Abdulrazak Gurnah a câștigat în 2021 Premiul Nobel pentru Literatură, pentru „abordarea fără compromisuri și plină de compasiune a efectelor colonialismului și a destinului refugiaților suspendați între culturi și continente”. Scriitor originar din Zanzibar, Tanzania, trăiește în Marea Britanie și este cunoscut cititorilor români doar din 2021 – prin traducerile și publicarea romanelor sale la Editura Litera, dar și prin evenimente mai recente (întâlnire cu cititorii în cadrul FILIT Iași, precum și în București, în Aula Bibliotecii Centrale, Universitatea Carol I).
Cum el însuși declara, a început să scrie datorită dorului de casă: un dor care „este o condiție continuă a celor care sunt străini… acel sentiment de a tânji după tot ce înseamnă acasă…, scrii ca să îți găsești acea voce interioară, să vorbești despre lucruri așa cum doar tu le vezi în acel fel anume”. În opinia mea, dorul celor obligați să trăiască în altă parte este și pentru memoria prezentului devenit un trecut recent; cei plecați, obligați să trăiască în altă parte decât în locurile în care s-au născut, nu vor mai putea să transforme un prezent de acasă într-un trecut de acasă și pentru asta se întorc mereu, prin amintire, doar la anii pe care îi cunosc, la acel acasă pe care l-au cunoscut în mod direct, l-au trăit. Mai puțin scriitorii care, iată, pot să se întoarcă prin scris.
Ce tratează romanul Furt?
Rezumând epica romanului, primul publicat de Abdulrazak Gurnah după câștigarea premiului Nobel, acesta urmărește destinele a trei tineri: Karim – un arogant educat, Fauzia – o tânără care suferă de epilepsie și Badar – un servitor fără multă școală, personaje care se vor intersecta de la tinerețe și până la maturitate; ițele vieților lor se vor întrepătrunde atât prin prisma trecutului, a prezentului cât și, solicitând imaginația cititorului, într-un viitor palpabil.
Deși titlul te duce cu gândul la povestea unei infracțiuni, ca piesă centrală a cărții – chiar există asemenea momente de furt, însă puțin importante în planul general al narațiunii – romanul nu este despre un furt simplu, în accepțiunea dată de legea penală. Cartea lui Abdulrazak Gurnah tratează furtul iubirii părintești, Karim și Badar fiind doi copii abandonați, furtul libertății, fiindcă Badar ajunge sclav și trebuie să plătească greșelile neștiute ale tatălui său. Întâlnim și furtul demnității, în cazul femeilor care trăiesc într-o cultură profund patriarhală: Raya, mama lui Karim, va avea curajul să fugă dintr-o căsătorie unde se simțea „prizonieră”, unde doar bărbatul avea drepturi, femeia „era datoare să se supună”, trebuia „să îndure năvălirile impetuoase care erau necesare pentru a satisface nevoile bărbatului său…”.
Tanzania este descrisă realist, ca o țară care abia își găsește locul după anii de colonialism, cu toate furturile lui, încă sângerând după anii de sclavie. Iar despre asta autorul vorbește prin vocea personajului Hawa, prietena Fauziei: „Ăsta-i necazul. Au crezut că pot pur și simplu să-i răpească pe oamenii ăștia, să-i ia de peste tot din Africa, să-i pună să taie păduri, să smulgă cioatele, să are pământul, să-l îngrașe, să-l îngrașe cu excrementele și lacrimile lor, închipuindu-și că la sfârșit, când totul era frumos și roditor, muncitorii dezgustători și nedoriți aveau să dispară, să se dizolve în sol și să-i lase pe oamenii cumsecade în pace”.
Amplasat între Zanzibar și Dar es Salaam, acțiunea romanului tratează prietenia dincolo de starea socială sau de educație, de relațiile de familie, de pasiunea oarbă care poate distruge orice construct anterior. Acțiunea se petrece pe fundalul tranziției Zanzibarului, în perioada care a urmat cuceririi independenței Tanzaniei. Urmărind viața lui Karin, Fauzia și Batar, dar și a celor din jurul lor, vom urmări o țară care trece de la Războiul Rece la economia serviciilor pentru străinii bogați și interferențele acestora cu locuitorii, cum sunt turiștii de la hotelul unde lucrează Batar sau o franțuzoaică implicată într-o aventură cu Karim.
Stilul
Abdulrazak Gurnah știe atât de bine să dozeze emoțiile pe care le-ar provoca subiectul ales încât te poartă lent prin el fără să-i fie teamă că vei abandona. Atât de lent încât, uneori, uiți de ițele poveștii, pierzi din vedere un personaj sau altul. Oare uită și autorul? Nu cred, e o dozare bine studiată. Chiar dacă „filmul” se derulează molcom, felul în care autorul povestește te subjugă. Aproape că nu te mai interesează să ajungi la finalul poveștii ci devii mai interesat de drum, de ce vei vedea și auzi pe marginea lui. Nu mai pare important să atingi capătul drumului, sfârșitul poveștii ci, mai degrabă, ți se pare fermecător să admiri construcția narațiunii.
