Miracolul fu observat în dimineața zilei de 21 iulie, de către doamna Lefter, în timp ce soțul îi pregătea un sandviș băiatului lor. Încă mahmur după șprițul din seara trecută, bărbatul deschise punga de plastic în care se mai aflau cam două treimi de franzelă și pufni:
– Iar mucegăi. N-avem altă pâine?
– Nu, te rugasem să iei ieri, da’ te-ai oprit la Oneață să bei, răspunse ea cu reproș în glas, în timp ce freca un nes cu lingurița.
Gică mormăi ceva și se apucă să felieze franzela. Văzând că nu primește niciun răspuns, femeia se întoarse la el:
– Ce faci?
– Fac un senviș la copil.
– Din pâinea aia? A intrat mucegaiul în ea… Mai bine dă-o la găini.
– N-arunc juma’ de pâine pentru un pic de mucegai. Mai e bună la capătu’ ălălalt.
– Măi, Gicule, face enterocolită…
– Las’ că se călește. Când eram copil, mâncam mere căzute pe jos și beam apă din jgheabu’ oilor, și tot nu m-apuca cufureala.
Privirea doamnei Lefter se abătu asupra bucății secționate de pâine și rămasă pironită acolo.
– Ție nu ți se pare că mucegaiul ăsta seamănă cu o față de om?
– Cu cin’ să semene? zise el, preocupat să întindă niște brânză topită pe felia din mâna sa. Poate cu mă-ta, că și ea apare unde nu te-aștepți și strică tot ce-atinge.
– Giculeee! Doamne, Dumnezeule!
– Ce chirăi așa, Florico?! se răsti Gică și se întoarse spre consoartă cu cuțitul în mână.
Dar Floarea Lefter căzuse deja în genunchi, lângă blatul de bucătărie, și-și făcea cruci, bolborosind ceva, fără să-și ia ochii de la bucata mucedă de franzelă.
– Ce-ai, făi? Te-a lovit damblaua?
– E Iisus, bălmăji femeia. E fața lu’ Iisus în mucegai.
Bărbatul se uită mai atent la pâine. Coaja era neatinsă, dar sporii cotropiseră miezul într-o formă neregulată, oarecum ovală, ca un balon de rugby dezumflat. Filamentele verzui cu terminații albe, care se ridicau din pâine, îi provocau repulsie. După ce se holbă câteva secunde la felie, bărbatul ridică din umeri:
– Io nu văd nimic.
– E aici, răspunse Floarea și-și plimbă degetul la o distanță reverențioasă deasupra miezului. Uite barba, ochii, nasul, uite și cununa de spini…
– E doar mucegai, femeie.
– E Iisus.
– E Iisus pe dracu’.
– Nu vorbi așa, că te-aude!
– Cine să m-audă? Franzela? Te lovi soarele-n cap ieri?
Femeia se ridică sprijinindu-se de blat și-i aruncă o privire țâfnoasă.
– Tu niciodată n-ai fost în stare să vezi chestiile frumoase din jur.
– Cum adică să nu văd? Sunt zugrav, femeie…
– Asta nu-nseamnă nimic. N-ai simț dintr-ăla estetic.
– Ba am toate simțurile.
– Ne-a zis mai demult părintele la slujbă: „Ferice de ochii voștri că văd și de urechile voastre că aud!”
– Păi aud, aud toate tâmpeniile care le zici, oftă Gică și dădu să pună mâna pe bucata mucegăită.
Floarea țipă ca arsă:
– N-o atinge!
– Mai devreme vruseși s-o dau la păsări.
– Nu văzusem că-i Iisus pe ea. Doar n-o să-l arunci pe Dumnezeu la gunoi.
În cele din urmă, după negocieri asidue, Gică promise că nu va clinti felia de pe blat până când părintele Manea nu se va fi pronunțat cu privire la originea imaginii din mucegai. Copilul fu trimis la școală, iar vestea apariției lui Iisus în franzela familiei Lefter fu propagată iute în sat, chiar de către Floarea, în ai cărei ochi se aprinsese între timp flacăra incandescentă a evlaviei. Babele din vecini călcară primele pragul casei. Bărbatul, care se refugiase în dormitor din calea invaziei de septuagenare, auzi tropăielile picioarelor bolnave de reumatism și vocile pițigăiate minunându-se în fața pâinii:
– Făi, Florico, parcă-i leit icoana aia care-o văzui vara trecută, când fusei la Prislop, la mânăstire. Ăsta-i semn din cer, o să vină mare urgie la noi în sat.
