În 2018 apărea la Editura Paralela 45 o antologie de proză care ar fi meritat să fie citită de toată lumea: A fost odată o țară. Panorama prozei de război din țările fostei Iugoslavii. Proiectul – inedit la acel moment, avea să apară și în alte limbi – aparținea traducătorului Adrian Oproiu (n. 1980, Curtea de Argeș) care, împreună cu traducătorul Goran Čolakhodžić (n. 1990, Zagreb) și, mai ales, cu antologatorii, critici & scriitori ei înșiși, Boris Postnikov (Croația), Dinko Kreho (Bosnia & Herțegovina) și Srđan Gagić (Serbia), aduna proze scurte și fragmente de roman pe tema războiului, unele la limita confesiunii cu ficțiunea, scrise de 27 de scriitori și scriitoare din cele trei țări foste iugoslave între care „teatrul de război” a fost cel mai sîngeros.
Dintre toți acei scriitori și scriitoare, din păcate doar Dubravka Ugrešić era și a continuat să fie tradusă în limbă română cu cărți proprii. Cu acest volum publicat în 1994, din care în acea antologie de război erau selectate două povestiri, acum i se alătură și bosniacul Miljenko Jergović (n. 1966). Născut în Sarajevo, trăind și lucrînd ca jurnalist în Zagreb, a scris pînă acum vreo cincizeci de cărți de poezie, teatru, proză scurtă, roman, eseuri, fiind laureatul mai multor premii literare în Croația, dar și cîteva internaționale, dintre care Premiul pentru Pace „Erich Maria Remarque” i-a fost decernat în Germania tocmai pentru acest volum de povestiri tradus, în cei treizeci de ani de la apariție, în mai multe limbi. Slavenka Drakulić, o altă scriitoare foarte cunoscută provenită din fosta Iugoslavie tradusă și la noi, e de părere că, dintre cărțile scrise în Bosnia în acea perioadă, acest volum este cel mai bun.
Marlboro de Sarajevo,titlul provenind de la marca de țigări adaptată special pentru gustul fumătorilor bosniaci, adună aproape treizeci de proze scurte din perioada războiului nouăzecist post-iugoslav. Dar nu sînt „proze de front”, ci proze civile de război, personajele, situațiile, întîmplările, destinele povestite, afectate direct sau indirect de conflictul armat, aparțin vieților private, de dinaintea războiului sau imediat după, din apropierea confruntărilor sau din timpul unor bombardamente sporadice ori din timpul unor stări de asediu. Războiul se face simțit tot timpul, dar aproape niciodată nu e prezentat frontal. Dacă n-ar fi menționate unele bombardamente sau omoruri, mereu în treacăt, ar rămîne poveștile unor oameni în timpuri grele sau periculoase.
Miljenko Jergović nu face descrieri, nici dialoguri, nici docu-ficțiune. Prozele lui scurte și foarte scurte – ca niște șrapnele, aș putea zice – sînt galerii de personaje ori schițele unor destine, atunci cînd nu se apropie de poemul narativ. Citite la sumar, titlurile prozelor par un fel de tablă de materii („Cactusul”, „Inelul”, „Păstrăvul”, „Barba”, „Fotografia”, „Clopotul”, „Cimitirul”, „Biblioteca”, „Scrisoarea”), fiecare obiect reprezentând un element cheie, un leitmotiv, un centru de greutate al vieții povestite; sau un registru de personaje („Domnul”, „Seducătorul”, „Grădinarul”, „Căpetenia”, ”Orbul”, „Saxofonistul”), ale căror existențe Miljenko Jergović le povestește cu afecțiune, blîndețe și umor, uneori cu o tristețe ușor mascată, căci dramatismul și tragedia nu lipsesc.
Cum volumul este, astfel, foarte omogen și egal valoric, aleg aproape la întîmplare două povești de dragoste consecutive care denotă contrastul dintre viețile simple ale oamenilor prinși într-un război fără legătură cu ei, oricît de diferiți ar fi, prin etnie, naționalitate și religie. Cum spune chiar naratorul din proza „Oala bosniacă”, prima dintre cele două: „Faptul că oameni atît de diferiți trăiesc într-un singur loc și că această diferență nu-i împovărează a adus cu timpul o satisfacție, o mulțumire care cu superficialitatea și sinceritatea ei amintește de sala de așteptare a unei gări din care trenurile pleacă în iad și în rai.”
În această proză, bărbatul este un bosniac student perpetuu la jurnalism, genul boem, provenit dintr-o familie înstărită de musulmani, pe cînd fata este o croată venită la studii în Sarajevo. Imediat după începerea războiului, cei doi fug din calea lui în orașul femeii, unde bărbatul își găsește un rost gătind, moment care îl conduce la un impas, căci „așa-numita tocană bosniacă nu-i posibilă în cratițele acelea pe care va scrie pentru încă o sută de ani Made in Yugoslavia; pentru tocana bosniacă era necesară o oală de lut cum în Zagrebul hipereuropean nu putea să existe; cum de altfel nu exista nici în magazinele din Sarajevo, dar putea fi găsită în toate casele bosniace”. În cele din urmă, bărbatul găsește în Zagreb o oală bosniacă, dar războiul îi prinde din urmă și, riscînd ca el, musulmanul, să fie arestat, cei doi pleacă mai departe, ajungînd într-o tabără de refugiați din Vest. Oala a rămas în urmă, niciodată folosită.
În proza „Hanâma” (însemnînd „femeie aristocrată” în turcă, și „cucoană” ori „soție” în bosniacă), un bosniac taciturn și fără rost pe lume se mută în apartamentul unei mătuși deja fugite din calea războiului, unde trăiește singur și în mizerie pînă cînd primește într-una din camerele apartamentului o adolescentă musulmană refugiată din provincie unde părinții ei fuseseră uciși de soldații creștini sîrbi. Datorită unor „relicve creștinești” de pe pereți, fata presupune că bărbatul e totuși catolic, dar bosniacul continuă să fie retras și să nu-i vorbească, deși prezența fetei începe să i se pară „ca un dar din cer, ca o invitație deschisă și pură la o altă viață”. La rîndul ei, fata e atrasă de bunătatea taciturnă și discretă a bărbatului lîngă care se simte în siguranță. Proza se încheie tragic, căci războiul irumpe, în cele din urmă, fatal în viețile oamenilor.
Nu știu dacă Miljenko Jergović este un mare maestru al povestirii, cum îl numește Saša Stanišić, dar nu asta te preocupă după ce-i citești cartea.
