Când mama și tata i-au spus că trebuie să-și vadă de vacanța ei și să nu o bage în seamă pe bunica, Ruxandra a crezut că totul va fi bine. A încercat să nu stea prea mult pe lângă bătrână, dar aceasta s-a ținut scai de ea. Cum să o ignor când toată ziua umblă după mine? și-a tot spus. Iat-o! O urmărește și acum, îndoită de spate și cu tălpile abia ridicându-se de pe pământ. Totuși, Ruxandrei i se pare că bătrâna merge mai repede atunci când nimeni nu o privește. Apare deseori lângă ea, pe nesimțite. Când se întâmplă asta, Ruxandra tresare și are senzația că îi îngheață corpul. Simte respirația cu miros de hârtie veche pe umeri și privirea pătrunzătoare fixată pe fața ei. Bătrâna are globurile oculare mari și îngălbenite și riduri adânci îi brăzdează obrajii și fruntea.
— Rux, să nu te duci la fântână!
— Nu-mi mai spune Rux! Ruxandra mă cheamă! îi răspunde fata.
Dar bunica vorbește în continuare cu același glas tremurat și aspru:
— În fântână e un diavol mare. Are corpul acoperit cu o blană scurtă și maro și mușchi de bivol. Are un bot lung, cu dinți strâmbi și ochi ca cărbunii aprinși. Din când în când scoate limba, o limbă lungă și roșie, și mugește cuvinte de neînțeles. Are coarne care îi ies din cap de deasupra urechilor și aproape își unesc vârfurile.
— Ca cărbunii! Bine că are ochi ca cărbunii! Doamne… Bunico, lasă-mă cu diavolii tăi! Numai diavoli vezi! Ți-a zis și tati să vorbești puțin cu mine și nu despre bazaconiile astea! Dacă nu încetezi, te spun!
— Am văzut și la voi acasă unul, când m-am spălat la chiuvetă. A ieșit din apă și m-a ținut de mâini, dar eu nu m-am speriat. M-am rugat până a dispărut.
Ruxandra fuge de lângă bătrână. Se ascunde în spatele nucului bătrân din apropierea fântânii. În mâini are coarda pe care o folosea până să apară bunica. Ruxandra e cea mai tare dintre prietenele ei la sărit coarda. S-a și filmat odată și filmulețul a devenit viral. Apoi părinții i l-au șters și i-au dezinstalat toate aplicațiile. „Un copil nu are nevoie de TikTok și faimă online”, i-au spus. Așa că folosește telefonul doar pentru vorbit cu prietenii și anumite jocuri, pentru că nici să se joace nu are voie prea mult. De parcă asta nu era destul, de când au venit la țară acum trei zile, o ceartă de fiecare dată când pune mâna pe telefon. „Bucură-te de natură, de aer, că iar începi școala și numai în casă o să stai!” Bine că aici, în spatele nucului, nu mă vede nimeni, își spune și scoate telefonul din buzunarul pantalonilor scurți. Însă descoperă repede că nu are semnal. Abia merge internetul în sat, dar în curtea asta e zero!
— M-am săturat de locul ăsta!
Ruxandra se ridică și se duce hotărâtă spre prispă. Se întoarce cu o minge de tenis și o rachetă și începe să joace cu peretele lateral al casei. Lovește cu putere și aleargă după fiecare minge. Este aproape prânz și soarele arde cu putere. Fata își șterge fruntea de transpirație la fiecare câteva minute, dar continuă să joace până când simte că obosește. Când merge în casă, mama îi spune:
— De ce nu-ți pui ceva pe cap? O să faci insolație!
— Nu fac!
— Mai stai puțin și pregătește-te de masă. A, și vezi că eu și tati o să plecăm în oraș după-amiază. Ne întoarcem mâine.
— Cum adică mâine? De ce?
— Cealaltă bunică e bolnavă. Trebuie să mergem cu ea la spital.