– De ce să fie urgie? Ăsta-i semn de noroc! Să jucați la loto.
După o oră de speculații teologice, timp în care încercase zadarnic să tragă un pui de somn, Gică ieși din odaie și le pofti pe bătrâne să iasă, ocărându-le și boscorodindu-le. Babele se lăsară împinse cu docilitate, însă, imediat ce bărbatul o lua pe una de braț și-o trăgea afară, o alta își târșâia picioarele înapoi în casă, ba pe ușa din față, ba prin spate, ba pe prispă, ca niște limacși într-o grădină lăsată în paragină. Mai mult de atât, Gică se trezi cu o bătrână chiar la el în dormitor. După ce îl studie prin lentilele ochelarilor cu rama crăpată și lipită cu scotch, femeia îi zise fără pic de rușine: „Nu dai și tu o țuică, așa, pentru sufletu’ Frusinei? Bogdaproste!” Enervat că răposata sa mamă era folosită în acest șantaj metafizic, o luă de subsuori pe băbătie, o târî până în mijlocul ogrăzii și-o lăsă să cadă în fund, speriind câteva găini care ciuguleau nevinovate.
Chiar în acel moment în dreptul porții apărură dascălul și preotul Manea, care privi reticent la pantofii săi cei noi, apoi la noroiul din curte și în cele din urmă la bătrâna prăvălită printre orătănii.
– Mă, Georgică, îl dojeni popa intrând în bătătură, nu-i creștinește ce faci. Te vede Atotputernicul.
– Da? zise Gică arțăgos. De unde mă vede? Din cer sau din franzelă?
– Dumnezeu e pretutindeni.
– Atunci înseamnă că e și-n mine.
– Este, doar că deocamdată câștigă necuratul.
De cum intrară în casă, țârcovnicul rămase cu gura căscată la vederea pâinii. Manea în schimb, o evaluă preț de câteva secunde, apoi concluzionă că apariția din miez era, în mod indubitabil, de proveniență divină. Auzind verdictul, Floarea, care nu-și mai încăpea în piele de mândrie, începu să cotcodăcească:
– Doamne, ce binecuvântare, tocmai la noi în bucătărie! Degeaba făcea Lenuța pe mironosița și se lăuda c-a fost la Locurile Sfinte. Când o s-audă că-l am pe Iisus la mine-n casă, o să crape de ciudă!
– Păi…
– Matale ce crezi c-o însemna treaba asta? E de bine, nu?
– Mi-e greu să mă pronunț. Ar putea fi un semn bun, dar și un avertisment. Să luăm aminte la felul în care este zugrăvit… mă rog, mucegăit… Domnul nostru. Pare că se află în timpul patimilor Sale, are cununa de spini pe frunte și privirea îndurerată. Iar din faptul că s-a arătat într-o bucată de franzelă, mă gândesc că vrea să ne reamintească despre vremelnicia noastră pe pământ. Ce le grăiește Iisus apostolilor la cina cea de taină? „Luați și mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi”. Aceasta este simbolistica pâinii…
– Mai bine apărea în sânge, mormăi Gică. Că tocmai primii de la frati-miu, de la Drăgășani, niște vin de-ăla de buturugă, și…
– Nu putem alege când și în ce fel suntem chemați de Atotputernic. Important e să răspundem apelului, cu smerenie și credință. Dumnezeu nu-i ca un prieten care ți-a împrumutat bani la nevoie și căruia îi ignori telefoanele vreme de juma’ de an, adăugă Manea uitându-se cu subînțeles la Gică.
Acesta făcu o mutră acră, însă nu răspunse, ci alese să se holbeze cu capul întors într-o parte la pata amorfă de mucegai, încercând să deslușească imaginea despre care vorbeau ceilalți. În tot timpul ăsta, Floarea continua să se gudure pe lângă popă.
– Io dintotdeauna am simțit o energie divină care mă caută.
