Titlul este o parafrază la filmul lui Luis Buñuel, Farmecul discret al burgheziei (1972), și mi-a venit în minte mai degrabă ca un fel de găselniță poetică, fără să mă întreb prea mult dacă proiectul lui Florin Ghebosu, Boyhood, are oarecari potriviri structurale cu satira suprarealistă a lui Buñuel. N-are. Dar mi-a plăcut cum sună, așa că am teleportat titlul. Apoi, aplecat ceva mai abitir asupra portofoliului său, mi-am dat seama că rezonanța cuvintelor și formularea în sine se potrivesc perfect cu fotografiile sale, fără însă vreo aluzie, oricât de discretă, la pamfletul cinematografic. Dimpotrivă.
Arta, în general (literatura și cinematografia, în special), este plină de producții care examinează lumea fascinantă a copilăriei și adolescenței, în abordări și grade sensibil diferite. În fotografie e suficient să amintim doar numele unor Helen Lewit, Robert Doisneau, Jaques Henri Lartigue – ca spațiu al jocului și imaginației, sau Lewis Hine, Dorothea Lange, Mary Ellen Mark, Sebastião Salgado – ca realitate socială vulnerabilă. A nu se uita excepționala serie semnată de Sally Man, Immediate family, intimă, poetică, dar și controversată, pentru a ne da seama de generozitatea seducătoare a temei.
În Boyhood este vorba despre emoție și imaginile sunt calde ca o zi de vară, în ciuda faptului că nu avem culoare, iar alb-negrul te-ar putea arunca într-o tensiune vizuală nu tocmai optimistă. Se produce în schimb efectul contrar: tocmai pentru că elimină culoarea, atenția se concentrează pe lumină, contrast, formă și expresie. Cu atâtea foloase, proiectul său reușește să transmită o paletă largă de senzații: nostalgia generată de paradisul pierdut al copilăriei, intimitate și profunzime emoțională, sobrietate, autenticitate, reflecție, fragilitate. Toate sub umbrela eleganței și rafinamentului atemporal al alb-negrului.
Vârste de graniță
Florin Ghebosu reduce lumea vizuală a copilăriei la esență. Majoritatea subiecților săi încă viețuiesc în cercul concentric al spațiului rural, după ce au experimentat mai puțin conștienți pe cel al universului embrionar, al camerei, al curții. Nu știu încă nimic de lumea largă, de evadarea din burta balenei pentru a se regăsi mai apoi, fără speranță, în burta unei balene și mai mari, ca Iona lui Marin Sorescu. Copiii lui Florin Ghebosu își trăiesc micile și marile bucurii și frici în proximitatea ludicului, iar fotograful nu face altceva decât să le contabilizeze expresiile, trăirile, nu întotdeauna fericite, pentru că vedem destule chipuri meditative, frământate de gânduri. Parcă e o copilărie vinovată, uneori atât de pierdute par privirile lor… Meritul fotografului este dat de faptul că a explorat, fără prejudecăți și intenții afișate, o dimensiune mai puțin telegenică, dar mult mai umană și mai aplicată pe realitate.
Încă în derulare, Boyhood este un proiect tulburător despre avatarurile unei vârste fragile, de graniță, în care lipsurile sociale nu erau deloc un impediment pentru fericire. Revelator în acest sens este cadrul cu cei doi copii care se țin după umăr, ca doi prieteni de nădejde în furtuna vieții. Expresia încruntată de pe chipul amândurora vorbește fără echivoc despre determinare și camaraderie. „Boyhood, spune Florin Ghebosu, este o reflexie a copilăriei mele. Sunt redescoperiri sensibile care mă învață să fiu vulnerabil, deschis și sincer”. Exact ca și imaginile sale: sensibile, comunicative, oneste, cu o puternică amprentă socială.
Preocuparea pentru social și știința de a surprinde și documenta diferitele comunități sunt, de altfel, trăsături distinctive ale fotografiei lui Florin Ghebosu, prezente în aproape toate celelalte proiecte ale sale, în variante alb-negru și color: Dobromir commune, Teleorman, Trache family, Logănești, Logrești. Singurul proiect care face notă discordantă este The familiarity of sadness, o veritabilă meditație asupra confortului și liniștii paradoxale regăsibile în singurătate și tristețe. Acest ultim proiect pare teribil de personal și poate fi socotit, fără teama de-a greși, „ars poetica” sa, atmosferic și extrem de senzorial, răsfrângere necenzurată a lumii sale interioare.
Comparată cu realitatea adultului, copilăria este un vis. Cei norocoși visează întreaga viață, rămânând copii. Ceilalți, trezindu-se din vis încearcă să se adapteze la realitate, fiecare după posibilități sau se confruntă cu aceasta, în ceva care devine fie coșmar, fie reverie, când blândă ca razele soarelui, dimineața, când ușor încordată, precum traiectoria Terrei în jurul său ori al Soarelui.