Rareori se întîmplă ca un volum de povestiri să fie atît de omogen, de inteligent și de atent construit în jurul a trei mari teme, tratate uneori foarte subtil: exilul, familia, timpul. Scrise cu multă maturitate, de o prozatoare venită tîrziu în literatură, aceste povestiri spun cîteva istorii memorabile ale primei generații de emigranți de după Revoluție, prinși între două lumi ambele imposibile: România comunistă și America/Canada de azi. Umorul și tragicul, suspansul și domesticul, familiarul și diferitul, inocența și cruzimea, dragostea și boala, alienarea și nostalgia se împletesc fermecător în căutarea deopotrivă a unui trecut promis și a unui prezent compromis. Placebo de Adriana Neagoe este unul dintre foarte puținele volume de proză scurtă cu adevărat inedite apărute la noi în ultimul deceniu.
Am copiat aici fragmentul meu de pe coperta a patra a cărții pentru că vreau să dezvolt cele cîteva observații făcute la cald.
Psihiatra Adriana Neagoe (n. 1956) este, precum congenerul informatician Ion Pleșa (n. 1956, debutat în 2018 tot cu proză scurtă: Anotimpuri care nu se repetă, Nemira), o prozatoare intrată în literatură relativ tîrziu, în preajma pensiei; ambii venind înspre ficțiune la mare distanță de la primele „încercări literare”, cum se spune. Locuind de multă vreme în Statele Unite, Adriana Neagoe a debutat în 2021 cu placheta de schițe și proze scurte Trompa lui Eustachio (Casa de Pariuri Literare), după care a apărut în cîteva ediții ale antologiei KIWI, unde se vedea limpede saltul calitativ față de debut.
Ca și în cazul altor prozatori, de la noi sau de aiurea, veniți mai tîrziu în literatură, avantajul Adrianei Neagoe constă în acumularea de povești de viață, în înțelegerea profundă a relațiilor personale și a felului în care timpul și, mai ales, dezrădăcinarea lucrează, uzează, marchează viețile oamenilor în decursul a zeci de ani. În plus, lipsesc ambiția și încrîncenarea teribilistă specifică tinerilor care vor să demonstreze ceva. Căci, deși cîteva dintre povestirile Adrianei Neagoe pot șoca prin situații și chiar prin limbaj, nimic nu este demonstrativ.
Omogenitatea celor 15 povestiri, grupate sub un titlu comun și unic (a cărui semnificație nu rămîne, în ciuda temei mai multor povestiri, doar la nivel medical), o dau cele trei (supra)teme identificate de mine: exilul, familia, timpul. Într-un fel sau altul, fiecare povestire este construită în jurul unei astfel de teme, dacă nu chiar le bifează pe toate trei, ceea ce conferă, prin cumulare, un dublu efect, de varietate și de profunzime. În plus, fiind și atent construită (extrem de puține alte volume de povestiri merită citite în ordinea stabilită de autor), cartea oferă o privire à rebours, înaintînd invers cronologic, dinspre multiculturalismul woke american/canadian înspre național comunismul românesc și dinspre familii închegate înspre fiorii primilor relații, adică spre momente de ruptură, cu o ultimă proză care dă cheia „citirii” întregului volum, oferind și explicația titlului.
Prima parte a cărții este predominant „străină” și despre înstrăinare, povestirile fie se petrec în Canada/State, fie au și personaje canadiene/americane: o femeie exagerează dimensiunea unui incident rutier pentru a atrage atenția fiului ei care avea planuri de Crăciun din care ea nu făcea parte („Versiunea externă”); un cuplu de lesbiene întrezăresc posibilitatea unei fertilizări care implică un drog și un necunoscut („Amnezic” fiind o proză atît de străină, încît pare o traducere americană); un magazin cu produse alimentare românești intră în conflict cu diaspora după moartea patronului („Bucarest”), o doctoriță româncă ajunge să îngrijească un muribund, veteran al războiului din Vietnam, într-un gest de umanitate cu ecouri în iluziile de altădată ale bunicului ei care-i așteptase pe americani să ne scape de comunism („Înger” fiind unul dintre vîrfurile cărții). Alte două povestiri abordează diferențele culturale, prejudecățile și chiar respingerea Celuilalt, una pe motive culinare („Freddie”), cealaltă pe motive religioase („Multicultural”)
Partea mediană a cărții continuă cu proze de trecere. În „Delirium tremens” (alt vîrf al cărții, bun subiect de scurt-metraj), un român amnezic, guraliv și alcoolic, dar spiritual („țigan, cum le spuneam noi romilor pe vremea aceea”), captiv într-un lagăr elvețian de tranzit în anii ’90, beneficiază de bunăvoința unor conaționali. Alte povestiri au subiect medical, dar în mediu românesc: un studiu de caz al unui sinucigaș în așteptarea unei întîlniri extraterestre și, mai ales, „Impostorul” (o altă proză remarcabilă a cărții), istoria unui cariere în obstetrică, care ar fi fost de-a dreptul neverosimilă dacă n-ar fi existat cazuri precum Paolo Macchiarini sau Matteo Politi (în mod straniu, ambii italieni).
În fine, ultima parte a volumului se întoarce în comunismul românesc (și în adolescență, for that matter), oferind un segment mai senin și mai amuzant („Reconstituirea unei capodopere”, istoria unei femei de serviciu care ajunge muza unui profesor de desen într-un liceu comunist, fiind punctul culminant al acestei părți), înainte ca volumul să se închidă într-o notă amar-nostalgică. Excursul ficțiunii nu vindecă nici dorul de casă, nici timpul, e doar un fals medicament. Asemeni basmului „Tinerețe fără bătrînețe”, întoarcerea acasă e imposibilă, timpul a făcut ravagii.
Spuneam la început că Placebo este unul dintre foarte puținele volume de proză scurtă cu adevărat inedite apărute la noi în ultimul deceniu, iar asta datorită temei dezrădăcinării rareori tratată în povestiri, dar mai ales gamei pe care Adriana Neagoe o desfășoară. Cît despre stilistică, rămîne să vă convingeți singuri.