— Și eu ce fac singură? Mergeți doar unul dintre voi!
— Ești mare, Ruxandra! Ai 11 ani, poți să stai singură. Acasă ai stat de multe ori singură.
— Dar nu cu buni care vede numai diavoli! Mă bagă-n sperieți!
— E, da… Știi că bunica e bolnavă. Nu o lua în seamă. Oricum ea se culcă devreme, n-ai tu treabă cu ea. Îți lăsăm tot ce-ți trebuie și mâine dimineață ne întoarcem.
— Dar o să-mi fie urât…
Tatăl fetei, care tocmai a apărut în pragul ușii cu un motan galben în brațe, adaugă:
— Nu ești singură. Ai un prieten de nădejde: Portocală. Uite cum toarce și se uită după tine…
Ruxandra se uită la motan și se enervează. I se pare că părinții încearcă să o ducă de nas ca pe un copil mic. Mănâncă repede și apoi se duce în camera ei, fără să scoată o vorbă. Când părinții vin și îi înșiră o listă de lucruri la care să aibă grijă, urmată de „la revedere! te iubim!”, ea se uită pe geam și le aruncă un „pa!” rece.
După ce părinții pleacă, se asigură că ușa este bine închisă, apoi începe să se plimbe prin cameră. Motanul se ține după ea și miaună.
— Vrei afară? Hai, du-te!
Ruxandra deschide ușa și motanul fuge pe hol și apoi în curte. Fata scoate telefonul din buzunar, dar internetul tot nu merge. Ce să facă? Nu poate vorbi pe chat cu prietenele, nu poate asculta muzică, nu poate face nimic! Pornește televizorul. Este un model vechi, care are culori ciudate și niște linii care traversează ecranul. Schimbă program după program, dar nu găsește nimic interesant, așa că îl oprește. Se plimbă iar prin cameră. Pe unul dintre pereți este o bibliotecă masivă, plină de cărți vechi. Ruxandra alege o carte cu cotor subțire și colorat. Coperta este ruptă parțial, dar titlul se distinge clar: Luna-Betiluna și Dora-Minodora în țara lui Pește-Mămăliga-Prăpădește. O deschide și începe să o citească. Nici nu aude când ușa se deschide și bunica intră încet. Vocea ei o face să tresară.
— Îmi amintesc când îi citeam maică-tii din ea. Mă punea să îi recitesc fragmente până când adormea.
— Mamei i-au plăcut mult cărțile?
— Da, tare mult. A citit toate cărțile astea și multe altele.
Bunica tace și pare că se afundă în gânduri. Ruxandrei i se pare că privirea ei are ceva diferit în acest moment. O strălucire inteligentă și melancolică.
— Mai sunt clătite, bunico?
— Da. N-am mâncat niciuna. Le-am păstrat pentru tine.
— Hai să mâncăm împreună.
Merg în bucătărie. Bunica pune dulceață pe clătite, apoi le înfășoară precis, deși mâinile îi tremură tare. Ruxandra le înfulecă una câte una, până când simte că nu mai poate. Cu mâinile pe burtă, spune:
— Gata, pe ultimele două le mănânci tu!
Fata își umple un pahar de apă. Bea încet, savurând fiecare gură rece, în timp ce o privește pe bătrână. Bunica mestecă încet, cu privirea fixată dincolo de sticla ferestrei. Ochii îi sunt la fel de melancolici ca mai devreme. Însă, când și-i mută pe paharul cu apă, Ruxandrei i se pare că un val de întuneric cuprinde pupilele bătrânei.
— Uite-l! E alb ca un nor și are coarne subțiri și lungi. Și are fața plină de solzi.
— Credeam că ai terminat cu prostiile astea! Hai, bunico, înțelege că totul e în mintea ta!
— Nu, nu, e un diavol care stă pe marginea paharului de apă.
— Asta-i bună! Cum să stea într-un pahar?
— Diavolii ies din apă. Unde e apă, sunt și ei. În toate formele apei sunt!
