Anastasia

La sfîrșitul verii, a apărut în sat un tînăr mustăcios, însoțit de cîțiva copii zdrențăroși și o femeie gravidă. Am ieșit la poartă cînd l-au întrebat pe tata dacă nu știa unde puteau găsi de lucru, omul spunea că se pricepea să potcovească și să repare orice. Soția lui avea ochii întunecați și privirea pătrunzătoare. Ținea în mînă o valiză galbenă, iar eșarfa din mătase roșie îi alunecase de pe cap pînă pe umerii arși de soare. Tata le-a arătat clădirea cooperativei agricole și le-a spus că puteau încerca acolo. Mai tîrziu, ne-a povestit că familia se instalase în casa părăsită de lîngă haltă, și că noi, copiii, nu aveam voie să mai mergem la deal.

Altele erau însă grijile noastre. Tușa Adina divorțase de unchiul. De curînd i se plînsese mamei că nu putea trăi singură, mai ales după ce pierduse cîteva sarcini, iar mama i-a zis tatei că-i era frică să nu facă vreo prostie. După asta a sunat-o iar și s-a rugat de ea să se mute cu noi, dar tușa nici nu a vrut să audă, că tocmai o făcuseră șefă pe secție. Mămica a fost tare supărată, iar eu și sora mea, Anastasia, am crezut că-i bolnavă. La prășit o apuca plînsul și nu mai dădea cu săpăliga, doar se ținea în ea pînă o vedea tata. Pe noi el ne făcea putori și ne zorea să punem semințe și să strîngem buruienile. Mi-era frică de el, că era plin de obidă pentru orișice.

Într-o zi a venit tușa. Mama s-a văitat că a slăbit, tata a zis că a slăbit de afurisită ce e. Noi fuseserăm pe deal să ne uităm la noii veniți, și cînd ne-am întors ne-a spus mama că una dintre noi o să meargă să stea la oraș cu tușa. Prima dată m-am bucurat. Văzusem la televizor străzile cu autobuze albastre, oamenii îmbrăcați cu paltoane, copiii care se jucau în parcuri, raioanele cu lucruri frumoase și vată de zahăr… Trei zile, cît ne-a vizitat tușa Adina, tata nu s-a mai atins de noi. Cînd nu era atent, mergeam la ea în cameră și ne uitam la trusa cu machiaj și oglindă și o puneam să ne povestească cum e la bloc. Ne-am rugat să ne ia pe amîndouă, dar tușa a zis că în niciun caz. Cînd m-am dus la culcare, am auzit-o pe mama spunîndu-i lui tăticu’ să nu mai spună că-s prostănacă. El a zis că dacă mă ducea mintea nu dădeam tot timpul din mîini și nu vorbeam ca zăluda cu păsările.

— Vreau și eu la oraș! i-am spus cînd depănușam porumb, cocoțată pe o grămadă de coceni reci și umezi, lîngă șopron.

Duminică, după ce am stat la masă, tata a zis că să merg eu la oraș, dar tușa s-a uitat cu milă la mine și a zis că mai bine i-o dă pe Anastasia, că școala e grea, nu ca la țară. Eu am întrebat dacă i-o dă de tot. Mama mi-a înconjurat umerii cu brațul ei uscat, iar eu am încercat să zîmbesc. M-am gîndit că pe mine mă iubea mai mult dacă nu a vrut să plec și oricum îmi părea bine pentru soră-mea că scăpa de tăticu’. M-am uitat la ea, începuse să plîngă și mi-au dat și mie lacrimile, și de bucurie, și de necaz. Tata a zis că dacă Adina ar fi făcut copii nu s-ar fi milogit să adopte unul de-ai lor, măcar de v-ar fi luat pe amîndouă, da’ nu-i în stare nici de ea să aivă grije, d’apăi de două împedecate ca voi. Mama a spus Lasă, măcar una să aibă o soartă mai bună, și și-a șters ochii. Bocești ca proasta degeaba, a bodogănit-o tata, dar proastă mă făcea și pe mine dacă uitam să opresc cișmeaua sau să încui poarta seara, chiar dacă el intra ultimul. Îmi zicea pupăză pentru că-mi plac păsările, doar pentru ele am pus în zarzărul din curte căsuțe din lemn, făcute de mine cu traforajul de la școală, jgheaburi mici de apă pe lîngă gard – de multe ori tăticu’ le dărîma cu piciorul – și semințe cînd reușeam să fac rost de la vecina, care mai mergea la moară. Gînguritul porumbeilor și forța zborului lor mă făceau să mai uit supărările.

