Am așteptat cu nerăbdare traducerea ultimei părți din Septologia lui Jon Fosse. Speram ca întrebările, pe care mi le-am pus citind primele două părți, să-și găsească răspunsuri, însă autorul norvegian nu și-a dorit să descâlcească subiectul, să-i dea o finalitate, să-l facă descifrabil. Fosse a aruncat o mănușă; și-a dorit ca fiecare să găsească alte interpretări, să citească romanul într-o cheie personală și să rămână cu întrebări fără răspunsuri.
Ambiguitate voită
Spuneam în primele două recenzii că aproape toate personajele principale ale Septologiei – cei doi Asle, Asleik, Ales – par a fi proiecții mentale ale naratorului, că pictorul (bătrânul Asle) construiește, în interiorul unui spirit marcat de obsesii, depresie și singurătate, o realitate virtuală și o continuitate spirituală în care invizibilul persistă dincolo de vizibil, de realitatea palpabilă. Stilul lui Fosse – o frază unică, lipsa punctuației – susținea atmosfera onirică a textului.
Jon Fosse cultivă ambiguitatea în toate cele trei volume. Naratorul și proiecțiile sale (sau, poate, personaje reale din trecutul și prezentul lui) pot fi interpretate diferit. Personajele pot fi proiecții mentale, dar, la fel de bine, ar putea reprezenta fațete simultane și contradictorii ale aceleiași conștiințe, ca un alter-ego multiplicat. Sau – de ce nu? – în cheia unui cititor simplu, Septologia e doar o poveste cu multe coincidențe. E greu de tras o linie, însă ultima variantă pare de neacceptat, cartea nu este o simplă poveste marcată de coincidențe bizare. Septologia lui Fosse îți dă impresia unei bucle psihotice, o reverie fără ieșire, un labirint din care nu poți ieși decât prin moarte; întregul text îți apare ca un carusel care îi ține singurătatea în viață, îl ține pe el însuși în viață. Această repetitivitate seamănă cu un ritual al minții, în care realitatea și imaginarul se amestecă, se contopesc.
O desacralizare a sinelui
Există un singur Asle, dedublat mental în „celălalt”? Și a existat în viața lui o Ales sau figura ei există doar în imaginația pictorului, care și-a dorit o iubire perfectă? Numele, Ales (anagrama lui Asle), e doar o coincidență sau a fost ales voit, Ales reprezentând un ideal inaccesibil, iubirea absolută și, în același timp, absența absolută? Iar cele două femei Guru (și ele extrem de asemănătoare) pot fi citite ca proiecții ale feminității, ca încercări de a reîncarna figura lui Ales, fără ca niciuna să ajungă la modelul ideal?
Unii critici au scris că Septologia explorează trăiri ale copilăriei și tinereții lui Asle, amintiri fragile, dar și presiunea timpului, că este scrisă într-un stil fluid, concentrat pe repetiție și reveniri mentale asupra trecutului. Alții au apăsat pedala mai ales pe reflecția continuă asupra lui Dumnezeu, personajul Asle trecând înspre spiritualitate profundă și chiar misticism.
Chiar dacă în primele două recenzii părerea mea a fost mai degrabă centrată pe analiza psihologică a felului în care se dezvoltă subiectul cărții (repetițiile obsesive și bolnăvicioase ale lui Asle – narator; scena abuzului ca un punct de cotitură în însingurarea lui depresivă; duplicitatea personajelor care pot părea doar proiecții mentale ale naratorului), cea de a treia parte a Septologiei mi-a oferit și o altă interpretare: romanul lui Fosse poate fi privit și ca un roman sacramental, o reflecție religioasă pe care o are omul în preajma morții. Imaginea sacramentală este transmisă de autor prin câteva puncte cheie: rozariu, toată povestea se petrece în zilele de Advent, revenirea în permanență la acel mistic „întuneric – strălucitor”, acea lumină care se naște din întuneric, a tăcerii depline care te poate apropia de Divinitate. Fosse păstrează ambiguitatea între real și imaginar fără să opteze între ele, aruncând chei subtile care îți înclină ție părerea înspre o parte sau alta.