— Dacă e așa de mic, uite cum îl strivesc!
Fata pocnește palmele deasupra paharului, ca și cum ar omorî un țânțar. Bătrâna râde.
— Ce naivă ești! Nu poți omorî un diavol. Uite, râde și el! Râde și se uită fix la mine, cu ochii aprinși…
— Bunico, poveștile tale bat și cele mai proaste filme de groază. Dracii nu erau cu focul, în iad? Ce să caute în apă?
Însă bătrâna nu răspunde. Se ridică și se uită pe fereastră.
— E unul mare la fântână! Are gâtul lung ca un șarpe și cap de țap. E ăla care s-a speriat dimineață când ai jucat tenis cu peretele! Uite cât e de mare! Corpul seamănă cu al unui vultur. Are gheare la picioare, dar și brațe lungi care îi ies de sub aripi. Brațe cu degete de om și unghii ascuțite ca lamele. Stă pe pompă acum și urlă groznic, cu aripile desfăcute… Doamne, Iisuse, ține-mă tare!
— OK, bunico, eu mă duc în camera mea. Să nu vii după mine!
În cameră, umbrele lungi ale copacilor din curte se întind peste pat. Ruxandra se trântește pe salteaua moale și oftează. Reia cititul și nu se oprește decât atunci când începe să se întunece. Aventurile subacvatice ale celor două fete i se par distractive. E bine, după 7 bunica se așază la televizor și la 8 deja doarme.
Într-adevăr, bunica urmează programul obișnuit. Din camera vecină răsună muzică populară. Ruxandra se gândește cum de poate o bătrână care vede diavoli toată ziua să urmărească emisiuni cu muzică și să doarmă liniștită până dimineața.
— Bunico, dă-l mai încet!
Muzica populară răsună însă la fel de puternic.
— Dă-l mai înceeet!
Niciun răspuns și nicio schimbare. Ruxandra pornește și ea televizorul și dă sonorul cât poate de tare. A lăsat pe un program cu filme. Se difuzează un serial de comedie. Vocile și râsetele actorilor se suprapun peste glasurile care vibrează la fiecare „măi” sau „of, of”. După un sfert de oră, Ruxandra simte că nu mai poate suporta haosul. Iese în hol. Deschide încet ușa de la camera bunicii. Sonorul televizorului este la maximum, dar bătrâna doarme în fotoliu. Stă cu fața în sus și gura deschisă. Un gând o face să tresară pe Ruxandra. Ba nu, așa doarme mereu. Fata merge pe vârfuri până când ajunge lângă fotoliu. Apucă încet telecomanda și oprește televizorul, fără să o scape din ochi pe bătrână. Pune apoi telecomanda înapoi pe fotoliu. În sfârșit, liniște! își spune și se întoarce spre ușă.
— E diavolul cu barbă lungă, cel din aburi! strigă bunica și o apucă de braț pe Ruxandra. Fata simte că sângele îi îngheață în vene. Înțepenește timp de câteva clipe apoi simte cum mâna care-i strânge brațul se înmoaie și alunecă până se desprinde complet. Ruxandra se întoarce spre bătrână. Aceasta și-a reluat poziția de mai devreme, cu fața în sus și gura deschisă. Doarme.
Ajunsă înapoi în cameră, Ruxandra aprinde lumina și reia lectura. Admiră ilustrațiile din carte. Îi fac chef de desenat. Mai târziu, după ce mai citesc puțin. Se cufundă iar în lectură. Nici nu aude picăturile care lovesc tot mai repede acoperișul și geamul. Abia când Portocală miaună lung la fereastră observă ploaia.
— Unde umbli, vagabondule? Hai, vii sau nu? Intră odată, că bate ploaia!
Motanul coboară în cameră și se scutură, apoi sare în pat și se ghemuiește. Ruxandra se așază lângă el și se pregătește să continue lectura. I se pare însă că aude o voce. Da, e bunica.