– Știu, mi-ai mai zis…
– Acu’ vreo două săptămâni culegeam pătlăgelele din seră și m-a luat dintr-o dată un fior, iar în clipa următoare am auzit un behăit de capră în curtea lu’ Nechifor. Numa’ că nu behăia ca orice capră, ci parcă mă striga pe mine: „Floareo! Floareo!” Am lăsat coșu’ din mână și-am alergat să văz ce-i… Nici țipenie. Abia după aia mi-am amintit că Nechifor nici n-are capre. Oare ce-o fi fost? Și bună-mea îmi zicea că a văzut acu vreo treij’de ani o…
După ce femeia îi povesti pentru a șaptea oară toate întâmplările mistice de care avusese parte întregul său arbore genealogic, popa scoase din geantă un pulverizator de plastic transparent, și stropi pâinea cu câteva jeturi anemice de apă sfințită, pentru ca aceasta să nu se usuce. Le promise celor doi că va lua legătura cu cineva de la episcopie sau chiar mai sus, pentru a întreba cum anume trebuie procedat, și îi sfătui ca până la răspunsul înalților prelați să nu permită nimănui să se apropie de franzelă, recomandare întâmpinată de obiecțiile lui Lefter, care voia să vadă miracolul expulzat din locuință. În timp ce-i conducea pe oaspeți la poartă, Gică zise:
– Părinte, sincer să fiu, io nu văd niciun Iisus acolo.
Manea clătină din cap:
– Nici Saul nu l-a văzut pe Domnul până n-a fost chemat de Acesta pe drumul Damascului. Sfinții părinți cred că necurățenia spiritului ne împiedică uneori din a auzi mesajul lui Dumnezeu. De când n-ai mai venit să te spovedești? Probabil ai păcate care-ți îngreunează sufletul…
– Are, are… strigă Florica din pridvor. E neatent, trage la măsea, nu m-ajută cu treburile prin casă, juma’ de acoperiș stă să cadă de astă iarnă, iar el e toată ziua la televizor sau pe TikTok…
– Poate că asta e, Georgică! zise popa mai însuflețit și-i puse o mână pe umăr. Trebuie să vezi miracolele din lucrurile cotidiene. Când spunem „miracol”, ne așteptăm ca cerurile să se deschidă, să coboare raze aurite din văzduh și să auzim o voce răsunătoare. De fapt, poate ar trebui să descoperim dumnezeirea în bucuriile mărunte, în micile momente care însumează rutina zilnică, să clădim din viața asta cele trebuincioase pentru cea de apoi. Că tot veni vorba de clădit, după cum știi, lucrările la clopotniță stagnează, fondurile sunt pe terminate, dacă ai posibilitatea…
Tapat de treizeci de lei, Gică porni către magazin pentru a lua altă pâine. Când ajunse pe strada principală, ecourile apariției divine se răspândiseră în întreg satul: câțiva oameni se auto-invitară la el acasă, pentru a vedea minunea, doctorul, un tânăr venit de doar câteva luni în sat, îi ținu entuziasmat o prelegere de zece minute despre eucariote, saprofite și zigomicete, Lenuța, rivala ecleziastică a soției sale, îl supuse unui întreg interogatoriu cu privire la chipul din mucegai, iar amicii lui drojdieri îl îndemnară să le aducă franzela, ca să filtreze niște alcool sanitar prin ea. Pentru a nu fi luat peste picior, bărbatul nu mărturisi nimănui că nu era în stare să vadă chipul lui Iisus. Ajuns la magazin, descoperi că întregul stoc de pâine fusese epuizat, pentru că ceilalți săteni se grăbiseră să cumpere tot ce se găsea pe galantare, în căutarea unui alt semn din Ceruri. „Mai rămase decât asta”, zise vânzătoarea și arătă către unicul exemplar de pâine fără gluten din comună, care zăcea de câteva luni în congelator, printre niște pungi cu macrou înghețat. Gică făcu un gest de dispreț în direcția ei, își cumpără drept consolare o bere la pet, ieși și se așeză necăjit pe marginea drumului.
În vreme ce omul contempla bordurile colțuroase, puse de curând, și se întreba ce rost aveau ele, când trotuarele de pe marginea șoselei erau pline de spărturi prin care se ițeau fire uscate de iarbă, de el se apropie polițistul comunei, care-și puse mâinile în șold:
– Mă, Gicule, ce-ți zisei despre consumu’ de alcool pe stradă?
– Da’ asta nu-i alcool, e bere.
– Suntem comună europeană, suntem înfrățiți cu Bolio-siur-Mer, nu mai se cade să consumi așa…
– De ce? Francejii nu bea?
– Ba da, bre, da’ vinuri scumpe, nu poșircă. Și beau la ei pe rivieră, nu pe caiet.
Lefter își ridică privirea spre agent.
