Debutul lui Mihai Bălăceanu a fost unul anunțat printr-o pregătire minuțioasă. După o serie de cronici de carte, începută în revista Ficțiunea și continuată apoi în revistele Catchy și LiterNautica, după mai multe proze scurte apărute în reviste literare precum Revista de povestiri și Familia, primul volum propriu era doar o chestiune de timp. Iată că acest moment a venit în aprilie 2025, când romanul Și florile de cireș mor a văzut lumina tiparului la Editura pentru Artă și Literatură, în Colecția Violet.
Venind cumva contra intuiției celor care citiseră prozele scurte ale lui Mihai, povestea din acest roman nu este una realistă, contemporană, ci fantastică, plasată într-o lume ficțională, decupată din istoria medievală niponă. Dacă această alegere a cadrului romanului de debut se va fi dovedit una inspirată, autorul mizând, probabil, pe inedit, doar timpul o va spune. Personal, sper că cititorul de literatură română contemporană să dea o șansă și acestui filon de literatură, de la granița dintre fantastic și fantasy, pentru că, iată, acolo îl așteaptă încă o surpriză plăcută.
Povestea, fără a pune la socoteală și rama, propune două fire narative, a căror succesiune regulată creează o cadență plăcută de lectură, mai ales pentru că, deși personajele se întâlnesc ele însele abia la final, cititorului îi este cunoscut tot timpul care este legătura dintre ele. Astfel, în primul fir vom fi ademeniți de molcomul vieții unui sat liniștit, în care un vraci priceput, Kintsu, își desfășoară lucrarea în slujba zeității Amaterasu, la granița dintre lumi, în timp ce în al doilea vom lua parte la pregătirile de nuntă ale fiicei moștenitoare a familiei conducătoare a ținutului – nu știm exact forma de organizare statală a meleagurilor, cu atât mai puțin structurile de guvernământ, deci nu o putem numi neapărat prințesă, dar înțelegem că familia ei este cea care manifestă o anumită autoritate regională. Și ambele lumi sunt zguduite de începutul unei molime care-i răpește comunității cu velocitate oamenii până mai ieri sănătoși.
Am găsit mai bine conturată atmosfera satului, cu „sfinții” săi, personaje fugite parcă din Laur-ul lui Evgheni Vodolazkin și adaptate la cultura japoneză, cu copiii care se acceptă unul pe altul mult mai repede decât ar putea-o face adulții și cu poveștile țesute între săteni, decât cea de la castel, în care povestea de dragoste dintre domnița Sakura și nobilul Yamaguchi joacă rolul de pivot al întregii acțiuni. Iar momentul intrigii este punctat de amânarea nunții, datorită unei premoniții nefaste:
„Obosit, Yamaguchi își duse o mână la frunte, clătină din cap și spuse:
— Până la urmă, suntem împreună și asta contează. Că ne vom căsători mai devreme sau mai târziu, asta nu slăbește cu nimic legătura puternică dintre noi.
— Exact, bravo! Acum începi să vezi lucrurile limpede. Tot ce contează e ca dragostea care ne unește să rămână la fel de bine strânsă. Cu sau fără ceremonii.
Sakura și Yamaguchi se îmbrățișară și se sărutară, în timp ce flacăra lumânării își recăpătă intensitatea de dinaintea certei.”
Contrapunct al conflictului care apare la curte, în satul de oameni simpli, mugurii discordiei încolțesc în jurul orfanei Kaguya, pe care sătenii i-o încredințaseră vraciului în grijă. În ambele cazuri, molima apărută din nimic este cea care alimentează zâzaniile dintre oameni. Însă, în romanul lui Bălăceanu este la mijloc ceva mai mult decât simpla subliniere a ideii că oamenii, în condiții vitrege, tind să se dezbine, mai degrabă decât să se apropie. Aici boala este personificată într-un Shinigami, un zeu al morții în cultura japoneză. El apare în viziuni, iar imortalizarea sa pe pânza pictorului Utagawa îi potențează prezența faptică.
„Acum, cu trupul inert al Sakurei în brațele lui, Utagawa realiză că tot arta fusese cea care provocase răul – nu în el, ci în alții apropiați lui, de data aceasta. Așadar, bătrânul trebuia să repare singur ce stricase. O întinse cu grijă pe tânără pe podea și se ridică să caute soluția de curățat pensulele, care avea un miros înțepător asemenea oțetului. Câteva picături date pe la nas, și oricine s‑ar fi trezit dintr‑un leșin vecin cu moartea.”
Și, ca-n orice basm – pentru că, în cele din urmă, avem în fața noastră un basm –, și aici, pentru a învinge răul, binele are nevoie de un sacrificiu. Mihai Bălăceanu introduce, de fapt, un dublu sacrificiu, unul supranatural și altul comun. Mi s-a părut ingenioasă alegerea vulpii Moro, un kitsune, ca exponent al ideii de bine, la fel cum mi s-a părut și alegerea confesiunii vraciului Kintsu (observați anagrama?), ca paratrăsnet al mâniei sătenilor.
„Sătenii nu vociferară, nu se opuseră, nu ziseră nimic. Semn bun, gândi Kintsu.
Undeva în spate, Seki privea încruntat. Ar fi vrut să spună că nu pentru povești venise el aici în seara asta, dar își înghiți cuvintele și se conformă tăcerii stăpânitoare.
— Te ascultăm, Kintsu, zise unul dintre săteni, în cele din urmă, și ceilalți îl aprobară cu un zumzet.”
Multele trimiteri la un război distructiv care încă bântuie în memoria oamenilor, precum și rama poveștii, formează straturi care-i oferă universului ficțional profunzime. Pe lângă povestea în sine, cititorul va remarca, sunt convins, multitudinea de metafore, precum îmbrăcarea florilor de cireș, pentru a le proteja, pictura ca punte între lumi, misiunea apostolică de îngrijire a celor bolnavi, continuată chiar și atunci când orice speranță piere, sau tenacitatea copiilor în fața loviturilor sorții care-i dezarmează pe părinți, care constituie fațete de reflexie asupra naturii umane. Nu știu dacă pandemia prin care a trecut lumea anii trecuți a reprezentat un stimul pentru scrierea acestui roman, probabil că da, într-o oarecare măsură.
Și nu pot încheia fără a menționa titlul, perfect ales. „Și florile de cireș mor” este o construcție similară unui pleonasm. Cultura japoneză cinstește în mod deosebit florile de cireș tocmai datorită efemerității lor, exact caracterul trecător al perioadei înfloririi cireșilor este cel care îi face pe japonezi să mediteze la frumusețea lumii, prin prisma rapidității cu care ea trece, deci a-l pune pe „Și” în fața afirmației din titlu este un nonsens logic. Însă, pentru romanul de față, el are darul de a accentua puterea sacrificiului purității. În aceeași notă, și stilul narativ, deloc adaptat unei asemenea povești, conținând expresii contemporane sau termeni nespecifici perioadei, contribuie la conturarea personalității și unicității cărții.
În concluzie, între debuturile anului 2025, sunt convins că romanul lui Bălăceanu va fi remarcat.
