Când se produce marea magie în viața unui om ? Când apare cotitura, focusarea ireversibilă? La mine s-a declanșat în copilărie, când a sosit în sat caravana cinematografică. Miracolul nu m-a părăsit, a fost dragoste la prima vedere. Pe umerii tatei, admiram imaginile misterioase, virusându-mi prezentul și viitorul. Scriind acestea, așteptam cu febrilitate cartea scrisă de Annette Bjergfeldt și tradusă din daneză de Flavia Teoc – Cinematograful călător al domnului Saito – Humanitas Fiction, 2025.
Scriitoarea daneză Annette Bjergfeldt e cântăreață, compozitoare și scrie romane de succes, premiate și traduse în 18 limbi. Traducătoarea Flavia Teoc e pe aceeași măsură a talentului: poetă, romancieră, pictoriță. Fuziunea și-a spus cuvântul: 452 de pagini traduse impecabil – ai senzația tonică și uluitoare că romanul a fost scris în română. Orice pagină certifică acest fapt. Intrând în universul cărții, m-am tot întrebat de unde vine mirajul, răbdarea narativă de a crea o lume viabilă, perenă. O insulă de pe coasta Canadei și o comunitate de pescari. Cunoscând titlul, mi-a sporit suspansul: așteptam cinemaul. Să știu cine era Saito. Avea „o valiză albastru-închis, un cinematograf călător plin de magie și un tată care picta păsări haiku”. Viața se desfășoară sub fatalitatea istoriei, dar stabilitatea înseamnă sosirea periodică a domnului Saito pe insulă, ca să proiecteze filme în casa Betleem. Cinematograful ca simbol al rezistenței. Adică fascinația, perenitatea și forța artei. Filmul care unește oamenii într-o solidaritate regeneratoare de sens. Nu pot să nu-l evoc pe băiețelul Toto din filmul lui Tornatore (Cinema Paradiso), care se împrietenise cu proiecționistul, descoperindu-și pasiunea pentru film. În romanul scris de Annette Bjergfeldt, cele două fetițe – Lita și Oona – pășesc pe aceeași traiectorie a mirajului filmic. Timpul aleargă, ele se maturizează, iar ștafeta domnului Saito va fi purtată/continuată de cele două fete pe același traseu al unei vieți dedicate răspândirii artei în cele mai sălbatice colțuri ale lumii. Oamenii par duri, sălbăticiți de viață, însă cultura îmblânzește, egalizează, șterge asperitățile. Catharsisul lasă accente durabile, relevante. Pe urmele domnului Saito, fetele nu descoperă urme de pragmatism, ci frumusețea naturii, peisaje grandioase și oameni inimoși. Poartă cu ele urna cu cenușa domnului Saito. Excelentă ideea împrăștierii cenușii, în mici cantități, în locurile vizitate de beneficul proiecționist/apostol Saito.
Am reflectat mult asupra structurii cărții. Multe capitole, care nu părăsesc nicio clipă demersul narativ, în cronologie clară. O răbdare impecabilă a povestirii, suprapusă pe timpul care nu se grăbește. Atâtea personaje, excelent „strunite”, creionate, plus un univers credibil, unde toponimele dau senzația de adevăr, de parcă nimic n-ar fi fost ficționalizat. Ca să nu mai vorbesc de aspecte absolut tulburătoare. E un roman al sunetelor (în vreme ce Parfumul lui Süskind omagiază mirosurile) captate tocmai de Oona, care are probleme cu auzul. Mai există și sunetul bătăilor de inimă – specialitatea Veterinarului, dar și sunetul pantofilor, în care excelează Fabiola. Interesantă e și personificarea vocii interioare, numită Ou în carte.
Se zice: vai de maeștrii care nu-s depășiți de discipoli. Iată că Lita și Oona depășesc stadiul de proiecționiste și intră în industria filmică. Fac filme. Dacă tot iubește sunetele, Oona va fi foley artist, iar Lita se va ocupa de montaj. Timpul trece inobservabil pe lângă „farul cu dungi albastre al insulei, câmpiile de culoarea muștarului, stâncile roșii dinspre est”. Fraza finală a cărții, amintind de Preda („dacă dragoste nu e…”), omagiază iubirea: „nu există timp pentru nimic altceva decât pentru iubire”.
Imaginație. Personaje insolite. Aventură, iubire. Totul în tușe de miere, de catifea. Cu greu te desparți de roman, doar cu promisiunea iminentei revizitări.