— Ce să faci și tu acuma la oraș, îngrămădită cum ești? Crezi că la oraș primește pe orișicine? Și-apoi o omori pe mă-ta dacă pleci și tu.

Pe unu octombrie am primit scrisoare cu o poză color făcută în prima zi de școală, cu învățătoarea ei, o doamnă cu părul tapat și înalt și privirea severă. Anastasia scria că îi plac colegii și că luase primul zece, că Adina nu gătește ca mama, ci cumpără de la restaurant și aduce mîncare „la pachet” și că a dat-o la lecții de pian, dar tot era „deprimată”.

După ce-a plecat poștașul, a apărut în poartă femeia gravidă. Umbla de obicei prin sat și-și lungea capul peste uluci, să strige că are alifie pentru dureri de șale și nesomn. Nimeni nu cumpăra de la ea, dar la noi la poartă stătea mai mult ca la alții și se zgîia la mine. Avea brățări de aramă și o salbă strălucitoare pe pieptul de culoarea chihlimbarului. Odată mă oprise pe drum să-mi citească în palmă și făcuse o cruce cu unghia ei rozalie chiar pe linia vieții.

— Năcaz mare o să ai, domnișorico, da’ ești însemnată de-acu. Dă un ban să te scap dă năcaz.

Pînă să deschid gura, am simțit ceva mișcînd în palmă. Femeia mi-a făcut cu ochiul și-a dispărut pe drum. Acum se uita la mine de parcă nu mă mai știa.

— Sticle, vechituri, fiare, orișice…

M-am uitat repede în pumnul desfăcut și-am răsuflat ușurată.

Zilele pînă la vacanță au trecut greu. Îi scriam Anastasiei, i-am trimis paginile cu povestea lui Harap Alb, rupte din cartea care-i plăcuse cel mai mult, și vorbeam cu porumbeii, mama stătea mai mult pe la biserică, pe tăticu’ nu-l mai vedeam decît seara tîrziu. În ziua în care au tăiat porcul, s-a întîmplat ceva, dar mie nu au vrut să-mi spună. A venit vecinul la noi, că uite ce-i la Timișoara. Au stat în noaptea aia treji și au ascultat la radio, eu m-am ridicat din pat pe la două, dar tata mi-a arătat pumnul și-am fugit în odaie. A doua zi, i-am auzit vorbind la telefon cu tușa care zicea că nu mai au cum să vină de Crăciun, dar mama s-a supărat pentru că luaseră purcelul pe datorie.

Au ajuns pe 31. Am fugit pe drum să o iau pe Anastasia în brațe, a dat drumul la plase și am plîns amîndouă în poartă, apoi am ajutat-o să ducă bagajele în casă. Făcusem șmotru în camera noastră, prinsesem crenguțe de brad de perdea și pusesem buchețele de levănțică pe la colțuri, să nu se mai simtă mirosul de mucegai și umezeală. Anastasia avea un palton nou, galben, cu nasturi mari. Am rugat-o imediat să nu mai plece, dar ea a zis să nu fiu prostuță, că tot surori sîntem și că viața înseamnă experiențe noi și frumoase. Pentru tine doar, am vrut să zic, dar nu am vrut s-o întristez. I-am admirat inelele de plastic, rochița de postav, cizmele înalte, din piele moale și mi-a arătat că îmi adusese și mie o pereche, plus niște cărți pe care ea deja le citise și care o făcuseră să ofteze.

—  Și eu am oftat mult, i-am spus și m-au podidit lacrimile, mi-e tare urît singurică.

M-a luat în brațe și-am suspinat amîndouă pînă ce ea a zis:

— Lasă că o să mă fac mare și o să te aduc la oraș, Iulia!

—  Mai bine rămîi acasă, surioară!

—  Dar Adina are depresie, a șoptit, iar eu m-am gîndit că nu-i mai spunea „Tușa Adina”.

—  Ce-i aia?

—  Îi vin gîndurile negre cînd e singură.

—  Eu nu sînt singură?

—  Dar nu e același lucru! Ea a divorțat! Știi ce groaznic poate fi un bărbat!

—  Mama e tare tristă fără tine…

—  Adina zice că atunci cînd ești tristă te simți mai bine dacă îți cumperi ceva frumos.

