Eternitatea, blestem sau binecuvântare?

Cel mai recent roman a scriitoarei norvegiene Maja Lunde, devenit best-seller, explorează ficțional viața și moartea din perspectiva opririi timpului, posibilitatea eternității și dilemele pe care le-ar putea naște.

Alegerea titlului

Titlul sugerează atât subiectul romanului, cât și modalitatea literară aleasă de autoare pentru a dezvolta subiectul. Stop-cadru, întrucât, fără a exista o explicație clară de ce s-a oprit timpul, curgerea lui se oprește brusc, afectând viața tuturor personajelor. Stop-cadru, pentru că personajul principal, care reprezintă legătura cu celelalte personaje, este o fotografă de succes, care surprinde static momente din viața relativă a oamenilor și vrea să surprindă și această imobilitate inexplicabilă a dezvoltării umane. Dar Stop-cadru și pentru că Maja Lunde fragmentează subiectul, îl oprește din loc în loc, îl lasă în aer.    

Subiectul

Dezvoltarea umanității stagnează pur și simplu într-o zi. Fiecare om rămâne așa cum îl găsește momentul în care curgerea timpului se oprește. Nu mai moare nimeni, nu se mai naște vreun copil, boala nu mai progresează, nici nu se mai vindecă nimeni. Oamenii rămân blocați într-un timp care a decis să pună pauză: un personaj e bolnav de cancer în fază terminală însă nu moare, sarcina femeilor gravide încremenește așa cum era în momentul opririi timpului, copilul născut nu se mai dezvoltă, nici măcar nu te mai poți sinucide cu adevărat și nu poți muri întrucât respiri chiar dacă ești decuplat de la aparate. O stagnare care nu afectează deloc natura și viețuitoarele, efectele ei se răsfrâng doar asupra oamenilor. Eternitatea, la care au visat de-a lungul timpului filosofii, nu mai reprezintă un ideal intangibil, ea ajunge o prezență, o trăire imediată, un „acum”. Cu toate acestea, oamenii nu sunt mulțumiți, nu trăiesc o stare de fericire, de beatitudine. Până la urmă, se pare că și eternitatea plictisește, doare, trezește depresii sau dorința de a scăpa de ea, astfel încât, deși repornirea timpului înseamnă și lipsa eternității mult visată (cu alte cuvinte, repornirea timpului va aduce înapoi și moartea), oamenii își doresc ca timpul să repornească, întrucât viața fără limite, fără dezvoltare și fără final nu mai este interesantă.

Ton și stil

Stilul autoarei norvegiene este calm, reflexiv, fără dramatism. Accentul frazelor și al poveștilor cade pe interioritate și pe detalii banale, iar atmosfera e mai degrabă melancolică decât apocaliptică. Criticii au numit romanul Majei Lunde un „roman tăcut, dar profund”, tocmai pentru că el nu mizează pe spectaculos, ci pe fisurile vieții de zi cu zi, fisuri adesea invizibile.

Romanul tratează trauma și sensul vieții – sau lipsa acestui sens – fără retorică, fără a da soluții, pune accent pe alegeri morale personale, intime și destul de banale, nu pe evenimente mari. Cartea explorează ce rămâne din viață când toate certitudinile (inclusiv moartea) dispar sau rămân agățate într-un niciodată.

Stilul minimalist al Majei Lunde este, cred, cheia romanului și pare mai important decât premisa lui. Dacă te aștepți la o distopie spectaculoasă, vei fi dezamăgit, autoarea face exact contrariul: reduce totul la gesturi mici, la conflictul mic născut din banal. Un minimalism emoțional, fără a fi rece. Maja Lunde scrie cu o economie severă de mijloace: fraze clare, fără ornamente, puține metafore, dialoguri scurte, fragmentare. Dar nu e un minimalism steril. Dacă ești atent, vei observa că emoția apare exact din goluri. Nu ți se spune ce simt personajele, ci intuiești ce simt din gesturi repetate, tăceri, ezitări; aceste „pauze” creează tensiune. Maja Lunde practică un fel de estetică a stagnării. Timpul se oprește? Și scriitura ei pare că se oprește. Poate tocmai de aceea sunt idei care apar în roman peste care autoarea trece cu lejeritate. Scenele din carte sunt adesea statice, fără progres narativ, acțiunea e diluată în observație, iar repetiția devine un procedeu stilistic (ai senzația de cadru înghețat nu doar la nivel de idee, ci chiar în ritmul frazei).

Maja Lunde se focalizează pe detaliul banal prin gesturi repetitive, prin obiecte domestice sau relații aparent obișnuite, dar aceste mici detalii sunt plasate într-un univers în care nimic nu se mai termină pentru oameni. Nu se termină nimic, nici nu mai începe ceva. E o tehnică care te duce cu gândul că sub banal și sub acest ușor staniu mai există ceva. 

În loc să construiască o lume spectaculoasă, Maja Lunde construiește o lume nordică, ea păstrează banalul aproape intact, dar peste banal așază o fisură metafizică și în acest fel banalul capătă o aură fină de extraordinar, fără să devină propriu-zis fantastic.