– Deci la ăia cu bani, se poate. Numa’ amărâții ca mine n-are voie să se bucure. Păi e corect?
– Nu știu, mă, Gicule. Io nu scriu legea, doar o aplic. Mai bine ascunde sticla aia pe undeva și mergi pân-la dom’ Dârlescu, că are să-ți zică ceva.
Bărbatul se ridică de pe bordură și porni spre primărie scrâșnind din dinți. Cu doi ani mai tânăr decât Gică și tovarășii săi, Remus Dârlescu nu fusese niciodată unul de-al lor. Părinții lui fuseseră oameni înstăriți, cu carte. Ei avuseseră prima mașină străină și primul televizor color din sat. Asta, împreună cu caracterul său timid și atras de învățătură, îl transformase pe Remus în ținta predilectă a celorlalți. Rare fuseseră dățile când se întorsese acasă fără hainele murdare, fără vânătăi, sau fără ca bicicleta să-i fi fost luată cu japca de un băiat mai mare. Reclamațiile părinților săi, urmate de chelfănelile primite de acuzați, nu avuseseră ca rezultat decât creșterea gradului de cruzime și umilință cu care băiatul era tratat atunci când ieșea pe uliță. Remus reuși să scape de cazne abia la 18 ani, când plecă la facultate.
Câțiva ani mai târziu, vânzătoarea veșnic țâfnoasă de la minimarket ieși la pensie, iar locul său în spatele galantarului fu luat de Maria, nepoata ei. De cum ajunse în sat, băieții o remarcară pe tânăra mlădioasă, cu părul de culoarea nisipului, și încercară zadarnic s-o curteze. Toți, cu excepția lui Gică. Ce-l împiedicase pe acesta să intre în vorbă cu ea nu fusese nici lipsa atracției, nici devotamentul față de Floarea, cu care făcea sex uneori, în podul unei case părăsite de la marginea satului. De fiecare dată când intra în băcănie și o vedea pe Maria că-i zâmbește, gândurile i se încețoșau, iar capul îi devenea ușor, ca și cum fi fost plin cu vată. Trecură câteva luni cu drumuri până la magazin pentru fiecare flecușteț, de la gumă de mestecat până la țigări la bucată, pentru ca Gică să-și ia inima în dinți și să-i propună Mariei să iasă împreună. Aceasta trase adânc aer în piept și se uită serioasă în ochii lui: „Uite, George… cred că ești drăguț. Dar te văzui cu Florica de mână prin sat și nu-mi trebe’ complicații d-ăstea. Sper să fiți fericiți împreună.” Gică vru să protesteze, însă ceva din privirea Mariei îi dădu de înțeles că n-o poate îmbrobodi ca pe celelalte fete, așa încât cumpără o conservă cu pateu de ficat și ieși înfrânt din magazin. Trei săptămâni mai târziu, Floarea îl anunță că era însărcinată.
Când se întoarse în sat, toată lumea putu să vadă cât de mult îl schimbaseră anii petrecuți la oraș pe Remus. Doar lentilele groase ale ochelarilor și frizura de predicator mai aminteau de tânărul sfios și bâlbâit de odinioară. Acum, Dârlescu era membru într-un partid aflat la putere, aborda în permanență un rânjet mândru și avea alura cuiva ale cărui promisiuni sunt prea bune pentru a fi adevărate. În aceeași după-amiază în care firma cu numele său fu agățată deasupra intrării de la biroul său notarial, bărbatul, ca pe un gest de sfidare la adresa foștilor săi persecutori, intră în vorbă cu Maria și o conduse până în fața porții. În toamna aceluiași an, cei doi își anunțară logodna. Uneori, când se îmbăta, Gică Lefter se ridica brusc de lângă tovarășii săi de pahar și o lua agale pe șosea, privind cu jind la casele oamenilor mai avuți, în timp ce câinii îl lătrau din spatele gardurilor, iar în mintea sa amorțită de alcool se perinda același lanț neîntrerupt de „dacă”. Dacă taică-su n-ar fi murit de ciroză pe când el avea doar șapte ani, dacă s-ar fi străduit să termine liceul, dacă Floarea n-ar fi rămas gravidă, dacă nu i-ar fi plăcut jocurile de noroc, dacă ar fi avut curajul să plece la muncă în Italia…
În biroul lui Dârlescu era răcoare. Primarul își ridică privirea mioapă din documentele pe care le citea și-l invită să ia loc.