— Cu coarne încovoiate care îți ies din frunte și corpul plin de pori din care iese sângele… Nu mă sperii, sunt cu Iisus!
— Aoleu, e dusă rău! Acuma vorbește despre draci și în somn! spune Ruxandra și mângâie motanul. Portocală îi răspunde clipind încet din ochi. Afară ploaia devine torențială și începe să fulgere. Ca să nu mai audă tunetele, Ruxandra deschide televizorul. Tata i-a spus mereu să țină toate electronicele oprite când sunt descărcări electrice, dar televizorul o ajută să alunge frica. Se relaxează și chiar simte că o ia somnul. Însă zgomotul clanței o face să deschidă ochii larg.
— Bunico, tu ești?
Ușa se deschide. Bătrâna, sprijinită de prag, pare o umbră. Un fulger îi luminează fața și fata observă că este palidă și ochii îi sunt afundați în cap.
— Rux, au venit diavolii și nu le pot face față! Sunt toți, ploaia le-a dat puteri. E și cel galben cu coarne tăiate, care vomită fetuși, și uriașul acoperit cu păr roșu… Ajută-mă!
Ruxandra țipă cât poate de tare. Motanul sare din pat și dispare pe lângă picioarele bătrânei. Fata se ridică repede și trântește ușa. Bătrâna apasă pe clanță și împinge, dar Ruxandra își lipește palmele de ușă și se lasă cu toată greutatea pe ea. Nici bătăile și strigătele disperate ale bătrânei nu o conving. După câteva minute bătăile se opresc, iar glasul bunicii se schimbă. În locul strigătelor gâtuite, fata aude fraze rostite apăsat. Pare că bunica vorbește cu cineva.
— Eu am făcut asta, da. Da, m-auzi bine, drac cu haină de milițian, eu am ajutat-o. Da, am înțeles. Și ce? Nu mi-e frică. Ai auzit și tu, galbenule? Crezi că am uitat? Nu trebuie să vomiți fetuși ca să-mi amintești. Eu l-am aruncat în iaz. Bineînțeles că sunt pregătită să plătesc. Ha-ha, mă faci să râd! Nu mi-e frică, spune-le și celorlalți! Puteți să mă priviți cât vreți cu ochii voștri de foc. Nu mă sperii. Și rânjetele voastre mă lasă rece. Da, oricând. Oricând!
Dintr-odată, dincolo de ușă se face liniște. Ruxandra nu știe ce să facă. Ar merge în pat, nu poate sta lipită de ușă toată noaptea. Dar dacă bunica încearcă iar să intre? Lipește urechea de ușă. Nu aude nimic, în afara propriilor bătăi de inimă. Ce ciudat, să-ți auzi inima bătând în lemnul ușii. Ce să fac? Ruxandra își plimbă privirea prin cameră, ca și când ar căuta o ascunzătoare. Însă fereastra este cea care îi atrage atenția. Ploaia s-a oprit la fel de brusc cum a început. O să iasă pe prispă și apoi în curte!
Din câteva mișcări își pune planul în practică. Aerul răcoros îi face pielea de găină. De la fereastră traversează prispa până la intrare și se încalță cu papucii, apoi fuge. Curtea bunicii este uriașă. Dincolo de zona cu iarbă și copaci în care se joacă este o grădină de legume. Acolo se duce. Merge încet pe alee, respirând alert.
Ruxandra se oprește în dreptul rândurilor de roșii. Dincolo de acest punct lumina de la becul casei nu mai ajunge. Grădina are un miros puternic de pământ și plante. Inima încă îi bate cu putere. Se uită în jur. În perioada verii, tata și mama își petrec aproape tot timpul liber muncind aici. Ruxandra nu înțelege de ce pierd atâta timp pe drumuri și cu lucrul în grădina de legume, când sunt atâtea legume la piață. Poate că mama are dreptate când spune că sunt mai sănătoase și fac economie, dar atâta muncă… Ce viață e asta? Grădinăritul e relaxant, mai spune mama. Prostii!