Cea de a treia parte a Septologiei este, oricum ai privi-o (psihologic sau mistic), o carte a trecerii, a morții. Jon Fosse păstrează ambiguitatea instituită pe parcursul celor 800 de pagini: nu știm dacă este vorba despre moartea fizică a pictorului sau cea spirituală/creațională, dar autorul, în această ultimă parte, ne apropie, prin intermediul pictorului Asle, de experiența morții. Ajungi la această concluzie datorită celor două tablouri, care apar și reapar pe parcursul Septologiei și pot fi considerate axe simbolice: Crucea Sfântului Andrei – un semn de răscruce, dar și de închidere, de sacrificiu, putând fi interpretată ca un semn al chemării divine, dar și al epuizării talentului întrucât Asle nu mai pictează altceva în afara celor două linii („nu-mi mai doresc deloc să pictez”; „vreau ca totul să se golească, să fie gol, gol și liniște, liniște, da, liniște și întuneric”) – și Barca, un puternic simbol thanatic. Diferența de reprezentare a bărcii (barca pe o mare liniștită – în versiunea lui Asle alcoolic –, versus Barca pe furtună – în versiunea lui Asle natator) poate sugera cele două fețe ale morții: liniștea împăcării cu moartea versus frământarea în fața morții.
Fosse păstrează tensiune între două registre spirituale: ca simbol, barca este o imagine creștină (barca lui Petru, Biserica), dar și un simbol păgân (barca lui Charon). Iar Asleik, bonomul vecin, se transformă în ultima parte a Septologiei. Îl vezi ca pe un simbol: fie luntrașul din mitologia păgână, care îl duce pe Asle pe râul Acheron, fie o „călăuză de trecere”, acel înger fără nume din religia creștină, iar barca devine o arcă și îl conduce pe Asle înspre Hristos, înspre lumina născută din întuneric și din tăcere: „imaginile se unesc încet într-o liniște, o liniște tăcută și ciudată…”; „doar tăcerea poate spune ceva despre Dumnezeu… tăcerea e locul unde sălășluiește Dumnezeu”.
Ultimele pagini ale cărții vin să întărească această concluzie. Regăsim în ele o curgere accelerată și fără noimă a tuturor amintirilor, scrise de data aceasta într-o formă ambiguă, dezlânată, fragmentară, sugerând tradiția mistic-creștină (această curgere o regăsim și în teoriile psihologice despre moarte) că, înainte de a muri, îți trece prin fața ochilor întreaga viață. Fosse traduce literar această experiență prin disoluție, ruperea ritmului, uneori lipsa predicatelor, de parcă Asle nu ar mai avea timp și trebuie să înghesuie în câteva clipe toată memoria trecutului pe care, până atunci, a descris-o pe larg, obsesiv și repetitiv până la sufocare: „și vreau să-mi iau câine și barcă, o barcă de Bramen, îmi zic și pictez și pictez întruna și atât și bere tărie amețeală plăcută chipul lui Ales ochii ei și mâinile ei în pictura mea și ce-i mai bun la început nu prea mare lucru… și corpul mi se cutremură de sus până jos și mă uit la tablou niciun copil nu avem niciun copil cele două linii care se încrucișează Asleik îngerul tău Ales mâna ta și nu mai e nimic de făcut… și mă gândesc că eu, adâncul meu, ceea ce sunt eu în mine însumi, nu poate muri niciodată, fiindcă nu a luat niciodată naștere… și o sferă de lumină îmi pătrunde în frunte și explodează…”
Dacă citești această ultimă parte a Septologiei în cheie psihologică, avem de a face cu o moarte creațională: pictorul Asle nu mai poate picta și lumea lui interioară se închide. Dacă o citești în cheie spirituală, avem de a face cu o moarte fizică, însă Fosse nu descrie un sfârșit tragic, plin de regrete, ci o trecere în lumina invizibilă, o regăsire cu Dumnezeu.