– Toate bune? Floarea? Băiatul?
– Sunt bine amândoi. Doamna Maria ce face?
– E indispusă. Știi cum e, căldurile…
Gică observase că, de la o vreme, indiferent de temperaturile de afară, Maria era din ce în ce mai indispusă. În rarele ocazii când ieșea în sat, pe chipul femeii se zăreau urme de vânătăi, ascunse sub un strat consistent de fond de ten.
– Leftere, o să intru direct în subiect: toată povestea cu pâinea e un mare rahat!
– Sunt de acord, dom’ primar.
– Atunci de ce mama mă-sii faci publicitate în toată comuna că ți-a apărut Dumnezeu în franzelă? Vrei să tulburi apele? Vrei să apară televiziunile să-și bage nasu-n treburile mele?
– Nu vreau să apară nimeni, nici măcar Iisus la mine-n pâine. Io nici nu-I văzui fața acolo, nevastă-mea și cu popa o văzură.
Dârlescu pufni.
– Normal că popa vede, el vede tot ce i se zice, că e prieten cu Burcea de la consiliu. Amândoi abia așteaptă un pic de scandal, ca să mi-i trimită pe ăia de la Recorder pe cap. Nu că m-aș teme de reporteri, da’ știi cum e, nereguli se găsesc în orice primărie. Dacă ajunge Burcea în locul meu, vai și-amar de comuna asta, adăugă primarul pe un ton amenințător, apoi își îndulci glasul. Părintele ți-a spus ce are de gând?
– Că o „să-i zică la episcop sau chiar mai sus”, repetă zugravul cele spuse de Manea. Altceva nu știu…
– Nasol. Ăștia sunt ca rechinii când simt mirosul de sânge, sigur pun ei ceva la cale. O să vină vremuri grele, Gică, vor să ne înlocuiască. Și pe mine, și pe tine.
– Pă mine? făcu bărbatul mirat. Da’ io doar dau cu bidineaua…
– Iar lor nu le convine treaba asta. Ei lucrează doar cu mafia lor. Manea tot repară la clopotnița aia de trei ani. Te-a chemat vreodată să-l ajuți? Nu, i s-a zis de la județ cu ce firmă să colaboreze și s-a executat. Eu în schimb, când am avut o lucrare mai mică, am avut grijă să-ți dau și ție de lucru, nu?
Gică încuviință. În cei șapte ani de când Dârlescu fusese ales primar, zugrăvise o debara și veceul din spatele căminului cultural. Cu banii primiți își cumpărase un telefon mobil pe care-l spărsese după trei săptămâni, când îl scăpase în baie.
– Ăia n-au copilărit pe ulițele astea, ca noi doi, nu le e drag satul nostru. În schimb, caută să-și bage oamenii lor pe peste tot. Brutăria care produce pâinea de la noi din magazin e a unui cumnat de-al lui Burcea. Știi cine lucrează acolo? Nu români de-ai noștri, ci niște nepalezi.
Primarul luă o sticlă cu etichetă aurie din bufet și îi turnă zugravului de două degete, într-un pahar. Fără să stea pe gânduri, Gică dădu peste cap băutura de culoarea chihlimbarului. Avea un gust înțepător și dulceag. Remus continuă:
– Voi trăiți de pe-o zi pe alta, ei cheamă imigranți în țară, să le ia oamenilor locurile de muncă. Au primit ordin de la U.E. De voi îi doare în fund, în schimb pentru străini fac legi ca să-i apere. Să-i apere de ce anume? De muncă cinstită?… Ei vor ca voi să rămâneți fără bani, să fiți nevoiți să faceți împrumuturi, și după aia să pună mâna băncile pe tot: gospodărie, mașină, locuință… Iar atunci când n-o să mai fiți în stare să plătiți ratele, o să vă dea afară în stradă, și o să-i bage pe nespălații ăia în casele voastre. Negri, arăboi, indieni…
Deși nu înțelegea prea bine cum funcționau cele zise de primar, Gică simți cum se enervează la gândul nedreptății potențiale din jur. Cu glasul gâtuit de revoltă, mugi:
– Ăștia trebuie opriți!
– Așa este. Din păcate, eu am mâinile legate. Dacă le zic ceva, o să aibă motiv să-mi trimită un control pe cap. Tu, în schimb…
– Io? întrebă Gică cu gura căscată. Da’ cine să mă asculte pe mine?