— Oare ce se întâmplă cu bunica în casă?
Întrebarea i-a venit în minte ca de nicăieri. Nu-i răspunde nimeni. Greierii cântă asurzitor și insecte mici i se lovesc de corp. Nu îi e frică de ele, dar în acest moment nu suportă nicio atingere. Se uită în jur. Plantele au umbre lungi și acolo unde lumina becului nu ajunge, întunericul pare să fie gros ca gemul de prune al bunicii. Un foșnet îi atrage atenția.
— Portocală, tu ești?
Foșnetul continuă în întuneric. Ruxandra se dă în spate și piciorul îi alunecă de pe dalele ude în noroi.
— Fir-ar să fie! Dar cine e acolo? Bunico, tu ești?
Nu primește niciun răspuns. I se pare că distinge o siluetă. Un om cu umerii largi și urechi mari… Dar ce are în cap? Coarne? Ruxandra începe să tremure. Oare e diavolul cu bot lung din fântână? Țipă și fuge spre bec, la lumină. Însă în față îi apare o altă siluetă. E diavolul galben! E slab și are fața lungă și slabă. Fata se întoarce și fuge de-a dreptul peste rândurile de legume, până iese în altă parte a curții, acolo unde este vechiul WC. A început să plouă iar și fiecare picătură pare o atingere de deget.
— Nu, nu! Pleacă!
La câțiva pași de WC îl vede pe diavolul cu aripi și gât lung. Silueta corpului nu i se clintește în întuneric, dar aripile se mișcă încet, iar capul urcă și coboară ca și când ar vorbi. Însă nu se aude nimic. Ruxandra fuge prin toată curtea și peste tot diavolii îi ies în față.
Încearcă să strige după ajutor, dar cuvintele i se opresc în gât. Se oprește lângă prispă. Abia mai poate să respire. Se uită pe marginea prispei, poate găsește o mătură sau alt obiect cu care s-ar putea apăra dacă diavolii o atacă. Însă pe prispă nu este decât racheta ei de tenis, alături de o minge jumulită.
— Asta e!
Ruxandra trage aer în piept, ia racheta și mingea și se duce hotărâtă spre lateralul casei. Lovește cu putere. Sunetul mingii care atinge zidul pare o mică explozie. Chiar dacă abia vede, nu ratează nicio lovitură. Se concentrează doar pe minge, alergând dintr-o parte în alta. Lovește cu precizie. Când se oprește, realizează că a început să se lumineze. Gâfâie și privește cu coada ochiului în jur. Niciun diavol nu mai apare din întuneric. În locul celui galben nu este decât bulumacul unui gărduț de lemn. În grădină, lângă brazda de roșii, singura siluetă care se conturează este cea a unui gutui cu vârfurile retezate. Fata face câțiva pași spre WC-ul vechi. Pe peretele magaziei vântul mișcă încet o sapă agățată. În fața ei, sub streașină, tuciul uriaș în care bunica face bulion este nemișcat.
Este frig. Ruxandra simte că transpirația îi îngheață pe spate. Se duce spre casă. Lasă racheta și mingea pe prispă și intră înapoi pe fereastră. În casă e liniște. Nu se mai aude nici muzica populară, nici bunica. Ruxandra se întinde, dar știe că nu poate dormi până nu află. Se ridică și deschide ușa încet. Holul e gol. Merge pe vârfuri până la camera bunicii și apasă ușor pe clanță. Prin deschizătura ușii o vede pe bătrână întinsă în pat, cu ochii închiși și mâinile împreunate pe piept. Fața i s-a decolorat până a ajuns de un alb strălucitor. Portocală doarme încovrigat lângă ea. Ruxandra închide ușa la fel de încet cum a deschis-o și merge în camera ei. Se întinde și deschide cartea.
— Mai am câteva pagini și o termin.
