Întrebată acum cîțiva ani, în pandemie, dacă lucrează la ceva anume, scriitoarea septagenară răspundea pentru The Guardian: „Am o grămadă de povestiri care trebuie aranjate într-o carte și o s-o fac acum că a venit iarna, iar pămîntul e deja înghețat, abia ce am plantat ultimii arbuști de anul ăsta. Din martie încolo nu mă mai preocupă scrisul și îmi văd de pămînt și de grădină”.
Cartea de care vorbea Lydia Davis (n. 1947) era Străinii noștri, a noua ei carte de povestiri din carieră (la Editura Vellant a mai apărut, în 2016/2017, integrala prozei scurte de pînă în anul 2008 în două volume, în traducerea aceeași Luana Schidu: Defalcare. Aproape nici o amintire și Un impuls bizar; iar la Editura Univers i-a fost tradus în 2014 singurul ei roman: Sfîrșitul poveștii). Autoare, așadar, aproape exclusiv de volume de proză scurtă (mama ei, de asemenea, a scris proză scurtă), pentru care a primit Man Booker International și PEN/Malamud Award, Lydia Davis este și o reputată traducătoare din franceză: a tradus din Proust, Flaubert, Blanchot, Foucault, Leiris, Simenon ș.a., activitate în urma căreia a publicat și trei cărți de eseuri literare.
Într-un alt interviu, de data asta din The White Review, spunea: „În timp ce traduceam din Proust și construiam în engleză fraze foarte lungi în structuri complexe, mi-am propus să scriu cele mai scurte piese posibile, dar care să poarte o anume încărcătură a sensului, să aibă substanță. Există o putere explozivă în sensul conținut de un singur cuvînt, de două cuvinte puse împreună, de trei cuvinte și tot așa. Dar, pe de altă parte, sînt atrasă și de formele digresive, de largă respirație, monologul care încearcă să surprindă fiecare permutare a unei idei.”
În acest volum Lydia Davis a „aranjat” peste 140 de proze, dintre care unele conțin o singură propoziție, iar altele se pot întinde pe 15 pagini (povestirea titulară, printre cele mai lungi, a apărut inițiat în antologia KIWI. Relații, Editura Polirom, 2024). Cele mai scurte dintre texte ar putea fi definite în fel și chip: haiku-uri („Ce lungă e umbra,/ întinsă peste tejghea,/ a acestui grăunte de sare”), viniete, replici, teorii, citate, notițe, notații, liste, anunțuri („Mulțumesc tuturor celor care mi-au dat nume de specialiști în diminuarea radonului”), întrebări, observații („La douăzeci și opt de ani/ ea tînjește să aibă iar douăzeci și cinci”), glume, anecdote, trivia, aforisme, pilde, amintiri, confesiuni, adică forme textuale mai apropiate de poezie și jurnal intim (sau tweet), decît de proza propriu-zisă. Altele însă, par forme mai puțin radicale de proză scurtă: scene, tablouri, pilule, schițe, dialoguri, scrisori, monoloage.
Luați pe nepregătite, unii cititori ar putea crede că acest volum este work in progresss, o agendă cu fraze, replici și imagini, cu idei de subiecte de proză (una dintre „proze” constă într-o listă de corecturi stilistice), căci genul de proză scurtă convențională, adică recognoscibilă, vreo 10-15 texte, nu ocupă mai mult de 80 de pagini din cele 300 cîte are volumul. De altfel, multe texte au o dimensiune autoreflexivă / meta-narativă, chestionînd natura și forma prozei („așa cum se întîmplă cu multe povești din lumea reală, nu s-a petrecut mare lucru” sau „aceasta a fost o poveste simplă, și poate fără rost, dar mi-am amintit de ea”) ori natura limbajului (în proza „Savant deranjat în tren”, demnă de un Eco, Borges ori Pavić, un filolog ține în tren o prelegere despre limba armagnac).
„Noi gîndim în fragmente, ne amintim în fragmente, gîndurile noastre sînt rareori coerente pentru multă vreme, rareori se succed secvențial, adeseori sînt întrerupte, fie de un alt gînd, fie de o intervenție exterioară… Dar există libertate și expansiune în parcimonie, pentru că spunînd atît de puțin îi permiți cititorului libertatea de a lărgi ceea ce s-a spus. Cititorii mei îmi spun mereu că asta li se întîmplă cînd citesc prozele mele: sugestia sau afirmația se extind în mintea lor datorită propriilor amintiri și asociații – înfloresc”, mai spunea Davis, pe care Colm Tóibín a numit-o frumos „o preoteasă a detaliului”.
Nu e nimic spectaculos în subiectele și temele textelor sale (vecini, străini, cupluri, familii care se confruntă cu nimicurile zilei sau cu dramele banale ale vieții, atunci cînd nu descrie transformarea unui președinte fictiv dintr-un Thomas Jefferson într-un Trump, cum se întîmplă în „Cum s-a schimbat el în timp”, una dintre prozele mai lungi), dar felul în care Davis surprinde intimitatea, singurătatea, tristețea, confuzia etc. și notele de comic sau poetic, absurd sau hazard, bizar ori metafizic, ține de structura redusă a textului, de brevitatea aforistică, stilul ascetic, ultra-minimalismul narativ. Unele proze sînt atît de concise, încît nici nu pot fi rezumate; iată un exemplu: „Bătrînica uscățivă intră timid într-un magazin cu o zi înainte de Ziua Recunoștinței. Se interesează: «Aveți carne la conservă?».” Altele nu pot fi rezumate întrucît subiectul e chiar limbajul sau reformularea aceleiași idei în mai multe paragrafe, așa cum se întîmplă cu confesiunea unei femei care se percepe mai tînără decît orice femeie întâlnită despre care crede că i-ar putea fi mamă.
Lydia Davis mărturisea într-un interviu mai vechi că avea o relație distantă cu moartea, că interesul ei era mai degrabă gramatical („Acum în timp ce moare, pot să spun Aici trăiește?” era replica unei proze mai vechi extrem de scurte). Într-o proză de cîteva rînduri din acest volum, un prieten poet al cărui tată tocmai a murit îi spune naratoarei: „Am un tată sau am avut un tată? Nu pot răspunde la întrebarea asta.” Lydia Davis a fost prima soție a lui Paul Auster cu care a avut un fiu. Fiul a murit în 2022, Auster a murit în 2024. Străinii noștri a apărut în 2023. Mi-aș dori ca, ajunsă la 79 de ani, să continue să mai scrie.
