Luca Guadagnino, regizor cunoscut pentru filme care abordează subiecte inedite, de la Suspiria (2018) la Challengers (2024), la care se adaugă Call Me by Your Name (2017), film în care îl întâlnim pe Michael Stuhlbarg (în rolul tatălui), alături de Timothée Chalamet (în rolul fiului) și Armie Hammer (Oliver). Curios este că în After the Hunt – în care îi regăsim pe Julia Roberts (în rolul Almei, profesoară universitară de etică aflată în apogeul carierei), Michael Stuhlbarg (Frederik, soțul Almei, expresie a bonomiei și a tandreții), Ayo Edebiri (Maggie, doctorandă), Andrew Garfield (Hank, asistentul Almei), Chloé Sevigny (dr. Kim Sayers) – întâmplările sunt reduse la o înseriere de idei, enunțuri nerostite și pretenția de a cunoaște adevărul, deși conceptul este forțat pentru cei mai mulți dintre eroi. De aici, rezultă ambiguitatea personajelor, destul de bine construite pentru a genera contradicții, dar și pentru a lăsa suficiente întrebări fără răspuns, ca și cum în miezul unor conflicte flamboaiante rezistă cele mai adânci/vechi secrete, dar și cele mai traumatizante experiențe.
Când am văzut filmul, mi-a reținut atenția o replică a unuia dintre personaje – „să fii mai presus de răspunderi, mai presus de consecințe” – fiindcă a te plasa deasupra celor mai tulburătoare momente înseamnă a juca totul pe o singură carte: a câștiga infinit sau a pierde darurile care ți-au fost date. Filmul lui Guadagnino valorifică și binomul viață intimă – viața publică. Intriga filmului pleacă de la faptul că doctoranda Almei dă peste niște poze, o bucată de țesătură, un fragment de ziar pe care le leagă de o experiență din tinerețea profesoarei, într-o epocă guvernată încă de imaginea bărbaților albi, heterosexuali.
After the Hunt e un film pretențios, care explorează referințe diverse – și muzicale, și de filosofie, și culturale, în sens larg – de la A supraveghea și a pedepsi de Michel Foucault, din care transpare conceptul de „panopticum”, la volumul din 1998 al lui Giorgio Agamben, Homo Sacer (de unde disertația lui Maggie este suspectată că se revendică excesiv), Minima moralia a lui Adorno (din care ne parvin ecouri ale butadei că „o viață greșită nu poate fi trăită corect”) și altele.
Maggie (al cărei rol este interpretat de Ayo Edebiri), o studentă mediocră, ai cărei părinți donaseră o sumă importantă pentru campusul universității, invitată la cină de profesoară, mărturisește că ar fi vrut „un nou mod de a face etică”. Pleacă de la petrecerea Almei cu Hank (Andrew Garfield), iar a doua zi o caută pe Alma să îi spună că Hank a dus lucrurile prea departe. Tânăra vrea o justiție restaurativă, vrea răzbunare, iar Alma o susține până în punctul în care propria viață se deșiră sub pretextul căutării adevărului.
Îmbrățișarea celor două femei din parcul aflat în fața Universității Yale juxtapune două generații diferite, studentă și profesoară, reflectându-se una în experiența celeilalte, numai că și reflectarea aceasta este „trucată”: studenta care copiază gesturile profesoarei, dorința de a i se face dreptate și vulnerabilitatea sa jucată devin pandantul unui comportament în care nu mai știm precis dacă personajele, în loc să clarifice situația, nu o fac tocmai mai problematică.
În ciuda tuturor volutelor care surprind personaje complexe, în a căror intimitate nu intrăm decât cu parcimonie, regizorul accentuează starea de învinovățire – a studentei, a tânărului asistent, a Almei înseși – de unde derivă apoi impresia că pierzi totul într-o secundă, că trecutul și prezentul se suprapun violent și că ești încolțit, fiindcă e important pentru echilibrul lumii în care funcționezi „să nu permiți ca ceea ce e corect să împiedice ceea ce e bine”.
E, în multe secvențe – marcate de dialoguri, de repoziționări față de lume, de o tensiune crescândă – o loialitate față de demnitate și etică (Alma și asistentul său se văd, spre final, ca „doi Icari”).
Pelicula lui Luca Guadagnino începe cu un dialog inteligent despre rolul eticii, liberul arbitru și cercetare, despre echilibrul de forțe între bărbați (albi) și femei (albe), despre ideologie și mode, plimbându-ne prin cel puțin două istorii de viață ce se intersectează rareori, privite prin lentila capitalismului devorator, a egalității de șanse și a asimetriei dintre indivizi.
