Serhii Jadan (n. 1974) este fostul copil teribil al literaturii ucrainene, trecut prin protestele Euromaidanului și ajuns acum pe frontul de luptă al Ucrainei împotriva invaziei rusești – inițial implicat în organizarea și distribuirea ajutorului umanitar în Harkivul natal, unul dintre teatrele de luptă majore ale războiului, ulterior înrolat chiar într-o brigadă de luptă. A scris de toate – poezie, proză scurtă, roman, teatru, eseu, traduceri, versuri pentru piese rock –, este premiat și tradus peste tot în Europa, acest volum de povestiri fiind, în ultimii șapte ani, a cincea traducere din opera sa în limba română, toate apărute la editura Cartier, după romanele Jazz în Donbass, Anarchy in the UKR, Internat și Depeche Mode.
Această plachetă, conținînd o duzină de proze scurte în mai puțin de 80 de pagini, surprinde tot atîtea crîmpeie de viață din spatele frontului, în orașe mici de provincie din care grosul populației a plecat („orașul fără oameni semăna cu o cutie din care instrumentul muzical a fost scos afară, o cutie larg deschisă, nepotrivită”) și ale căror străzi și blocuri poartă urmele bombardamentelor. Personajele sînt, în general, bătrîni rămași, tineri voluntari, soldați, deopotrivă bărbați și femei, întorși de pe front, în permisie sau lăsați la vatră, ale căror minți și corpuri poartă, asemenea orașelor, cicatricile războiului.
Povestirile, ale căror titluri lungi par niște versete / versuri sau îndemnuri / premoniții („Atunci Domnul o va chema pe femeie”, „Soarele nu va fi de-ajuns ca să lumineze totul”, „Vei smulge victoria ca inima dușmanului”, „Și va fi lumină peste orașul drepților”), au vagi legături între ele prin cîteva personaje, cel mai prezent fiind cuplul de voluntari Artem și Mortul (aceasta din urmă fiind o poreclă pe care traducătoarea, oricum foarte stîngace în ceea ce privește folosirea concordanței temporale – nu face absolut nici o distincție între perfectul simplu și perfectul compus –, o declină deseori ca pe un substantiv comun, creînd confuzie în mintea unui cititor neexperimentat care ar putea crede că e vorba de un mort care vorbește).
Același presupus cititor neexperimentat, interesat mai degrabă de acțiune, decît de reacții, și mai degrabă de situații, decît de stări, ar putea pretinde că nu se întîmplă mai nimic în aceste proze în general, statice, de atmosferă, care surprind mai ales mișcările interioare ale personajelor, blocajele, imposibilitatea reluării sau continuării vieții.
Artem și Mortul sînt trimiși să evacueze o bătrînă, fostă profesoară, moartă de infarct în apartamentul ei plin cu cărți dintr-un oraș asediat. În altă proză, cei doi sînt trimiși să livreze un pachet cu ajutoare umanitare la marginea orașului unde o femeie are grijă de mai mulți copii într-o baracă de cărămidă. Un soldat întors orb de pe front se prezintă la un birou pentru a fi angajat. Un bărbat se mută cu totul în școala bombardată pentru a o păzi în timp ce elevii continuă să studieze online. O femeie, în ultima ei zi acasă înainte să plece pe front, preferă să doarmă decît să vorbească cu mama ei, îngrijorată în secret că menstruația i-a întîrziat.
La înmormîntarea unui comandant se adună în biserică, în jurul sicriului, soldații lui, împreună cu soția și amanta: „Ele stau, recunoscându-se una pe cealaltă, fără să spună nimic. Așteaptă momentul cînd răposatul poate fi luat. Dar Dina [soția] își dă seama că ea va fi cea care va lua defunctul. Anna [amanta] știe acest lucru. Întotdeauna a știut.” Într-o proză pereche e vorba de o nuntă la care vin colegii de front ai mirelui care se însoară cu fata pe care a lăsat-o însărcinată, și ai cărei părinți lipsesc, fiind prinși în zona ocupată.
Trei proze, poate cele mai emoționante din volum, surprind niște situații al căror dramatism mocnit e foarte bine creat de Serhii Jadan. În „Soarele nu va fi de-ajuns ca să lumineze totul”, o tînără îl vizitează la spital pe cel care fusese îndrăgostit de ea în școală, doar că bărbatul a fost trimis pe front și acum este în scaun cu rotile: „Simțea întunericul din el. Nu îl vedea, dar pur și simplu îl simțea fizic. Întunericul avea sens. Întunericul îl mișca, întunericul vorbea prin el.”
În „Acul mare al ceasului”, un bărbat își vizitează fosta soție pentru a-și vedea fiul, întors de pe front, și care acum doarme. Cei doi stau de vorbă în bucătărie oarecum înstrăinați, neîndrăznind să-l trezească pe băiat.
În fine, în „Cea care te va încălzi în miez de noapte”, proza mea preferată din carte, un bărbat și o femeie, amîndoi trimiși pe front, se cunosc pe Internet, încep să corespondeze și acum se întîlnesc pentru prima dată fizic într-un hotel dintr-un oraș străin din spatele liniei frontului. Amîndoi sînt divorțați, dar ea poartă o cicatrice care o stînjenește și, mult mai important, o amintire neplăcută petrecută cu mulți ani înainte chiar în hotelul unde el s-a întîmplat să închirieze camera, cînd puțin a lipsit să nu fie agresată sexual de fostul ei șef. Cei doi împart un scurt moment de intimitate, dar oboseala și stînjeneala situației nu ajută, femeia primește și un telefon de acasă (o sună fiica ei) și, în cele din urmă, cei doi amanți aflați în prima lor noapte împreună convin să profite de ocazie și mai bine să doarmă. Și adorm amîndoi, împreună, fără ca vreunul din ei să mai apeleze la pastile.
Scrise simplu, laconic, cu descrieri austere și dialog minimal, prozele lui Serhii Jadan, presărate cu pasaje poetice despre moarte și cu scurte momente de umor negru, au suficientă emoție și dramatism cît să le ridice la un nivel remarcabil. Uneori printr-un singur detaliu ori printr-o singură replică, cum e aceasta, spusă de un preot: „Dumnezeu este iubire. Dar are și un loc unde nu există iubire. Și nu știu unde-i acest loc.”
