Rezistență mecanică

Prevenția e mama invenției, dar ce faci când știi ce ai de prevenit, dar te lasă imaginația? Îmbrățișezi, fără mârâit, stagnarea, poți să-ți menții echilibrul? Volumul de poeme al lui Alex Moldovan, Stabilizatori de stare (OMG, 2025) descrie sentimentele de neputință, angoasă și deziluzie ale unui tată ce epuizează resursele de calm, răbdare și creativitate pus în situația să răspundă provocărilor înțelegerii relaționării cu fiul diagnosticat cu ADHD și avalanșei de prescripții sociale ce dictează, cu nonșalanță, modul de gestionare a unei astfel de relații. Este, probabil, unul dintre puținele volume de poezie – dacă nu singurul – care desface relația părinte-copil cu ADHD, în literatura română, alături de alte cărți pe teme conexe, cum sunt, de pildă, cărțile Anei Dragu, Mâini cuminți. Tot ce e greșit și tot ce e frumos pe lume (2024) sau Borderline (2017), ce surprind, la rându-le, traumele, provocările și prejudecățile ce însoțesc relația părintelui cu copilul suferind de o boală adeseori prost sau deloc înțeleasă social.

Luând în calcul starea copilului, starea părintelui și dictatul social, Alex Moldovan deschide discuția despre deficitul de empatie și de cunoștințe medicale ce însoțesc această relație, cu ironie și cu multă amărăciune. În acest context, ni se arată cum este minimalizat impactul pe care îl are o boală, cum e ADHD-ul, asupra celui direct afectat și asupra celor apropiați lui, și-n fine, cum se resimte această bagatelizare a bolii.

În imperiul lui „pe vremea noastră” – cum sunt numite poemele ce surprind ironic prejudecățile și necunoașterea – „nu exista niciun adhd/ boala asta-i o invenție a părinților/ prea leneși să se ocupe de propriile lor odrasle”, iar dacă nu a lor, atunci este „o invenție a medicilor plătiți/ de companiile farmaceutice/ care vor să-și vândă produsele/ (…)/ o invenție a americanilor” (pe vremea noastră). ADHD-ul, așadar, nu există, este simplă „invenție” a zilelor noastre, un bau-bau conspirativ, ce poate fi ușor tratat cu „dragoste și înțelegere”, întrucât „cu puțină răbdare și atenție și foarte multă afecțiune/ orice copil mai zbanghiu devine minunat/ fără psiholog sau terapie”. Astfel, negarea bolii vine însoțită, în mod paradoxal, de tot felul de leacuri ipotetice, căci, în fond, se pare, ceva există, numai că soluția nu e nici medicația, nici terapia, ci suplinirea unei nevoi emoționale. În aceeași manieră și tot ca leac pentru boala inexistentă ce trece mai mult drept moft și plictiseală existențială traduse în surplus de energie, se recomandă „tratamente naturiste/ ceai de tei seara și/ plimbări lungi prin natură/ eventual medicamente homeopate/ astea fac minuni/ (…)/ mai bine îl dați la un sport/ să-și consume energia”. Astfel, ni se spune, sarcastic, „o să vedeți că toate problemele/ dispar ca prin farmec/ (…)/ zâmbetul lui alex/ va deveni mai larg/ el va fi pregătit să descopere lumea/ (…)/ să înfrunte orice obstacol/ cu inima ușoară și mintea senină” (pe vremea noastră).

Sfaturile sunt acompaniate, apoi, de priviri dezaprobatoare, cum e „privirea vânzătoarei de la chioșc/ când îi încasează șase beri o sticlă de rachiu o pâine/ un pachet de orbit și trei portocale”, privire care „spune tot”, căreia i se răspunde cu o prefăcută indiferență, căci „tatăl lui alex/ stăpânește la perfecție/ arta disimulării” (tatăl lui alex). Dacă umilința și furia sunt reprimate, discursul ipocrit și empatia mimată sunt date pe față și amendate, în poeme cum e, de pildă, doamna directoare: „a convocat o întâlnire/ pentru a se lua în discuție cazul/ trebuie să vedem ce-i de făcut/ pentru că așa nu se mai poate/ vorbește râde strigă/ […]/ suntem gata să ne sacrificăm pentru el/ să punem pe primul plan interesul copilului/ […]/ îmi pare rău/ zice doamna directoare resemnată/ n-ați avut mână bună/ și apoi o mai spune o dată/ pentru a fi sigură că s-a făcut înțeleasă/ de către toți cei prezenți”. Combustia internă, fantazarea rămân, în aceste situații, singurul refugiu nevinovat: „tatăl lui alex nu spune nimic/ doar nu suntem sălbatici să spunem tot ce gândim” (doamna directoare) sau „tace nu zice nimic/ asta-l distruge” (tatăl lui alex).