A scos dintr-o geantă mare cu fermoar două păpuși – una ambalată, pentru mine, alta care era cam la fel, doar ca avea părul blond și rochiță mov în loc de verde. Ne-am jucat cu ele și cu setul de bucătărie care fusese împachetat tot pentru mine, cu oale și tacîmuri roz. Ne-am prefăcut că am fiert cafea pentru păpuși, dar nu prea aveam chef de ele, cu toate că erau frumoase și miroseau a plastic nou. Mă uitam cu coada ochiului la Anastasia și oftam, pierduse rumeneala din obraji și broboanele de transpirație de deasupra buzei de sus. Avea unghiile date cu lac sidefiu. Ale mele erau tăiate în carne și erau roșii de la ger.

Mama ne-a chemat la masă și ne-am așezat cu spatele la soba de teracotă. Mirosea a lemne arse, a țuică și a ciorbă cu tarhon. Am căscat gura la tușa care îi spunea tatei că Iliescu e un bandit și jumătate, dar el era deja pe ulei și s-a enervat că ea le știe pe toate, că nu-i convine că a venit altcineva la putere și o să-și piardă postul de șefă. Eu am rîs, cum fac fără să vreau cînd oamenii se ceartă și țipă unii la alții, iar tata m-a pălmuit și ne-a trimis afară. Au vorbit pînă s-a lăsat noaptea, dar noi am stat în curte să facem un om de zăpadă, i-am arătat Anastasiei culcușul porumbeilor din pod și apoi am dus-o la deal, să vedem bradul împodobit de cei de la Comună. Ea m-a luat de mînă și a zis că nu or să stea mult, că tușa nu are concediu și cu situația politică nu se știe ce se mai întîmplă la fabrică, dacă nu o iau teroriștii. Am întrebat-o cine erau teroriștii și a spus că sînt niște străini care omoară pe români pentru că vor să fie liberi. Mi-a mai povestit că a văzut la televizor execuția lui Ceaușescu și că tușa Adina a spus că fusese o barbărie, dar că tot comuniștii sînt la conducerea țării. I-am spus că nu înțeleg, dar ea s-a făcut că e prea complicat. O imita pe tușa în gesturi.

—  Cît eram aici nu știam nimic! Acum știu foarte multe pentru că ea îmi povestește tot ce se întîmplă.

Mama nu m-a lăsat să merg la școală cu cizmele noi, că era păcat să le stric în noroi. Pînă a venit primăvara, m-am plimbat cu ele prin curte, vorbind în gînd cu Anastasia, pîndind poștașul care trecea prin fața porții fără să-mi răspundă cînd îi strigam „Bună ziua!”. Cam pe-atunci au început și durerile de cap. Parcă-mi bătea cineva cuie în ceafă, așa era. Mama îmi punea comprese cu spirt și mă descînta.

Au mai venit abia la Paște, dar au stat doar o noapte. Anastasia era un pic mai înaltă ca mine și purta în gură un aparat metalic. Rîdeam de ea că vorbea sîsîit și se auzea cum i se loveau dinții cînd spunea ceva. Tușa iar s-a certat cu tata și de-asta au stat așa puțin. Tata a dat cu pumnul în masă, că așa face cînd bea – Fă! Nu-mi zice mie cu cine să votez! La care ea i-a spus că din cauza lui și a altora care le știu pe toate, o să se ducă dracului totul. Cînd tata a ieșit să mai aducă de băut din beci, tușa i-a zis mamei că mai bine ar veni cu mine la oraș, să stăm toate patru liniștite, că am avea de toate acolo. Am vrut s-o întreb de ce nu m-a luat și pe mine de la început, dar mi-a fost rușine.

În seara aia tata a lovit-o pe mama, iar tușa s-a băgat între ei. Nu e normal ce se întîmplă, a zis Anastasia, de parcă aterizase de pe altă planetă. Iar eu m-am gîndit pentru prima dată că mama și tușa erau diferite. Parcă și eu cu soră-mea începuserăm să nu mai semănăm. Tușa se văita tot timpul de boli și de viață grea. Eu și mama ne ascundeam suferințele în rugăciune și ne plăceau păsările și lucrul în grădină. Anastasia avea deja mofturi de oraș.

De ziua noastră, în iulie, tușa a anunțat că o aduce pe Anastasia pentru toată vacanța de vară, că la ei la întreprindere veniseră niște americani să cumpere linia de producție și ea avea de învățat engleza. O trimiteau în delegație în America!