– Televiziunile, Leftere. Ești omul momentului, la tine-n casă s-a petrecut un miracol. E timpul să zici ce-ai pe suflet. La cum îl știu eu pe Manea, sigur o să-l invite aici pe episcop, ca să se poată lăuda cu minunea de la el din comună. Când o veni, nu te cerți cu el, ci doar îi zici de nepalezi. Și să-l întrebi dacă fața Mântuitorului chiar ar putea să apară într-o pâine plămădită de mâinile unor păgâni. Că altfel, pare-a fi lucru necurat, blasfemie, chip cioplit, din astea. Iar după aia le spui că tu ești român creștin și că vrei ca poporul nostru să fie pe primul loc, să nu mai fim slugile ălora de la Bruxelles.
Gică îl privi intimidat:
– Domnu’ Remus, da’ io nu mă prea pricep la ținut minte atâtea vorbe. Când eram în clasa a treia…
– Tu doar repetă ideile generale, îl întrerupse Dârlescu, bătându-l prietenește pe umăr. De restul mă ocup eu.
Bănuiala primarului se adeveri. Peste o zi, preotul trecu pe la Lefteri pentru a verifica în ce stare era pâinea. Mucegaiul se afla tot acolo, așa că popa îl hidrată cu nou un jet de aghiazmă, apoi așeză cu grijă felia pe o tipsie bisericească din argint. Manea îi anunță pe cei doi soți că ziua următoare îi va vizita, de data însoțit de o delegație episcopală. Gică nu spuse nimic, ci se mulțumi să se uite la preot pe sub sprâncene, ca și cum ar fi vrut să-l deoache. În acea noapte, bărbatul abia dacă fu în stare să pună geană pe geană. Zvârcolindu-se de pe o parte pe alta în așternut, își repeta în minte la nesfârșit atât cât își amintea din vorbele lui Dârlescu. De îndată ce ațipea, amintirea înspăimântătoare a unei serbări de Crăciun din școala primară, când uitase versurile cântecelului pe care trebuia să-l prezinte și o zbughise smiorcăind de pe scenă, îl făcea să tresară în somn. Se apucă de băut din zorii zilei, pentru a-și face curaj să vorbească în fața celor adunați. Pe la ora nouă, două echipe de filmare se opriră în fața porții, iar sătenii curioși începură să se strângă în dreptul gospodăriei Lefterilor. Preotul apăru și el, urmat de țârcovnic, se uită chiorâș la echipamentul cameramanilor, întrebându-se de unde apăruseră reporterii. După ce evaluă stratul de mucegai de pe franzelă, pentru a se asigura că e pregătit pentru a fi prezentat unor înalți prelați, Manea ieși din casă și se apucă să converseze cu enoriașii adunați, în vreme ce Floarea se învârtea energică prin grădină, rupând câte-o crenguță uscată din pomi sau îndreptând aracii de fasole, pentru ca totul să arate impecabil la televizor. Doar Gică rămase în bucătărie, privind cu ochii sticloși la bucata de pâine, ca și cum ar fi încercat să rezolve un careu de cuvinte încrucișate căruia îi lipseau definițiile. Gânduri negre bântuiau prin mintea sa, lăsându-i în gură un gust acru ca neputința. Mereu fusese cu un pas în urmă față de ceilalți, nimic nu fusese îndeajuns. Doar tovarășii săi de pahar erau în stare să înțeleagă, iar ei erau plămădiți din același aluat al eșecului ca și el. Spre deosebire de ei, Gică era conștient de faptul că e un ratat, dar asta nu-l consola în niciun fel. Cei mai buni ani ai săi trecuseră, apogeul vieții sale se petrecuse deja. De atunci toate se duseseră pe apa sâmbetei și nimic mai bun de atât n-avea să se mai întâmple în viața lui.
Simțind că ceva îi clocotește în piept, ieși pe prispă, să respire aer curat. Sub norii cenușii, ca niște aripi desfăcute peste ogradă, imaginea mulțimii strânse și a reporterilor călcând iarba sub tălpi în timp ce făceau probe de microfon îl tulbură și mai mult. Floarea observă mersul clătinat al soțului și se apropie de el prin aburii de alcool pe care acesta îi emana.
– Taman acu’ te găsiși să bei, nenorocitule! Să dea dracu’ să mă faci de rușine, că te părăsesc! Treci în casă și spală-te pe față, îi șuieră ea la ureche, apoi se întoarse spre rivala ei proaspăt sosită și arboră un zâmbet veninos: Bine-ai venit, Lenuțo, te pup!