Abdulrazak Gurnah ne invită să îl urmărim cum prepară și desfășoară subiectul la foc mic, fără să se grăbească, fără să ardă. Îi simțim savoarea pe măsură ce înaintăm. Chiar și atunci când povestea devine mai tensionată, ea nu dă în foc. Autorul mai aruncă o mică cheie, dar te lasă să descoperi singur deznodământul. De pildă secretul, acel secret care l-a adus pe Batar în familia lui Karim, ți se anunță pe zeci de pagini mai înainte de a fi dezvăluit. Înțelegi pe la jumătatea cărții că Batar e îndrăgostit de Fauzia, dar trebuie să ai o răbdare de fier pentru a afla dacă dragostea lui se va împlini sau nu.
Pe tot parcursul cărții am avut senzația că autorul simte când începi să te plictisești și ai vrea ca subiectul să devină mai fierbinte, mai misterios, mai tumultuos și atunci îți aruncă o nadă: la începutul unui capitol apare un personaj nou, pe care „ea a întâlnit-o încă în liceu”. Este o nadă, fiindcă „ea” nu este aceeași „ea” care apăruse în propoziția de încheiere a capitolului precedent, ci un personaj de care ai citit cu aproximativ 40 de pagini în urmă. Și iar te prinde subiectul. Te întorci, cauți fragmentul, încerci să afli care este motivul revenirii unui personaj pe care autorul părea să-l fi abandonat – nu este singurul caz, sunt mai multe personaje secundare abandonate de autor. Toate aceste mici trucuri te țin în alertă, scriitorul pare că dezvăluie fără să vrea unele lucruri cu care doar te-a momit până atunci. Presară sare pe ici pe colo („Batar simțea că Juma încearcă să-i spună ceva, dar nu știa ce”; „Nu putea să alunge presentimentul urât că ceea ce se întâmpla avea legătură cu el”), te ține în priză pe zeci și zeci de pagini lente, aruncându-ți câte un cuvânt despre ce ai fi interesat să afli și, când simte că nu mai ai chef de citit, că te-a obosit lentoarea drumului, că ești pe cale să abandonezi, aruncă dezvăluirea și îți captează din nou atenția. Cum sublinia Yagnishsing Dawoor (scriitoare și critic literar) în The Guardian: „Tehnica nu numai că ne captează atenția, dar contribuie la senzația că personajele sunt zdruncinate de forțe istorice care nu pot fi controlate, o situație dificilă pe care cartea o lasă discret să plutească în aer, ca un simptom al șocului postimperial”.
Limbajul folosit de autor este simplu, personajele sale sunt oameni obișnuiți – ca o contrapondere, probabil, la istoria Tanzaniei și, mai ales, a colonialismului, care numai simple și obișnuite nu au fost. Tonul folosit de narator este calm, asistăm la o poveste care nu se transformă într-o melodramă tulburătoare. Furt e o poveste blândă, mai degrabă o poveste despre trei oameni simpli, al căror destin se intersectează. Chiar dacă acțiunea, prin destinele personajelor sale, urmărește și o felie din istoria Tanzaniei, romanul nu este o ficțiune istorică.
Există și câteva acuzații de furt în sensul penal al cuvântului, însă, tocmai pentru a sublinia că în Tanzania existau furturi cu mult mai grave decât niște mâncare sau câțiva bănuți, acestea nu sunt dezvoltate de autor. Întâmplarea în care Batar este acuzat că ar fi pus mai multe alimente la plată decât aducea acasă de la magazin nici măcar nu are un final; există o suspiciune că Batar ar fi vinovatul, o alta îl arată cu degetul pe proprietarului magazinului, dar suspiciunile rămân suspiciuni și atât, ele nu sunt rezolvate, nu sunt dovedite.
Sunt alte tipuri de furt despre care Gurnah scrie printre rânduri: copilărie furată prin abandon sau educație exagerat de severă, resurse dispărute, demnități pierdute, libertăți inexistente. Karim, un copil abandonat, se întreabă „de ce părinți ca aceștia, neglijenți și neiubitori, se mai oboseau să facă plozi”. Batar, un alt copil abandonat, este nefericit fiindcă nu fusese iubit nici de părinții săi naturali și nici de cei care îl crescuseră. Fauzia crește înconjurată de fricile crizelor de epilepsie pe care le avusese în copilărie, dar și de ideea înrădăcinată că o fată măritată este „o grijă mai puțin” pentru părinți. Raya – mama lui Karim – suferă fiindcă femeia nu este decât un obiect aflat în proprietatea bărbaților, tați sau soți, și se revoltă: „Uneori se întreba dacă așa era viața majorității femeilor, dacă așa trăiau, terorizate de bărbații lor”. Clădirile din Tanzania ajung pe mâinile străinilor și corupția înflorește: „Investitorii străini au cumpărat clădirile vechi și le-au transformat în fantezii aurite ale luxului oriental; politicienii locali își luau partea, iar firmele de construcții, de feronerie și de instalații sanitare înfloreau”; corupția devine endemică „de vreme ce se exercita la toate nivelurile, nimeni n-avea să dea de necaz, pentru că nu era cine să acuze pe cine”.
Citind cartea, am trăit cu senzația că personajele lui Abdulrazak Gurnah sunt unite prin această suferință a traumei, atât personală cât și colectivă.
În loc de concluzii
Furt este, la urma urmei, o metaforă. O metaforă frumoasă și tristă. O carte care pune întrebări, prin vocea personajelor sale. În același timp, îl obligă pe cititor să își pună întrebări. La final, după ce închide cartea, cititorului nu-i rămâne decât să încerce să răspundă la întrebarea cine sunt adevărații hoți dintr-o țară post colonială și cine sunt victimele furturilor nenumite din cel mai recent roman scris de Abdulrazak Gurnah.