Nu ne-am mai jucat cu păpușile, Anastasia mi-a spus că eram prea mari și că ea își dorea un bebeluș adevărat. Păpușile noastre stăteau așezate în fund pe dulapul cu haine, între vazele mamei și un geamantan de lemn care fusese al bunicului.

Anastasia avea teme de vacanță și mama la început m-a pus să le fac și eu, că la școala din sat nu ne dădeau suplimentar de socotit. Mă corecta la scriere și spunea că fac literele de porc, cică așa spunea învățătoarea ei înainte să dea o notă proastă. Uneori îmi arăta pe marginea mesei cum cînta la un pian invizibil și își arcuia frumos degetele. Mi-a povestit că profesoara de pian o lovea cu linia peste unghii dacă greșea o notă și o obliga să învețe pe de rost partiturile.

Adusese un walkman și casete cu muzică străină. Cînd tata nu era acasă, dansam pe pat „Girls just want to have fun”, cu privirea la fereastra pe care vedeam dealul împădurit și turla strălucitoare a bisericii. Ne era teamă că toată vacanța o să ne ducă tata la cîmp, dar mama ne-a spus că cooperativa era închisă și că mai putea munci doar la vila primarului. Ea pleca la biserică dimineața, tata se ducea și el cine știe unde și se mai întorcea după ce se stingeau luminile.

Într-o după-amiază, Anastasia a vrut să mergem la deal. Mama a strigat la ea să aibă grijă de mine, dar nu era nevoie, că mă descurcam și singură. Ne-am luat walkmanul, pătura și Almanahul Copiilor. Am făcut întrecere pînă la livada de meri de unde se vedeau și munții și halta. Ne-am întins păturica și am rămas una lîngă alta, să ne recăpătăm suflarea, în alte veri adormeam în același loc, ascultînd păsările și bîzîitul albinelor, iar cînd ne trezeam împleteam coronițe din margarete. Acum însă am auzit un cîntec. Am sărit în picioare și am urcat să ne uităm, pitite după pomi, la casa dărăpănată din vale. Iarna, de aici ne dădeam cu sania pînă la calea ferată, panta era întinsă, fără buturugi sau pietroaie.

Bărbatul cînta la un acordeon gălbejit, cu ochii închiși și fruntea lucioasă de sudoare, cu picioarele lungite în colb și spatele sprijinit de zid, iar soția lui intra goală într-o cadă de fontă pusă în mijlocul curții. Și-a încrucișat brațele peste sîni și-a țipat înainte să se scalde. Eu și Anastasia ne-am uitat una la cealaltă, iar ea a făcut semn să nu scot vreun sunet. Copiii au ieșit din casă și-au vrut și ei să intre în vană, dar nu mai era loc. Mai erau trei fete pe-acolo, se jucau cu zarurile și chirăiau vesele, nu păreau să aibă mai mult de cinșpe ani. Femeia a strigat la ele, să vină să ia copiii, în timp ce bărbatul cînta în continuare, ca și cum ar fi fost singur. Ne-am hlizit sprijinite de copaci și mușcînd din cîte-un măr, cu ochii la casa cu ușa deschisă și ferestrele sparte. Pe vremuri, acolo stătea impiegatul CFR, dar halta se desființase și locul ajunsese refugiu de petrecere pentru tinerii din sat sau cei fără adăpost.

Ne-am plictisit să ne mai uităm la ei și ne-am întins pe pătură să citim, Anastasia a adormit. I-am desenat pe picior urma unei vene albastre, pînă a apucat-o rîsul. Am urcat iar colina să vedem ce se mai întîmpla.

Vana era goală, iar apa avea pete uleioase și albăstrii. Făcuseră un foc în fața șurii dărăpănate. Fetele care se jucau mai devreme cu zarurile puneau morcovi și cartofi în cazanul luminat de flăcări roșiatice, una învîrtea cu o lingură mare, erau toate îmbujorate și vioaie. În spatele lor, prin fereastra fără geam, am văzut-o pe femeia care se îmbăiase mai devreme. Se plimba agitată, ținîndu-se cu mîinile de spate. Scotea cîte un geamăt adînc și-apoi dintr-o dată țipa, de-i făcea pe puradei să se cocoațe pe pervaz și să rîdă. În cele din urmă, s-a întins pe spate, noi îi mai vedeam doar genunchii îndoiți, și și-a strigat soțul. Mă apucase o zgîlțîială din care nu mă puteam opri.

— Era bolnavă? am întrebat-o pe soră-mea în drum spre casă.

