In memoriam Roger Norrington

„Tradiția înseamnă neglijență (Schlamperei).” (Gustav Mahler)

Marele dirijor englez Sir Roger Norrington (16 martie 1934 – 18 iulie 2025) a fost o personalitate muzicală uriașă mai ales prin contribuția lui la mai nuanțata înțelegere a principiilor de interpretare corect informată a muzicii vechi. Apropo, ce e muzica veche? Nu vom cădea în prostia muzicii pop, care consideră o piesă ce datează de acum câțiva ani (sau decenii, cu atât mai mult) drept muzică veche, implicând prin asta că e depășită, deci slabă pentru că noi ne-am născut mai târziu. Dar, evident, valoarea n-are vârstă. În „muzica cultă”, muzica veche reunește de fapt majoritatea lucrărilor din repertoriile curente, fiindcă muzica contemporană e exilată de obicei în festivaluri specializate (pe vremea „muzicii vechi” se cânta aproape exclusiv muzica nouă de atunci).

Parțial controversat („Nu dai decât în pomul cu roade”), Norrington s-a făcut remarcat (și i-a iritat pe unii) în primul rând prin insistența cu care a pledat în mod argumentat pentru reducerea frecvenței și a amplitudinii vibrato-ului. Acesta nu e deloc un aspect minor și destinat specialiștilor. Imaginați-vă o piesă muzicală în care orice sunet și pe toată durata lui e emis cu o oscilație mai mare sau mai mică în ceea ce privește frecvența acestuia. Evident, sunetul lui real („tonul pur”, cum se zicea pe vremuri) e mai mult ghicit de ascultător, iar orice claritate a ansamblului e astfel sacrificată (cu atât mai mult în părțile polifonice, care de multe ori sunt culmi ale muzicii vechi). Ei, exact așa e cântată de obicei în prezent muzica barocului, a clasicismului și a romantismului de către autoproclamații pontifi ai falsei tradiții. Dacă mai adăugăm la asta tempoul prea lent și frazarea monotonă sau uneori chiar absentă („obiectivitate”), să fim direcți: rezultatul obținut se numește plictiseală. Bach, Handel, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, Berlioz, Brahms, Bruckner sau Mahler au fost oameni vii, plini de pasiune (mai ales pentru muzică). De ce ar mai trebui să ne fie livrați în mod contrar intențiilor lor scrise sau deduse din documente contemporane lor?

Câteva dintre vârfurile carierei dirijorale a lui Norrington au fost London Classical Players (1978-1997), Camerata Salzburg (1997-2007) și Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Stuttgart (1998-2011). De remarcat că ultimele două nu utilizează instrumente de epocă, ci mai sigurele instrumente moderne, dar respectă principiile de muzicalitate a interpretării lucrărilor din diferitele epoci trecute și sună aproape la fel ca ansamblurile specializate în muzica veche. De altfel, interpretarea cât mai corectă stilistic a muzicii vechi nu e o marotă paseistă, ci infuzează viață și muzicalitate unor piese pe care toată lumea crede că le știe. N-o să uit șocul pozitiv și entuziasmul pe care l-am avut când am auzit prima dată Simfonia a V-a de Beethoven interpretată de „Orchestra Secolului al XVII-lea” dirijată de marele și regretatul Frans Bruggen (de ex., sunt doar doi corni, dar cum sună!).

Apropo, înregistrările dirijorului Norrington cu integrala simfoniilor de Beethoven cu London Classical Players au făcut senzație mai ales prin cealaltă „obsesie” argumentată a lui (pe lângă dispunerea oarecum antifonală a instrumentelor pe podiumul orchestral, conform manierei din clasicism și romantism): respectarea tempoului prescris de compozitor. În cazul lui Beethoven, dincolo de eventualul fixism al lui Norrington în materie, chestiunea merită totuși măcar discutată (pentru că unii contestă cu totul indicațiile metronomice din partiturile lui Beethoven, considerând că acesta a greșit, că avea metronomul defect sau că nu stăpânea aritmetica); ce-i drept, Beethoven și-a metronomizat multe lucrări abia la câțiva ani după ce le compusese și pe când își pierduse auzul aproape complet, deși în mod gradat. În plus, oricine are tendința de a-și imagina muzica la un tempo mai rapid decât permit sălile și instrumentele/ansamblurile din lumea reală. Una peste alta, chiar dacă am scădea vreo 10% din valorile prescrise de Beethoven (cum bine recomanda cineva ca regulă generală), tot ar rămâne acel caracter cursiv sau înflăcărat necesar muzicii lui (și aproape oricărei muzici). Dar nu-l putem cânta aproape de două ori mai lent decât se practica pe vremea lui, adică tărăgănat, mai ales în părțile mai mult sau mai puțin lente (Largo, Adagio, chiar Andante), cum fac acum mulți „mari interpreți”. În plus, mai puține instrumente cu corzi în orchestră, cum era atunci, permit suflătorilor să se audă, spre deosebire de „marile noastre orchestre” prea masive și dominate de prea multe viori, viole, violonceli și contrabași.