Buimac, de parcă ar fi străbătut linia subțire dintre două lumi, Gică se întoarse în bucătărie și rămase cu gura căscată. O insectă neagră, ceva mai mare decât o rădașcă, ședea pe bucata de pâine și-și curăța carapacea frecând-o cu unul dintre picioarele sale dorsale. Panicat, bărbatul se apropie de tipsie și începu să-și fluture mâinile pe lângă gânganie și să țipe la ea. Aceasta își întoarse ochii compuși, de culoarea bitumului, către el, și-l cercetă cu lentoare, de parcă ar fi vrut să afle ce stofă avea bărbatul.
– Marș, ‘tu-ți gâtu’ mă-tii! răcni el și înșfăcă la repezeală o revistă de integrame a nevesti-sii, pe care o împături în palmă.
Lovi la nimereală și făcu farfurioara să se clatine cu un vâjâit metalic. Insecta rămase pe felie și-și mișcă liniștită antenele. Gică ridică ziarul din nou. În aceeași clipă, auzi ușa deschizându-se în spatele său și glasul temător al băiatului său:
– Tati, ce faci acolo? De ce dai în Doamne-Doamne?
– Nu dau în… e un gândac care… bolborosi bărbatul, sucindu-se spre el.
– Zice mama să vii afară. A sosit episcopu’.
Gică mai aruncă o privire înspre gânganie și ieși în urma copilului.
Preotul îi salută pe cei adunați în fața sa, le povesti pe scurt despre apariția divină din casa Lefterilor, le mulțumi acestora pentru ospitalitate, apoi îl prezentă pe episcop. Acesta ținu o cuvântare despre însemnătatea unui astfel de eveniment și făcu o paralelă la felul în care Iisus se înfățișase credincioșilor după înviere, prelegere care stârni câteva căscaturi în auditoriu. După ce făcu o cruce prin aer, în chip de binecuvântare, episcopul se întoarse către Manea:
– Unde-i pâinea?
– În casă, Sfinția Voastră. Fiind atât de fragilă, n-am vrut să risc să se deterioreze mutând-o de la locul său.
– Păi și cum procedăm? zâmbi prelatul. Pornim în pelerinaj la franzelă?
– Cu voia sfinției voastre…
Lefter, care în timpul discursurilor mestecase în gol, încercând să-și dezmorțească fața, făcu un pas în față și ridică revista de integrame cu care rămăsese în mână către cer.
– O clipă numa’, strigă el cu glasul răgușit.
Privirile tuturor și obiectivele camerelor se întoarseră către el.
– Dumnealui este Georgică Lefter, gazda noastră din… încercă Manea să intervină, dar zugravul îl împunse cu arătătorul în crucifixul care-i atârna în dreptul plexului.
– Gura! Treij’de ani am fost întrerupt. Acu’ e momentu’ să zic ce-am pe suflet și lumea să asculte…
Făcu o grimasă, încercând să-și adune la un loc gândurile care se împrăștiaseră ca bilele de biliard după lovitura de spargere. Stropi de sudoare i se prelingeau pe frunte și pe ceafă și-i iritau pielea. Floarea îl apucă de antebraț și-i băgă unghiile adânc în carne, murmurând ceva, însă bărbatul își trase mâna cu brutalitate din strânsoare.
– Totu’ e nedrept… Am încercat să-mi fac și io un rost… Prafu’ s-a ales de tot. Praf și mucegai. N-avusei nicio șansă-n viața asta…
– Domnule Lefter, e un miracol la dumneata în bucătărie, zise episcopul cu severitate.
– Căcat de miracol! izbucni Gică. Nu-i niciun Iisus acolo… Numa’ mizerie. Neam de neamu’ meu am trăit acilea, iar acu’ ăștia vrea să mă dea afară. Ați adus păgânii să ne ia locul și să ne frământe aluatu’…
Gospodăria se învârtea cu el. O picătură de transpirație îi intră în ochi și începu să lăcrimeze. Văzu sătenii șușotind între ei, dar niciun sunet nu răzbătu până la el. O babă din primul rând își făcu cruce.
– Io-s om sărac, am o spărtură în acoperiș… îmi dă ăia de la Brucsel bani s-o repar? Pula! Da’ în schimb… vrea să îmi bage negroteii în casă… ‘tu-le muma-n cur dă nespălați!