Imperative, formulate ca recomandări și sfaturi bine intenționate – ce ascund, totuși, obtuzitate, ignoranță și nepricepere –, înțelegerea și simpatia jucate, reproșul mascat sau fățiș, precum și senzația de neputință în fața bolii a tatălui, sunt întâmpinate de acesta cu un întreg arsenal de mijloace de rezistență.

„[T]atăl lui alex” inventariază, deci, instrumentarul. Urechile pe care și le umple de zgomot, când „își pune căștile/ când iese din casă/ și dă muzica tare/ să nu se audă gândind”. Verbiajul: „spune întruna că nu mai poate/ ceea ce e fals/ și el știe că-i fals”. Ura nediscriminatorie a celui dezabuzat: „urăște cu fervoare pe toată lumea”. Exploziile de furie, traduse în zbierete, înjurături sau crize: „are crize iese pe străzi/ vrea să vadă civilizație oameni vitrine/ ca să nu se mai vadă pe el/ să nu se mai audă”. Ieșirile în decor: „acum poate vorbi singur pe stradă/ în caz că-l apucă”. Alcoolul: „nu bea des dar și când bea/ nu se mai oprește cu anii/ […] bucuria lui e un secret bine păzit/ o vrajă ascunsă în sticla cu rachiu/ cu fericirea asta parcă e alt om/ uită de lume de griji și de timp”. Cântatul și scrisul: „când îl apucă disperarea/ bea și cântă/ în timp ce gătește sau împăturește tricouri/ în timp ce scrie ca să uite ce nu poate fi uitat”. Râsul isteric: „râde ca un idiot”. Medicația: „e un cetățean responsabil/ își ia pastilele la timp/ nu vrea ca depresia lui/ să strice echilibrul social”.

În acest context, anularea de sine devine mecanismul de coping ce răspunde sentimentului de-a fi mereu sub asalt: „alex nu se oprește niciodată din vorbit/ […]/ vorbele lui cresc întruna/ […] până nu le mai vezi de mari ce sunt/ […] mari ca un cer ce se deschide/ cât o groapă în care să încapă/ tatăl lui alex” (viața fără concerta) sau„tatăl lui alex a băut prea mult și a căzut/ […] a făcut o crustă groasă/ care după câteva zile începe să pice/ […] când va aspira/ nu va mai rămâne nici urmă de din el pe jos” (în weekend).

Într-o astfel de existență, viața, iar nu moartea, produce spaimă: „peste toate plutește amenințarea supremă/ a unui viitor veșnic/ […]/ ceva ce nici mintea nu poate cuprinde/ coșmarul recurent că există viață după moarte/ și viață după viață” sau „când ceilalți trăiesc sub amenințarea morții/ ei trăiesc sub amenințarea vieții”. Resorturile amintite mai sus – agenți „stabilizatori de stare” – sunt menite tocmai să întrețină această viață într-un mod artificial, mecanic, asigurând singurul mod în care faptul de a exista nu e cu totul intolerabil.

