Râzi, dar nu-i râsul tău

„[N]u ești niciodată cum trebuie”  ar putea fi synopsisul volumului de debut în poezie al Oanei Paler, Sufletul te face om (OMG, 2025). Ce vreau să vă spun e că, măcar de dragul rațiunii de a da imbold acestei cronici, dacă nu din alt motiv, el poate constitui un punct de plecare în discuţia despre consumerism şi despre standarde sociale, cei doi poli tematici ai volumului autoarei. Abordarea lor, anti-lirică şi care vine cu o lipsă de autocompătimire și o violență îndreptată împotriva sieși, reflectă literal imaginea unei societăți cinice și represive, în care așteptările se traduc în critică interiorizată și un fel de dezgust de sine. Într-o astfel de societate, umilirea devine lait-motiv: nu ești suficient de educat, nu arăți suficient de bine, nu câștigi destul, nu faci destul – pe scurt, ești un „nimeni”, dar nu dispera, îți poți cumpăra statutul și liniștea sufletească.

„[N]u ești niciodată cum trebuie” (timp), aşadar, iar asta te obligă, conştient sau nu, să găseşti ceva cu care să-ţi umpli golul existenţial. Cu orice preţ, însă, desigur, nu oricum, ca să „nu crezi că fuţi banii aiurea / din lipsă de iubire” (salut – coşul de cumpărături).

În acest context, la loc de cinste stă consumul de bunuri culturale, această plăcere pipărată, pe care ţi-o poţi procura, totuşi, fără să te simţi incredibil de vinovat(ă): „nu mai bine ţi-ai lua / de vreo câteva sute de lei nişte bilete / de pe ticketstore / hruşcă fuego andré rieu / la teatru şi la sala polivalentă” (salut – coşul tău de cumpărături).

Poemele înţepătoare cu „casa paleologu” ating acest punct de pe agendă, vizând, simultan, pe un ton ironic, ipocrizia furnizorului de servicii culturale, îmburghezit pe seama ignoranţei şi gustului frivol pentru cultură, în genere: „aş merge cu casa paleologu / într-o excursie studioasă / (…) i-aş băga nişte guţă la cina festivă / aş băga de 4000 de lei (…) tot cu casa paleologu / da numa o dată online de sărbători / 170 de lei redus de la 190 / (…) 170 doar dacă mă mişc bine (…) se merită / că nu e ca şi cum ar fi nişte bani aruncaţi” (casa paleologu – excursia studioasă), spune Oana Paler.

Aceleași poeme denunță împăunarea și „elitismul” cultural, „civilizat”, pedigree, în contrast cu „pleava” îmbuibată cu emisiuni ieftine, la liber, şi muzică lăutărească sau manele – contraculturală –, ce nu-şi permite aşa-zisa cultură de soi, la care poate doar visa:  „am luat-o pe drumu mătăsii / cu casa paleologu / era gratis / da cumva serveam omlette au fromage şi coq au vin /(…) / era aşa de frumos / dar cumva se amesteca că aşa-i în vis / cu altă voce mai antipatică / care-ncepuse să-mi ceară bani / dacă vreţi să accesaţi nivelul următor / trebuie să plătiţi 333 de lei pe oră / sau aveţi acces gratuit acolo / unde vă e locul / adică la dan diaconescu direct sau / la taraf tv (…) am băgat cardu / printre ediții princeps (…) / erau toți acolo / nu mai zic că-i știe toată lumea / toată cultura înaltă îmi zâmbea / cu dinți albi / civilizați” (casa paleologu – edițiile princeps). În aceeaşi cheie, făcând un autodenunţ ironic, autoarea îşi etalează aptitudinile: „ştiu să umblu pe wikipedia şi dacă e cazu / folosesc nişte căşti înregistez detalii / de toate bag / le reproduc răspicat / sunt sobră mereu am fost / am o tristeţe interioară un zbucium / o profunzime serios acuma”  (casa paleologu – propunere de colaborare), doar cât să conchidă: „sunt preocupată de educaţia tinerilor / şi a adulţilor / plătim împreună preţul ignoranţei” (casa paleologu – salonul şi emisiunea). În egală măsură savuroasă şi plină de pilde este discuţia cu poetul „elitist”, căruia i se propune un revelion „cu casa paleologu la paris conferinţe treburi / cultură”, căruia i se promite „să explorăm cele mai relevante / monumente & delicii ale parisului” / numa 5000 de lei 40 de ore”, o discuţie care se încheie parodic cu acesta aflând că banii în cauză nu se primesc, ci se dau: „i-am băgat nişte calcule venea 125 ora / la un grup de 40 fmm e enorm / ah zice poetu păi eu crezusem că ne dau ei / că e o rezidenţă gen”.