— Nu, prostuțo! Făcea un bebeluș. 

 Ne-am dus și a doua zi pe deal, pentru că Anastasia a vrut să vadă dacă avusese dreptate. Fără să vorbim, ne-am lipit de cireș și-am așteptat. Anastasia căsca, iar eu îmi înroșisem pielea picioarelor la cît o frecasem cu o rămurică pe care-o desfrunzisem.

Fetele mici și bărbatul urlau cîntece, se îmbrățișau, jucau veseli în ograda cu smocuri uscate de iarbă. Soția lui îi zîmbea. Era cea mai frumoasă dintre toate femeile, iar bebelușul pe care îl hrănea la piept avea nasul cîrn și rozaliu ca al ei.

Zile întregi n-am făcut decît să stăm lungite pe burtă și să ne uităm la bebeluș, pînă într-o sîmbătă, cînd l-am văzut singur, așezat într-o covată pusă între perne.

M-am uitat la Anastasia și ea mi-a făcut semn să ne tupilăm pînă la casă. Pe drum nu se vedea nicio mișcare, dar mi se făcuse frică să nu ne prindă cineva acolo.

— Are urechile clăpăuge, a chicotit Anastasia.

Copilul s-a uitat o clipă la ea, cu ochii lui cenușii, a dus un deget murdar la gură și a început să zbiere, strîngînd din ochi și cu pumnii plini de bale.

— I-e foame!

— Tu, mai bine să mergem pînă nu vine cineva! i-am șoptit soră-mii.

Dar nu mă răbda inima. L-am ridicat în brațe și i-am șușuit să doarmă. Nu ne venea să intrăm în casă, dar dacă ne-ar fi prins cineva, puteam spune că am auzit copilul plîngînd și-am mers să vedem ce-i trebuia. Înăuntru, numai saltele ponosite puse direct pe ciment. Pe unul dintre pereți se vedea urma negricioasă a unei mobile vechi, probabil fostul birou al impiegatului. Din tavan atîrna un fir cu un bec. Deasupra pervazului bîzîia un aparat de radio cu baterii.

— Păcat că nu mai trece trenul pe-aici.

Copilul, dacă ne-a auzit vorbind, a început iar să urle.

— Taci cu mama, l-am certat, și-am făcut cîțiva pași printre saltele, pînă la soba înnegrită, în timp ce Anastasia s-a așezat pe un scaun cu un picior mai scurt, sub el am zărit un papuc plin de noroi uscat.

M-am gîndit că dacă eu și Anastasia am fi avut un bebeluș, nu ar mai fi trebuit să aștept vacanțele ca s-o văd. L-am fi hrănit pe rînd, l-am fi învățat să ne iubească.

— Mai dă-mi-l și mie.

— Stai, i-am zis.

Pe sobă cineva lăsase un borcan acoperit cu o țiplă argintie.

— Ți-o fi foame, i-am șoptit copilului pe care-l țineam pe braț, în timp ce am înclinat borcanul și i l-am dus la buze.

— Ce faci, toanto?

Anastasia a sărit de pe scaun. Laptele bătut se revărsase pe fața bebelușului, iar eu mă uitam fără să pot reacționa la gingiile mov și cum săreau stropi din gîtul lui. Ochii dădeau să-i iasă din cap și ba tușea, ba scotea un horcăit. Copilul scuipa o spumă cu cocoloașe, care-mi curgea pe picioare.

— Ridică-i căpuțul! Nu vezi că nu mai respiră?

A dat să mi-l smulgă din brațe. Am scăpat borcanul și primul lucru la care m-am gîndit e că Anastasia avea brațele la fel de moi ca ale mele. Rochița de batist, plină de vomă, mi se lipise de picioare. Voma mirosea amărui.

Tremuram și mi se făcuse frig, iar capul mă durea atît de tare, că mi s-a întunecat vederea. 

— Ce-ai făcut, Iulio? a strigat și l-a ridicat pe bebeluș de pe jos.

Mă speria de moarte cu țipetele ei. Nici măcar nu m-a întrebat de ce picasem din picioare. Acasă, mama îmi fricționa încheieturile mîinilor și tîmplelor cînd mă apucau durerile și mă punea să mă întind în pat.

Anastasia aproape m-a tîrît afară. Lumina soarelui m-a orbit. Am urmat-o amețită, fără s-o întreb ce face, dar m-am gîndit că voia să-l adoarmă la loc.

