe care în 1727 a mutat-o în „Patimile după Matei”. S-a presupus că doar acest cor a mai rămas din proiectatul oratoriu al Patimilor pe care Bach nu l-a mai completat din cauza lipsei libretistului (același ca și cel indisponibil al cantatelor de atunci). Dar Grychtolik presupune că ipoteticul oratoriu urma să fie compus pe libretul din 1725 al lui Picander, cel care a scris apoi și textul pentru „Patimile după Matei” (1727). Grychtolik mai presupune că în 1725 Bach doar a reluat repede „Patimile după Ioan”, cu unele modificări, în mod similar cu Paștele din 1739 (când această capodoperă n-a avut succes). Argumente în acest sens pot fi cele șase piese din libretul din 1725 care au fost incluse ulterior în „Patimile după Matei” (aria „Aus Liebe”, corul final „Wir setzen uns” etc.) și faptul că Bach colabora pe atunci constant cu Picander. Acesta a alcătuit și libretul Oratoriului de Paști BWV 249 (1725), similar cu cel pentru Oratoriul Patimilor prin parafrazarea poetică a textului biblic în stilul cantatelor lui Bach și prin faptul că personajele din Evanghelii apar și în arii, spre deosebire de tratarea mai „tradițională” din „Patimile după Ioan” și „Patimile după Matei” (în care ariile sunt intermezzo-uri reflexive, din perspectivă personală și modernă).

Dar principalul impediment este lipsa muzicii lui Bach pentru libretul din 1725 al lui Picander, poate cu excepția corului „O Mensch, bewein dein Sünde gross”. O analogie cu „Patimile după Marcu” poate fi utilă în acest caz: se presupune că Bach a parafrazat pentru această compoziție pierdută arii și coruri din lucrări proprii anterioare (așa cum s-a și încercat în cele câteva reconstituiri ipotetice moderne, dintre care una e datorată chiar lui Grychtolik). Pentru unele piese din aceste „Patimi după Marcu”, specialiștii chiar s-au pus de acord în privința sursei muzicale pe care ar fi folosit-o Bach, ceea ce e mare lucru. Dar pentru reconstituirea ipotetică a Oratoriului Patimilor, Grychtolik a folosit compoziții bachiene ulterioare anului 1725: fie că Bach n-a terminat, fie că n-a prezentat în public oratoriul pentru Paștele din 1725, oricum muzica acestuia era practic necunoscută contemporanilor. Corelarea de către Grychtolik a textelor din libret cu muzica pieselor bachiene ulterioare alese a necesitat în unele cazuri anumite adaptări. Interesant e că libretul din 1725 al lui Picander nu e împărțit în două părți, cum se obișnuia pe atunci la Leipzig în astfel de lucrări, și include doar două corale, dar o versiune a sa de la Nürnberg din 1729 e împărțită în două părți, include mai multe corale și omite corul „O Mensch, bewein dein Sünde gross”, deschizându-se în schimb cu o arie pentru soprană și cor („Sammelt euch, getreue Seelen”).

Totuși, care e utilitatea pentru viața de concert a acestei reconstituiri ipotetice? Prezentând prima ei înregistrare, Grychtolik scria: „Având în vedere lipsa altor surse, rămâne neclar dacă Bach a finalizat Oratoriul Patimilor sau dacă l-a abandonat, așa cum a făcut cu cea de-a patra versiune a „Patimilor după Ioan”. Versiunea care va fi ascultată aici reprezintă o încercare de a reconstitui Oratoriul Patimilor – una care conține corurile și două până la maximum patru arii – și de a-l prezenta ca lucrare coerentă din punct de vedere stilistic. Pentru celelalte arii ale sale au fost preluate piese din cantate de Bach care se potrivesc cu libretul lui Picander în ceea ce privește structura textului, afectul și simbolismul.” Așa că, în cel mai bun caz, o reconstituire atât de ipotetică e mai degrabă un fel de pasticcio, cum se zicea pe atunci, adică o compilare din compoziții pre-existente pentru a alcătui un alt întreg. Recitativele secco (cu bas continuu) sau „acompaniate” (cu instrumente ale orchestrei) au fost compuse probabil de Grychtolik însuși în stilul lui Bach, cu o mică excepție bazată pe un recitativ din „Patimile după Matei”.

Interpretarea din prima înregistrare a acestei reconstituiri speculative e excelentă, dar, deși are foarte puține elemente certe, lucrarea indică disponibilitatea lui Bach (fie că a fost concretizată de el însuși, fie că nu) de a se plia modei vremii (poate de influență pietistă, ca în cantatele lui) de a compune o muzică mai „personală” pentru Patimile Domnului (o modă pe care el o cunoștea cel puțin de când dirija astfel de compoziții ale unor confrați, cum am arătat mai sus). Oricât ar fi de speculativă, reconstituirea realizată de Grychtolik cu rigoare și modestie are un aer convingător și autentic (în fond, mai toată muzica ei e de Bach) și merită cunoscută de orice iubitor al muzicii, mai ales a barocului și a lui Bach.

Dar s-o privim și din punct de vedere strict pragmatic: cum zicea cineva mai demult, nu e neapărat nevoie ca orice firimitură muzicală rămasă de la geniile din trecut să fie completată și valorificată concertistic, fiindcă de multe ori partea ei autentică e foarte redusă sau chiar insignifiantă. În unele cazuri, clasicii respectivi au abandonat (pe bună dreptate sau forțați de împrejurări) lucrarea respectivă, deci continuarea și prezentarea ei sub numele acelui clasic ridică probleme etice și estetice. Mai mult, sutele de lucrări ale fiecărui clasic au atras oricum multă atenție din partea specialiștilor, a interpreților și a publicului, în timp ce câte o lucrare a unui compozitor din zilele noastre pătrunde extrem de greu și de sporadic în viața de concert. Compozitorii contemporani nu rivalizează atât unii cu alții, cât cu marile figuri din trecut care alcătuiesc, de multe ori în mod exclusiv, canonul concertistic actual.