Lunde folosește o polifonie discretă în Stop-cadru: există în carte mai multe voci, care trăiesc oprirea timpului fără ostentație, există mai multe perspective narative, personajele sunt puse în  contexte diferite, dar autoarea face toate acestea într-un stil minimalist fluid, aproape invizibil. Vocile nu sunt foarte diferențiate stilistic, dar ele creează o imagine colectivă, sugerează că stagnarea afectează totul, indiferent de context, chiar dacă fiecare suportă altfel oprirea timpului. Nu regăsim în roman declarații directe, un subtext etic și existențial, autoarea nu formulează teze, nu explică mesajul, nu oferă rezolvări, ea pune doar personajele în situații-limită și le lasă să se dezvăluie. Aveam de-a face cu o etică a observației, nu a judecății.

Tonul romanului e etic, fără a fi moralizator. Miza lui e sensul vieții, relația cu timpul, ideea de „prea mult” (eternitate), dar, stilistic vorbind, tonul nu devine discursiv sau filozofic explicit. Stop-cadru nu e alegoric în sensul lui George Orwell, nici simbolic dens ca în opera lui Franz Kafka. Stilul ei poate fi pus în dialog cu stilul altor nordici: Jon Fosse – prin repetiție și tăcere,  Karl Ove Knausgård – prin atenția obsesivă pentru cotidian. Maja Lunde urmează această linie anti-spectaculară din proza contemporană nordică; diferența e că Lunde e mai accesibilă și mai clară. Fosse e prea abstract, aproape mistic, Lunde rămâne ancorată în real și în social.

Romanul Stop-cadru e o distopie soft (non-spectaculoasă), iar Maja Lunde se apropie mai mult de Kazuo Ishiguro din această perspectivă. La ambii autori ideea mare e tratată indirect, accentul cade pe viața interioară iar catastrofa nu e explozivă, ci lentă. Sunt și diferențe între cei doi: Ishiguro e mai subtil psihologic, mai ambiguu, Lunde e mai explicită. Romanul Majei Lunde e o distopie existențială „îmblânzită”, cuprinzând și un filon ecologic & uman, specific autoarei Margaret Atwood, însă Lunde mi s-a părut mai empatică, mai domestică decât Atwood.

Soluțiile abandonate din romanul Stop-cadru

Timpul repornește dacă toți oamenii devin perfecți pentru o zi, idee care apare pe la jumătatea cărții, este abandonată de autoarea norvegiană fără a explica motivul abandonului, deși ideea ar fi putut dezvolta personajele în direcții diferite, ar fi fosto premisă etică majoră – aproape de o parabolă religioasă – și ar fi putut duce spre explorări ale vinovăției ori diferențe în definirea binelui, ipocrizie versus autenticitate sau imposibilitatea consensului moral. Cu alte cuvinte, romanul putea deveni aproape dostoievskian, dacă ideea era dezvoltată. Faptul că Maja Lunde abandonează această idee produce dezamăgire, e ca o promisiune narativă așteptată și neîmplinită.

De ce abandonează Lunde această idee?

Sunt mai multe explicații posibile. Abandonul poate fi o alegere stilistică deliberată, întrucât Maja Lunde nu este un autor al demonstrației, ea introduce o ipoteză dar nu o dezvoltă până la capăt, o lasă să plutească pentru că miza ei nu e răspunsul, ci starea de incertitudine. Acest abandon pare fi, însă, și o limită de construcție narativă, ideea a fost mai mare decât capacitatea romanului de a o susține, întrucât necesita multe perspective, bine diferențiate, conflicte morale clare și situații-limită duse până la capăt, iar stilul autoarei (minimalist și discret) nu e ideal pentru a duce această construcție la capăt. Cred, totuși, că abandonarea acestei soluții a fost deliberată. Lăsarea în aer a unei soluții anunțate pare plauzibilă într-un roman în care timpul se oprește fără explicații.

A doua soluție a autoarei a fost revenirea pentru un minut în locul și situația în care a fost fiecare personaj când s-a oprit timpul. E o idee mai tehnică, ea mută romanul din plan etic (bine/rău) în plan aproape mecanic (resetare). Doar că, alegând să repornească timpul prin această resetare, apar paradoxuri logice și situații imposibil de „închis” (copilul născut cu forța nu are cum să se mai întoarcă în uterul mamei, sinucigașul ținut în viață de aparate nu mai poate ajunge în locul în care era atunci când timpul s-a oprit). Cu alte cuvinte, alegerea acestei soluții, pentru a reporni timpul, duce la o incoerență ontologică, pare că romanul scârțâie nu doar literar, ci și conceptual, ai senzația că autoarea nu-și asumă până la capăt propriile idei. Poate că Maja Lunde a ales conștient să termine astfel romanul, pentru a ne da posibilitatea să reflectăm la faptul că nu există o soluție unică pentru toți, că nimic nu se leagă complet și perfect în lumea oamenilor, că omul caută un sens al vieții, inventează reguli, dar rămâne blocat în propria neputință.

Chiar dacă romanul li se va părea unora imperfect, neterminat, mult prea minimalist, incit la lectura acestei cărți! Stop-cadru ne așază în fața minții o întrebare: Ne plângem zilnic că timpul zboară prea repede, că se scurge într-un ritm amețitor și incontrolabil, dar, dacă am putea realiza o astfel de oprire a timpului, devenind astfel nemuritori, eternitatea ar fi un blestem sau o binecuvântare pentru umanitate?