Fu prins cu putere de braț. Se întoarse și văzu un bărbat îmbrăcat în costum negru care-l însoțea pe episcop.
– Ia labele de pe mine, muistule!
Îl îmbrânci pe necunoscut, dar nu reuși să se elibereze. O lovitură în coaste îi tăie respirația. Cu un ultim efort, se smuci și căzu de-a berbeleacul peste episcop, apoi se izbi cu omoplații de pământ. Auzi țipete în jur. O durere albă, orbitoare și incandescentă, îl învălui și totul se amestecă împreună cu ea.
Îl duseră la dispensarul din comună, unde doctorul cel tânăr îi administră un calmant, iar polițistul îi legă încheietura mâinii cu o cătușă de marginea scorojită a patului. După ce reporterii plecară, iar sătenii se împrăștiară pe la casele lor, delegația episcopală intră în casa familiei Lefter. Tipsia argintie era goală. Pâinea mucegăită nu fu găsită niciodată.
Gică se trezi dârdâind. De când Floarea plecase la părinții ei cu copilul, nu mai făcea focul în casă așa de des, atât din penitență, cât și din sărăcie. Ploaia de mijloc de noiembrie se auzea răpăind pe șindrilă. Bărbatul oftă, gândindu-se la acoperișul stricat, apoi se ridică din pat și porni către baie târându-și picioarele. Era încă devreme, iar în casă era beznă. Aprinse lumina. Pe peretele din fața lui, deasupra faianței, zămislit de umezeala prelinsă din pod, se afla chipul lui Iisus Hristos, cu cununa de spini pe cap, privindu-l îndurerat. Gică se uită lung la figura jilavă a Mântuitorului, clătină din cap și ieși din baie. Se întoarse zece minute mai târziu, cu un trafalet și o căldare de plastic. Deschise geamul băii, lăsând aerul rece să-i mângâie obrajii, întinse câteva ziare vechi pe pardoseală și înmuie ruloul trafaletului în substanța din găleată.
– Ce vrei de la mine? zise către Hristosul de igrasie, și trase o dâră de soluție peste fruntea acestuia. Să mă căiesc? Să-ți mulțumesc? Să cad în genunchi? Pentru ce dracu’, că toată viața am fost numa’ de-a curmezișu’ cu fericirea. Nu zic, a venit greutăți și din vina mea, da’ nici n-am primit ceva pe moca. Pentru fiecare rahat a trebuit să mă lupt și să strâng din dinți.
Cu mișcări domoale și atente, ca și cum i-ar fi fost încredințată restaurarea Capelei Sixtine, acoperi cu lichid albicios chipul din perete, de la cununa de spini până la bărbie, de la buze până la urechi. Lăsă la urmă ochii triști ai Mântuitorului, care continuau să-l privească cu compasiune.
– Degeaba te uiți așa. De când apăruși astă-vară, numa’ nenorociri s-a abătut peste mine și peste satu’ ăsta. Nevastă-mea m-a lăsat, pe băiat îl văd o dată pă lună, dacă am noroc. Nici ceilanți nu-s mai breji. Pe primar îl anchetară de la D.N.A., popa fu mutat în altă comună… Eu fusei internat. Acu’ mă ocolește toți, de parc-aș fi lepros, nu mai găsesc nicăieri de lucru. Mă arată cu degetu’ pe stradă și mi-a pus poreclă „Lefter Nebunu’”…
Mai luă niște soluție și continuă să o aplice peste pupile, peste iriși și peste sprâncene.
– Ce-am făcut ca să merit toate astea? Că încercai mereu să fac bine, și cre’ că contează și ce-i în sufletu’ omului, nu numa’ cum îi iese… Doctoru’ crede că am și ceva la ficat, cum a avut și taică-miu. M-a trimis la oraș să-mi facă nuș-ce puncție, da’ nu știu când oi ajunge, că n-am bani de asta. Așa că n-am nevoie de miracole dintr-ăstea. Avusei toată viața parte de ele. Data viitoare, mântuie și tu pe altcineva.
Lăsă trafaletul jos, făcu un pas în spate, examină peretele și zâmbi mulțumit. Chipul lui Iisus nu se mai zărea.
Proză desemnată câștigătoare de redacția noastră la ediția a III-a a concursului organizat de platforma literară Nesemnate.ro în parteneriat cu revista Familia.