Norrington are la activ înregistrări cu lucrări ale tuturor marilor compozitori din baroc, clasicim și romantism, dar, atenție, și cu orchestre cu instrumente de epocă, și cu orchestre cu instrumente moderne. Site-ul personal al regretatului dirijor (https://rogernorrington.co.uk/), care transmite ceva și din pragmatismul și umorul lui, e plin de articole profund documentate despre interpretarea compozițiilor orchestrale din diferitele epoci. Dar aceste articole le poate citi și asimila orice ascultător care vrea să aprofundeze înțelegerea acestor principii artistice, nu numai specialiștii (mai ales dirijori și instrumentiști). Nu e locul aici să detaliem, deși ele merită neapărat parcurse pentru densitatea și utilitatea lor.

Deocamdată, doar câteva spicuiri din ele, ca mic aperitiv pentru gândirea și cariera marelui dirijor (derulată între 1962 și 2021):

„Vreau să ofer generațiilor mai tinere câte ceva din ceea ce am învățat în 60 de ani de cercetare și interpretare.”
„Instrumentele de epocă nu sunt necesare pentru aceste articole.”
„Premisa de bază e că trebuie să ne străduim să cântăm muzica din toate epocile în felul pe care l-ar fi dorit fiecare compozitor.”
„Practica interpretativă informată istoric (Historically Informed Practice) este de fapt muzică bazată pe dovezi, ca și medicina bazată pe dovezi.”
„Când abordăm muzica trecutului, avem în față două căi posibile și foarte diferite. Una e să urmăm pur și simplu tradiția profesorilor noștri și a înaintașilor imediați ai acestora, presupunând că o astfel de tradiție e încă valabilă. Cealaltă e să căutăm dovezi ale practicii interpretative din vremea fiecărui compozitor, cercetând ce se așteptau să audă aceștia și publicul lor.”
„De ce s-a schimbat interpretarea așa de mult în timp? Răspunsul scurt este: telefonul fără fir (…). Orice idee că ar exista o tradiție neîntreruptă din 1750, cum le-ar plăcea unor vienezi să creadă, e în mod clar nefundamentată.”
„Îmi imaginez relația dintre partitură și interpretare ca pe un elastic care s-a tot întins până s-a rupt pe la 1960. Eu am simțit atunci nevoia că trebuie s-o luăm pur și simplu de la început, să urmăm nu tradițiile noastre moderne, ci vechile tradiții din vremea fiecărui compozitor.”
„Există tratate din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea despre compoziție și interpretarea la vioară, flaut, voce, pian, trompetă și chiar despre dirijat, iar toate ne oferă dovezile pe care le căutăm.”
„Acest studiu al tradițiilor trecute face muzica să apară nu mai învechită, ci mai strălucitoare, mai clară, poate chiar mai modernă.”
„În orice interpretare sunt esențiale două lucruri: dovezile și fantezia (…). Prea mult accent pe dovezi e plictisitor, dar prea multă fantezie neechilibrată de dovezi poate ușor să trădeze intențiile compozitorului.”
„George Henschel (…) spune că în vremea lui nu se aștepta să interpreteze o simfonie, ci s-o cânte cât mai bine posibil. Apoi el spune că a venit Nikisch și a început să-și impună fantezia personală.”
„După Wagner au fost două succesiuni de dirijori distincte, una subiectivă și una obiectivă, personificate în secolul XX de Furtwängler, fantezistul, și de Toscanini, adeptul disciplinei.”
„În anii 1970 credeam că instrumentele potrivite erau cruciale. Acum e clar că revoluția a putut avea loc mai mult în minți decât prin instrumente.”
„Surse din toate epocile menționează vibrato-ul pentru instrumente cu coarde drept ornament, dar deseori doar pentru a descuraja abuzarea de acesta (…). Joachim afirma că dacă un solist ar folosi vibrato-ul tot timpul, ar dovedi lumii că nu poate cânta la instrument și că vibrato e un înlocuitor pentru sentimentul real care lipsește. Filarmonica din Viena n-a utilizat vibrato-ul până în 1938. Mahler murise de aproape 40 de ani.”