Sentimentul de invizibilitate, de bulă de pseudo-siguranță, de amortizor persistă, însă, abia până la contactul cu ceilalți sau cu „alex” cel mic, așadar până când viața tumultuoasă din „apartamentul 49” câștigă, într-o formă sau alta, în decibeli: „poliția/ ajunge rapid/ după vreo trei ore de urlete neîncetate/ chemată de vecinii de bună-credință/ îngrijorați că la apartamentul 49 se face moarte de om/ de copil mai exact”. De fapt, ni se spune, „cu asta trebuia început/ […]/ cu urletele și plânsul/ cu fățuca asudată și ochii plini de promisiune”, cu un copil cât „trei/ într-unul singur/ care îți strigă în cor/ «tata, vreau să mor!»”, care „urlă și își trage pumni în cap/ și își înfige în dosul palmei/ obiecte ascuțite”, cu copilul ce concluzionează „nimeni nu mă iubește/ și vreau să mor” și care se simte „cel mai prost om din lume”, al nimănui, „cumpărați-mi haine de sărac/ să trăiesc în stradă/ să mor/ dar prima dată vreau să muriți/ voi”, – un copil care pur și simplu suferă. Am apreciat franchețea cu care este redată vocea lui „alex”, și tocmai de aceea, m-a nemulțumit intervenția, nu prea subtilă, a suprainstanței (protectoare) menită să traducă din frustrarea celui vulnerabil – chiar dacă, la un anumit nivel, o pot înțelege și o pot vedea în forma ei didactic-instructivă. Tot aș fi preferat, însă, să păstreze strict vocea copilului, fără alunecări în ceva ce trece simultan drept explicație, dezvinovățirea și acuzație, cum sunt versuri ca „e doar vina mea/ m-am născut în cartierul greșit/ […]/ țara greșită/ n-am crezut destul în dumnezeu/ […] fac fără să vreau lucruri provocatoare/ dar n-am inventat eu depresia chimică”. În cazul poemelor „în vremea noastră” acest tip de intervenție e bine venită, căci face ironia sesizabilă, însă aici poate aluneca într-o formă de empatie sau pedagogie forțate.

Tatăl și fiul, deopotrivă, sunt victime ale bolii, ale sentimentului aproape grotesc și singurul cu adevărat vulgar, acela de neputință, ce sapă și umilește. Acestea fiind spuse, aleg să redau integral, după mine, cel mai frumos și sugestiv poem al volumului: „nimic vulgar deocamdată/ în apartamentul 49/ doar înjurături și râsete isterice/ strigăte de ajutor mascate/ vulgară e boala/ vulgară e suferința/ neimplicarea instituțiilor/ nepăsarea oamenilor de treabă/ nu cuvintele/ sentimentele/ vulgară e sărăcia/ indiferența/ vulgară e lipsa de compasiune/ și inechitatea/ vulgară e lipsa de speranță/ tăcerea/ care înghite strigătele disperate/ vulgară e liniștea/ care ascunde suferința/ vulgară e ignoranța/ care ne face să credem că totul e în regulă/ când nimic nu e în regulă”.

Pendularea între ceea ce se vede dinafară și ceea ce se cunoaște dinăuntru, între ochiul critic și ignorant și cel închis cu de-a sila este surprinsă în poeme ca apartamentul 49 și în drum spre casă, unde ni se spune „de afară pare că-i pace și armonie/ doar nu suntem sălbatici să ne lovim/ avem metode mult mai rafinate” sau „tatăl lui alex ridică privirea/ spre o fereastră luminată cald și feeric/ […]/ se gândește că ce oameni fericiți locuiesc acolo/ apoi își dă seama/ că e fereastra de la apartamentul 49/ ce steluțe sinistre/ ce veselie obscenă”. Apartamentul 49 este „un mic univers de zgomote/ urlete și lacrimi/ iubire și griji/ cu strigăte și râsete/ politețe și frică/ aici nicio poveste nu se împletește cu cealaltă/ nimeni nu se grăbește decât să plece”.

Ritmul sacadat, sincopat al poemelor, notația lacunară, de jurnal pe fugă, sugerează aidoma senzația de apăsare și preaplin, iar lipsa emfazelor sau folosirea lor pe ton ironic sau într-un sens frizant-naiv redau întocmai starea de depersonificare și dezabuzare a locatarilor apartamentului 49.

Deplasarea perspectivei, cu simplitate și naturalețe – dinspre înafară înspre natura inerentă problemei de raportare la ce înseamnă a recunoaște ADHD-ul – este fără doar și poate calitatea volumului de poeme al lui Alex Moldovan. Relevantă este, la rându-i, deschiderea discuției despre această afecțiune – cu provocările la care este supus cel suferind și cei apropiați lui, precum și cu prejudecățile ori ignoranța cu care e tratată boala ca atare. Meritul lui Alex Moldovan, așadar, este acela de a fi surprins, fără menajamente și pe față, prețul lipsei de înțelegere la nivel societal al ADHD-ului și, fără să fie puțin lucru, modul costisitor emoțional și social pe care-l plătesc cei afectați.