            Tot ca un consumator de bunuri superioare, accesibile doar celui care strânge cureaua în scopuri înalte, ni se prezintă şi turistul pregătit să alerge până la epuizare, de dragul nutritivei hrane culturale. De pildă, poeta relatează o excursie la Lisabona unde, împreună cu o prietenă, bifează muzee şi alte locuri „de vizitat”: „ieşea cu ghidu tot subliniat / hai să mergem şi colo şi colo / că carol şi pena şi muzee cu faianţă”. Acest tip de turism cultural, ni se sugerează, face ca bunurile culturale să apară ca bunuri de entertainment, valoarea lor stând în capacitatea de a ne strânge turmă şi de a ne distra: „în bairro alto era nebunie râuri de oameni / se revărsau pe străduţe înguste / ca-n vamă”. Desigur, şi acest serviciu se plăteşte scump, aşa că trebuie cumva fentat: „am băut vreo 3 beri foarte scumpe / am pus la cale un plan să luăm bere / de la indieni da repede că închideau la 9” (lisabona). Statutul de imigrant căzut în dizgraţie şi ruşinea de a fi în postura unuia – căci românul are dificultăţi să se vadă turist – apar şi ele în acest context: „la bar erau nişte tipi printre care unu / fix pe gustu meu / ăla ne-a întrebat în engleză de unde suntem / şi io i-am zis DIN AUSTRIA / şi prietena mea atunci a luat foc că / nu-i adevărat (…) şi-mi venea / să intru-n pământ că-mi plăcea tipu / suntem din românia a zis ea / o aud şi-acum SUNTEM DIN ROMÂNIA” (lisabona). În ce priveşte bunurile culturale naţionale, ele primesc, în cele din urmă, valoarea unui bun oarecare de consum de aceeaşi categorie: „ce-o fi făcut michael cu ia aia / am auzit că iile autentice costă enorm” (simboluri naţionale).

Bunurile, așadar, nu oamenii, sunt cele care circulă libere, primesc valoare simbolică, sunt dezirabile, îndeosebi bunurile culturale, iar în spatele acestei tranzacţii stau frustrări, ranchiune şi ipocrizii, ce pun în mişcare banul, încărcând şi golind buzunare şi hrănind iluzii.         Există, în acest sens, o violență mocnită, resentimentară, a celui ce mereu pierde în fața normării, o violenţă care este şi mai vizibilă în contextul discuţiei despre standardele sociale.

Oana Paler ia în vizor ipocrizia morală și a conformismului, fragilitatea și vulnerabilitatea, în relația cu sine și cu ceilalți, nesiguranțele, stângăciile sociale, fricile (de moarte, ale zilei de mâine, de singurătate, de boală, de ridicol etc.) și standardele de frumusețe inchizitoriale, body-shaming-ul.

Relațiile disfuncționale, toxice, de cuplu și de prietenie scot la lumină friabilitatea ego-ului: „întotdeauna supa de găină / o să-mi aducă aminte / de tine / (…) / mai ales timpul de fierbere / care era o garanţie că nu ne desparte nimic / (…) două ore nu-mi mai era teamă / nu mă mai apăram (…) / stăteam aşa şi aveam impresia / că te iubeam / dar tu te-ai uitat la mine / şi ai zis / să nu cumva să” (supa de găină). În aceste relații, teama de a fi lăsat în aer, singur, insuficient, pândește la fiecare colț: „te-am privit cu drag / da neîncrezător ca atunci / când eram mică / ceream  ceva / şi-i repetam isteric mamei / da-mi iei da-mi iei / sau zici numa aşa” (o dublă amintire); aici siguranța și confortul anunță sabotajul: „te aşezi pe canapea lângă mine / nu mi-e teamă / ne uităm amândoi la tv / şi glumim / oare cât timp o să mai treacă / până când o să-ncep / să te calc şi eu în picioare / aşa cum au făcut-o toate” (băiatul bun). Certitudinea, siguranța în relațiile amoroase devine un deziderat virtualmente imposibil de atins: „e fain să ai la cine să te-ntorci acasă” (autori preferaţi).

Compătimirea celui de lângă tine este, în acest context, înlocuită de auto-compătimire: „a căzut la coborârea din autobuz / aşa-i trebe mi-am zis a bătut-o dumnezeu / până când şi-a ridicat pantalonu / i-am văzut genunchiul umflat şi mov / şi mi-a venit să plâng nu din milă nici / din oboseală ci doar din ideea că / uite că oricând ţi se poate întâmpla / orice” (lisabona). Nici urmă de empatie, cel mult o înțelegere rece, deprimantă – cum e în poemul fata fără noroc. 

Întreg efortul subiectului se orientează către o înțelegere de sine luată și ea în derâdere. Când o întâlnire se sfârșește prost, ni se spune, „dup-aia am băut un pahar de vin singură / şi am încercat ceva mindfulness” (plasa de ţânţari) sau „bagă texte cu self esteem” (salut – spamul).

Atenția față de sine devine acută, însă, în ce privește aspectul, felul de-a te purta pe tine. Aici standardele de frumusețe și regulile constrâng cu o violență greu de barat. „[N]u era frumi deloc ultramachiată / cu buze vişinii subţiri dacă ai buze subţiri / nu-ţi dai cu rujuri închise e regulă” (frumi pe fb). Sau: „aflu că ridurile nu se mai numesc riduri / ci linii fine / întreb ce-s alea / o fată zice că riduri dar mai şoptit / să nu audă lumea” (nişte scenarii triste pe la mall); „fă ce ştii mai bine să faci / scoate lenjeria de dantelă din sertar / epilează-te du-te la spa dă 5 kile jos” (salut – spamul).