Cred că în asta constă marele talent al lui Fosse: ambiguitatea, interpretată și ca o rugăciune nesfârșită, ca o trecere continuă dinspre profan spre sacru și invers. Dacă am vedea personajele doar ca proiecții, am închide universul romanului într-o psihologie individuală, însă Jon Fosse vrea să lase deschis și planul spiritual, mistic, unde fiecare „dublură” e și o figură de alteritate – poate chiar una trimisă de Dumnezeu. El nu spune că ceilalți nu există „în afară”, dar nici că există sau că au existat. Asleik, de exemplu, e dublu: poate fi vecinul simplu care rupe solitudinea lui Asle, dar în final poate deveni și luntrașul mitic sau călăuza de trecere, îngerul fără nume din religia creștină care te însoțește la trecere. Iar faptul că numele lui e format din Asle + ik te duce cu gândul la o variantă simplificată, aproape caricaturală, a lui Asle – pictorul de geniu. Asleik trăiește modest, e legat de pământ, fără rafinament artistic sau obsesii metafizice. E o „ancoră” a lui Asle în realul brut. În final Asleik devine (simbolistic vorbind) și figura mitică sau religioasă care îl trece pe Asle spre moarte (sau spre înviere?). Așadar, el poate fi dublul pământesc și dublul eshatologic. Iar Asle – alcoolic poate fi un alter ego a lui Asle – narator, o proiecție, un personaj real, dar poate reprezenta și partea distrugătoare din Asle – narator, un fel de Cain al lui Abel.
Fosse păstrează lumea Septologiei între real și imaginar, între realitate și iluzie, între sacru și profan. Poți să citești cartea în mai multe chei și toate te conduc înspre concluzii care cuprind un sâmbure de adevăr; niciodată, însă, nu te conduc la un adevăr absolut. Toată această rețea de dubluri și ecouri poate însemna că Septologia este o constelație de identități în jurul unui singur „eu” fragmentat. Practic, fiecare personaj este fie o versiune posibilă, fie o reflexie a lui Asle. Fraza nesfârșită reprezintă fluxul conștiinței, redarea unei minți care nu separă clar realul de imaginar, prezentul de trecut, eu-l de celălalt. Fraza fluidă topește identitățile iar repetiția obsesivă înseamnă ecou, dă senzația de incantație, transformă povestea într-un spațiu plin de oglinzi unde totul se multiplică. Lipsa delimitărilor clare ar putea însemna moartea granițelor, în text neexistând marcaje clare între dialog și gând, vis și amintire. Iar fragmentarea de la final reprezintă apropierea de moarte, ieșirea din lume, moartea unde nici oglinzile și nici dublurile nu mai pot fi susținute.
Concluzie
Cartea lui Jon Fosse este o arhitectură invizibilă a dublurilor. Fraza lungă le ține împreună, repetiția le multiplică, lipsa granițelor le amestecă, iar fragmentarea finală marchează sfârșitul jocului lor. Autorul norvegian nu este singurul scriitor care folosește disoluția limbajului, fluxul memoriei, personaje care sunt fațete ale aceluiași Eu sau misticismul ca subiect literar. Beckett a folosit disoluția limbajului (Așteptându-l pe Godot), fluxul memoriei îl întâlnim la Proust (În căutarea timpului pierdut), Eul ca personaj literar îl regăsim la Dostoievski (Omul dedublat) iar Kierkegaard a fost un scriitor și filosof mistic. Deși reia marile tehnici ale modernismului, Fosse le transformă într-un act spiritual: scrisul ca rugăciune, ca drum spre moarte și spre Dumnezeu. El dizolvă și împacă conflictul, care apare la Dostoievski între dublurile aceluiași Eu; folosește disoluția limbajului, dar nu duce totul în absurd și neant precum Beckett, Fosse lasă o fereastră spre transcendență (crucea, barca, rugăciunea); fluxul memoriei nu are rolul de a salva trecutul ca în opera lui Proust ci este liturgic, precum o rugăciune neîntreruptă în care eul se multiplică pentru a-și găsi un drum către transcendență.
Despre primele două părți ale Septologiei lui Jon Fosse, puteți citi părerea mea aici: https://revistafamilia.ro/?p=11184 și aici: https://revistafamilia.ro/?p=12592
Dacă ambiguitatea structurală din Septologia lui Jon Fosse e mai puternică decât firele vizibile din textura sa narativă trimițând la Kierkegaard, Dostoievski, Proust, Beckett, atunci va fi meritat laudele și susținerea de care s-a bucurat și se bucură, inclusiv prin câștigarea premiului Nobel pentru literatură, în 2023. Cert e că postmodernitatea nu poate fi desprinsă în vreun fel de referințele sale istorice și culturale, arătând-o invariabil și definitiv ca un gigantic alexandrinism, plutind între erudiție și decadență.