Când aud de Cehov, alerg urgent spre teatrele care îi montează piesele. Deși are o metodă dramatică proprie, sunt curios să observ cum nuanțează regizorii punerea în scenă, sperând că nu voi găsi sentimentalism, ci doar brize de duioșie. Premiera Unchiul Vania de la Teatrul Regina Maria Oradea e regizată de Cristian Ban (traducerea Raluca Rădulescu). Primul contact: scenografia semnată de Andreea Săndulescu. Adică un salon, ca o colivie deschisă, implantat într-un spațiu cu tonalități de iglu. Senzația de peșteră: nori lăptoși, văluriți, de lână sau de gheață. Ori picturi marine, excelent metamorfozate grație lui Cristian Niculescu (lighting design), cu efecte cromatice evanescente.
Incipitul fixează stilul spectacolului. Vine Pavel Sîrghi (Teleghin) – apariție extrem de cehoviană – și anunță titlul piesei, apoi ne șoptește (din când în când): „o sută de minute de plictiseală, o sută de minute de tăceri” (de așteptări, de pauze, de suferințe, de depresii). Tot el prezintă personajele, iar ieșirea din convenție devine tonică. Costume contemporane, muzică modernă. Un slalom rafinat printre temele cehoviene, căutând brize de umor involuntar în replici și atitudini (ar fi multe exemple). Am înțeles că nu e vorba de vreo demitizare, ci de un alt fel de apropiere de palierele semantice și umane. Se râde la spectacol cu discreție, cu pendulări între râsu-plânsu. Teleghin (Pavel Sârghi) e bufon, e raisonneur, e însuși autorul, focusat pe detalii. Suntem în plină deconstrucție subtilă, într-un metateatru care marchează o regie ce tinde spre originalitate, spre insolit, spre noutate provocatoare.
Regizorul a suprimat un personaj (Voinițkaia), concentrând textul, renunțând la lungimi nesemnificative. Profesorul (Richard Balint) poartă păr lung, e dizgrațios, ramolit, decrepit (actorul uimește din nou în ipostaze nebănuite). Anda Tămășanu propune o Sonia inedită, voluntară, pragmatică, uneori băiețoasă, ca să-și ascundă sentimentele neîmpărtășite sub șapca adolescentină. Doica (Corina Cernea) e rusoaică get-beget, cu aerul hâtru, o apariție necesară, colorată. Petre Ghimbășan (Vania) poartă pe umeri inteligență, dezabuzare, iubire, știind că „atunci când bei, mai seamănă puțin a viață”. Răzvan Vicoveanu creionează un Astrov plin de patos, agitat, adesea măscărici, cu dozaj echilibrat de umor și înțelepciune – „la om totul trebuie să fie frumos: și fața, și îmbrăcămintea, și sufletul, și gândurile”. Elena Andreevna (Denisa Irina Vlad) e fragilă, lipsită de curaj, timidă, vrând mereu să se îndepărteze „de mutrele voastre adormite, de discuțiile voastre”. Posibilul „banal” cehovian e dinamitat prin scurte interstiții muzicale. Actul patru începe cu un grup statuar muzical, după îngustarea relevantă a spațiului scenic. Finalul („vom munci”…) e continuat de Teleghin fără edulcorări sau exaltări.
Regizorul a mutat ingenios accentele, rezultând o piesă resetată, revigorată, adusă cu tact în spațiul contemporan.