„În prezent, Andante la Haydn și Mozart e termenul cel mai greșit înțeles și se cântă deseori mult prea lent (…). Adagio era doar un Andante relaxat, nu un tempo cu adevărat lent. Lento înseamnă lent în italiană, dar nu apare niciodată la Haydn și Mozart. Muzica lor trebuie să se miște, să danseze, nu să stagneze.”
„Căutarea dovezilor e mai mult decât o datorie, e o bucurie.”
„Bach și Handel, chiar și Purcell, merg destul de bine cu ansambluri moderne dacă stăpânim informația stilistică necesară.”
„Când Filarmonica din Viena s-a mutat în noua Musikverein în 1870, a crescut numărul corzilor de la opt viori prime și opt secunde la 12 prime și 12 secunde, dublând imediat numărul suflătorilor. Am folosit cu succes 12 prime și 12 secunde, cu suflătorii dublați, în marile simfonii ale lui Mozart (…). În pasajele notate piano am redus ansamblul la perechile de suflători obișnuite și corzile 8+8+6+4+4. Efectul e grandios și poate fi un progres real pentru marile orchestre simfonice.”
„Interpretarea informată istoric înseamnă de fapt că unele note sunt mai importante decât altele.”
„Toate aceste detalii au scopul de a face muzica să sune mai elegant și de asemenea mai natural.”
„Beethoven, născut în 1770, e inevitabil un om al secolului al XVIII-lea.”
„Unele tratate de interpretare orchestrală nici nu menționau vibrato-ul!” (pentru că dăunează clarității ansamblului – n. n.)
„Indicațiile metronomice (ale lui Beethoven – n. n.) ne arată ceea ce era absolut tipic la sfârșitul secolului al XVIII-lea.”
„Mozart și Haydn au moștenit tradițiile din baroc. Beethoven le-a moștenit de la clasicism. De aceea, deși muzica lui e nouă, cea mai mare parte din stilul lui rămâne ca al lor. Trebuie să-l considerăm în principal drept compozitor din secolul al XVIII-lea.”
„Lui Berlioz îi plăcea să fie multe corzi: cel puțin 15+15+10+11+9 în Simfonia Fantastică (…). În mod ciudat, n-a dublat suflătorii. Poate fiindcă erau folosiți mai solistic decât la Beethoven. Și poate că pe podiumurile de concert pe care le-a folosit, suflătorii erau plasați mai sus și proeminent.”
„Până la revoluția lui Mahler, muzica trebuia să fie nobilă și înălțătoare, nu vulgară (…). El e ultimul din vechea tradiție și primul din cea nouă.”
„Leopold Auer (1845-1930), un mare violonist și profesor, admirat de Ceaikovski (…): Gradul mortal de monotonie la care ajungi când pui sosul vibrato-ului pe fiecare notă (…). Trebuie să te ferești mereu de acest obicei.”
„Când lui Brahms i s-au oferit instrumentiști suplimentari pentru prima audiție absolută a Simfoniei a IV-a, a refuzat: Opt viori prime și opt viori secunde sunt suficiente.”
„Bruckner, scriindu-și simfoniile cu gândul la Filarmonica din Viena, avea la dispoziție suflătorii dublați. Și sunt cu siguranță necesari. Interpretările moderne cu perechile de suflători obișnuite și cu mult mai multe corzi decât cele 12 viori prime (etc.) ale Filarmonicii din Viena fac un grav deserviciu muzicii lui. Am auzit multe interpretări în care forța corzilor și a alămurilor acoperă complet suflătorii de lemn. Eu am folosit invariabil suflătorii dublați. E ceva nu doar de bun simț, ci și bazat pe dovezi istorice. Și Mahler, deseori cu aceeași orchestră, a scris de obicei pentru 16 suflători în simfoniile lui.”
„Brahms e pasionat, dar e o pasiune nobilă, nu isterică.”
„Întotdeauna l-am cântat pe Ceaikovski după tradiția germană, ca pe Brahms (…). În Simfonia Patetică (de Ceaikovski), de câteva ori indicația metronomică arată mișcare acolo unde așa-zisa tradiție încetinește. Pare că el a anticipat sentimentalitatea lipsită de gust a atâtor dirijori, tineri sau bătrâni.”