Venit după o serie de romane de ficțiune, unele înglobând elemente fantastice, foarte bine primite de public și de critica literară, începând cu debutul Cazemata și culminând cu Cântecul păsării pe plajă, toate apărute la Editura Polirom, cartea Vreau să aud numai de bine a lui Tudor Ganea ne prezintă primul experiment autobiografic romanțat al autorului, marcând de asemenea trecerea la scriitura la persoana întâi. Totuși, cartea nu se simte ca un experiment literar, ca un capriciu ocazional pe care autorul și-l face, îndepărtându-se de ceea ce știe, ci dă aceeași impresie de solid, atât prin scriitură, cât și prin conținut, ca toate celelalte opere ale sale.
Încă de la începutul deosebit de puternic, marcat de o scenă memorabilă de acțiune, dublată de revelarea dramei personale, cauzate de boală și sechelele ei, cartea știe să-și țină cititorul captiv, stârnindu-i curiozitatea prin acțiune și oferindu-i scene autentice de introspecție. Scena altercației din bodegă, prin care personajul-narator își prezintă motivația auto-izolării deschide mai multe premise narative, toate bine exploatate ulterior. Începe să-i creioneze personalitatea ipohondrică, arată felul în care interpretează greșit mizele diverselor situații, dar deschide și apetitul cititorului pentru felul obsesiv-anxios în care naratorul își trăiește viața.
Odată cu primirea misterioaselor mesaje de la prietenii din copilărie și cu decizia fulgerătoare de a da curs invitației de a îi reîntâlni la Constanța, cursul unor zile oarecum banale e invadat de un șuvoi de amintiri și trăiri asociate pe care Tomiță, autorul-narator, îl savurează pe îndelete, oferindu-și răgazul analizei.
Perioada copilăriei, cu bune și cu rele, dar mai ales cu periplul autocunoașterii, al maturizării și al căutării locului în ierarhia grupului și în lume e readusă în prim-plan prin relațiile de prietenie pe care el și le-a croit cu cei trei pe care urmează să-i revadă, respectiv cu un al patrulea, aparent liantul grupului, cel pe-a cărei plecare prematură din lume urmează s-o comemoreze. Preocupările grupului sunt diverse, de la sport la literatură, ceea ce dă savoare și consistență amintirilor.
„Uneori, după ce ne aducea pe plaja Trei Papuci, în timp ce ne așezam pe jos în fața mașinii, se apuca să demonteze și să remonteze piese în timp ce trăgea cu urechea la vorbăria noastră, oprindu-se din când în când și apărând de după capotă cu câte un arc unsuros în mână, cu care părea să-și dirijeze verbalizarea nedumeririlor vizavi de farsele lui Conchis de pe insula Phraxos sau despre motivul căinței lui Raskolnikov.”
Impresionează aici puterea detaliilor descriptive și realismul întâmplărilor din trecut, împletite cu o analiză rece a prezentului, mai ales a celui constănțean, din mai multe perspective, între care primează cea urbanistic-arhitecturală. Poveștile romantice de demult se împletesc cu haosul apăsător de acum, adultul revenit doar în vizită în orașul plajelor, cel care i-a fost acasă, redescoperind o parte din viața sa pe care, de fapt, nu a uitat-o niciodată.
În partea a doua a cărții, după întâlnirea cu ceilalți trei și descoperirea faptului că invitația originală fusese un fals, povestea capătă un contrapunct în încercările lor de a-și da seama cine le jucase farsa. Însă linia principală continuă să fie alternanța dintre amintirile îndepărtate ale copilăriei și cele mai apropiate ale zilelor încărcate de frustrare și anxietăți ale adultului, arhitect care nu-și poate păstra o slujbă mai mult de un an și ipohondru motivat. Viața actuală de familie e zugrăvită prin prisma relației pe care naratorul a avut-o cu propriul său tată, pilot militar, iar personajele celelalte capătă greutate prin dezvăluiri picante despre copilăria și adolescența lor, care au format adulții cu îndeletniciri diverse de astăzi.
Tușe de efect sunt și cele câteva relatări din lumea serviciului în slujba statului și a felului de relații pe care acel mediu le cultivă, dar și întorsătura de final, în care grupul celor patru ajunge în contact cu lumea umbroasă a interlopilor constănțeni. Deși acest ultim punct aduce cu sine o notă de incredibil, ea totuși nu afectează aspectul autobiografic sau realismul romanului, această romanțare estetică, dimpotrivă, adăugându-se la farmecul cărții.
Nu același lucru însă pot spune despre monologul plin de pseudo-critici al personajului Stup la adresa scrierilor naratorului, care seamănă izbitor de mult cu portofoliul real al scriitorului Tudor Ganea.
„Ai scos cinci cărți. Toate la fel. Nicio evoluție. Nicio involuție. Același stil. Aceleași brizbrizuri. Totul orientat spre plot. Spre uau. Spre twisturile hollywoodiene. Niciun personaj memorabil. Nicio emoție. Nicio sondare spre adâncime. Suprafață. Numai suprafață.”
Dacă a folosi un personaj care scrie și a-i pune în cârcă propriile frustrări, inclusiv deteriorarea relațiilor de familie din cauza timpului investit în scris, mi se pare la limita acceptabilului, fiind totuși vorba de o carte cu puternice accente autobiografice, a te lansa în autocritici naive mi se pare totuși un pic cam mult.
Una peste alta, însă, prin scriitură, prin tehnicile de a doza acțiunea, prin jocul cu planurile și prin construcția personajelor, Vreau să aud numai de bine rămâne o carte remarcabilă. Și memorabilă.