Standardul se aplică, aparent, nediscriminatoriu – există un top al „intelectualilor sexy” (sociu – top intelectuali sexy) – însă discriminarea există: „în mijlocu sălii e un tip cu chelie / (…) / se mai iartă la intelectuali no / chiar dă bine / lasă că şi noi am răbdat / curu mare tâţe mici / s-au tot zis destule” (casa paleologu – salonul şi emisiunea) sau „prin mulţime mă simt ca şi cum / aş scăpa o sticlă de vin pe gresie / la raionul de cosmetice-n carfur / toată lumea-ntoarce capul să vadă / cine cum ce s-a-ntâmplat eşti femeie / e nasol” (nişte scenarii triste pe la mall). Poemul (muncitori care nu mai fluieră) surprinde tocmai această deziluzie și imperativ al atractivității la orice vârstă, care demoralizează și șubrezește încrederea în sine: „ce poate fi mai trist / decât să treci / pe lângă o echipă de muncitori / şi să nu te fluiere plm / niciunu”.  

Nesiguranța, dată de deformarea imaginii de sine sub presiunea standardului de frumusețe & atractivitate, apare și ca formă de precaritate social-existențială. Poeme ca (o conversaţie cu mama), (mai multe întrebări despre moarte) sau (freeze-frame mood) vorbesc despre frica de boală și de moarte, și despre doliul și compasiunea celorlalți „jucate” pe rețele, de pildă: „oare o să pun sau nu / negru la profil / (…) poate o să-mi pese mai mult de lacrimile / de pe facebook cine ştie / (…) / nu mi se vor mai părea plictisitoare (…) şirul de condoleanţe inimile roşii”. Interviul cu Irinel Columbeanu și Cristian Tudor Popescu dezvăluie impudoarea și grobianismul public, insensibil, dar și înduioșătoarea poveste a alungării din Paradisul social a bogatului: „a trecut repede viaţa domnule columbeanu / l-a întrebat un băiat cu microfon / pe milionaru ajuns / sărac la azil cu avc uri (…) era o duioşie reciprocă fix aia dintre doi / oameni / care nu-nţeleg nimic unul din celălalt” (columbeanu – interviu). Mai sensibil, și totuși mai curând calculat, apare descrisă plasa de siguranță: cutia cu pantofi cu economii, scrisori şi un „caiet gros” cu poeme care n-o să se deschidă, care e doar  „să fie acolo pentru / zile negre / sau dacă doamne fereşte s-o întâmpla / ceva cu careva” (simboluri naţionale).

Pletora de teme poate fi desfăcută, ca un ghem încâlcit, încă mult și bine, dar o să mă limitez la atât. Poate aici e și un pic de nemulțumire. E greu de depistat, la o primă privire, care e centrul de interes al autoarei, care sunt acele tușe ce ar trebui să lase urme, în condițiile în care volumul pare, tematic, o aglomerare de linii de fugă. Asta nu prezintă, totuși, o chestiune de nu știu cât interes. Există şi un pic de repezeală în modul în care unele poeme sunt încheiate sau, pe alocuri, poeme care se fracturează ori sunt prea grăbite pe final (ca în casa paleologu – salonul şi emisiunea, de pildă). Dar nu sunt atât de supărătoare sau evidente cât să le remarci, decât dacă ești un cititor mofturos. Eu am făcut nazuri mai curând la o chestiune stilistică, dată de contrastul prea mare, aș zice, între stilul frust, lipsit de efuziuni din majoritatea poemelor și cele vreo două alunecări – voite sau nu, autoarea știe – cum sunt: „lumina aia / îi umple chipul de diamante” sau „inimile roşii / care se vor ivi una după alta ca roua”. Totuşi, aceste mici observații pot trece drept exces de zel din parte-mi pentru că, în realitate, cum am arătat, Sufletul te face om are o mulțime de calități deloc neglijabile.

Poemele Oanei Paler deconspiră o societate ce constrânge și umilește, o societate crudă și coercitiva, cinică și dispreţuitoare, ce îţi lasă o singură portiță: să nu fii o scârbă fără suflet, rece și ignorantă ca o bucata de faianță, ci să fii uman, adică o fiinţă împiedicată, capabilă de compasiune, tristețe, plictis, rutină, relații eșuate, fragilități și vulnerabilități. În acest fel, într-un scenariu cap-coadă tragic-comic, Paler se amuză pe seama tipicului acestei creaturi neajutorate şi tălâmbe care e omul contemporan. Frica şi vulnerabilitatea iau forma unei hlizeli voit ostentative, a ironiei şi-a autoironiei, îmblânzind, fără să le anuleze, însă, obiectualizarea şi sentimentul de alienare. Râsul, aşadar, acest efect pe care poemele Oanei Paler îl au, scoate la suprafaţă şi reconstituie ceea ce e profund uman: fâstâceala şi hazul de necaz.