— Hai să-l spălăm, a spus de parcă totul era în regulă. După aia îl punem la loc și n-o să știe nimeni că l-am luat.

Copilul, cu ochii închiși și gura știrbă și căscată, părea că adormise. Semăna cu puiul alb de pasăre pe care-l ținusem de dimineață în palmă. Am urcat dealul, apoi am traversat grădina cu răsadurile de roșii, și-am ajuns la gardul din uluci, de acolo deja se auzea apa. Ne-am oprit la umbra unui măr. Anastasia l-a pus pe iarbă, între noi. Buzele copilului se învinețiseră și laptele încă îi șiroia pe gît.

Am desfăcut nodul cu care era prins pledul. Am simțit ceva fierbinte pe braț și-n jur un aer rece, care-mi pătrundea în inimă și-mi ținea picioarele în loc. Pe spate era plin de sînge.

— Poate-l doare burtica, am spus și atunci am văzut că în cîrpă era o baltă verzuie, care îi opărise pielea.

Am pus urechea la nasul lui cîrn și călduț.

— De ce nu mai zice nimic?

Anastasia a sărit în picioare.

— Ți-am zis să nu-i mai dai, dar pe tine nu te duce capul să m-asculți! Și-apoi îi mai și dai drumul din brațe!

Cînd mă uitam la Anastasia, mă vedeam în oglindă. Aceiași ochi verzi, gropițele din obraji, nasul pistruiat. Acum avea o urmă de lapte pe bărbie și ochii întunecați ai tatei. Mi-am acoperit fața și-am plîns pînă am văzut steluțe colorate și m-au usturat ochii.

— Căpuțu-i plin de sînge, de cînd l-ai scăpat pe jos.

— Crezi că or să creadă că a murit din vina mea?

— Da’ din a cui?

M-am ridicat, mi-am șters nasul cu marginea rochiei și am privit în direcția casei.

— Hai la rîu, i-am spus Anastasiei.

Am luat-o înainte. Mergeam prin livadă și toate trunchiurile și frunzele trosneau la trecerea noastră. O ciocîrlie a țîșnit de niciunde – poate călcasem pe cuibul ei – și s-a înălțat în triluri spre cer.

Am coborît valea alergînd. Simțeam nevoia să mă curăț de laptele care-mi strîngea pielea. M-am întors și am văzut-o ducînd bebelușul pe brațe. Spatele i se scutura de plîns.

— Se trezește el mai încolo, a suspinat și l-a pus pe iarbă, după care și-a șters palmele de rochia pe care au rămas două pete roșii.

Deasupra noastră au început să bîzîie musculițe. Fața copilului se învinețise, iar de la ceafă băltea întruna sîngele. L-am desfășat iar. În mijlocul pieptului avea o scobitură rozalie, cum au copiii săracilor. Picioarele subțiri îi rămăseseră desfăcute și erau reci și cu mizerie adunată între pliurile pielii. Ce cuculeț mic are, mi-am zis. Am ridicat privirea și mi s-au umplut iar ochii cu lacrimi, dar am izbucnit în rîs. După aia mi-a părut rău și-am început să tremur. Soră-mea își spăla rochia în rîu. S-a uitat încruntată la mine și mi-a cerut să aduc copilul. I l-am pus pe braț, cu celălalt îl uda și-l descînta cum făcea mama cu noi. Cînd a văzut că e înțepenit și nu mai deschide ochii, mi-a zis plîngînd că îi dă drumul.

Multă vreme, chiar și după ce am recunoscut ce făcusem, m-am simțit copleșită de un val de silă și de rușine. Cînd singurătatea devenea apăsătoare, scriam scrisori la care doar mama îmi răspundea. Nu-mi povestea prea multe, dar știam de la hulubii ce mă urmăreau prin spărtura podului de la sanatoriu că Anastasia rămăsese cu ea. Ochii lor negri păreau să zică: azurul cerului luminează curtea voastră cu zarzări, tufe de liliac și păsări mici, dar nimeni nu e pregătit să te primească înapoi, nici măcar Anastasia. Pentru că acasă, cînd nu vă veți aștepta, tufe de trandafiri se vor întinde complice peste gardul spart și vă vor cuprinde tîmplele, silindu-vă să vă amintiți.

Proză desemnată câștigătoare de redacția noastră la ediția a III-a a concursului organizat de platforma literară Nesemnate.ro în parteneriat cu revista Familia.
Foto: Ema Cojocaru