Doamna Saveta îi spusese „adio”, și totuși Ovidiu se îndrepta din nou spre casa ei. N-auzise, sau nu înregistrase ultimul ei cuvânt, și acum se grăbea să ajungă la ea, așchie de metal atrasă de un magnet puternic. „I-auzi, așchie! pufni el și râse. Așchia nu sare departe de trunchi! Mă, tată, mă! Mai bine pilitură! Ce zici? He, he, he! Îmi place mai mult cum sună. În situația de față, merge de minune!” Era binedispus, îi saluta cu entuziasm, poate cu prea mult entuziasm, pe sătenii întâlniți pe drum și începu să murmure un cântec când ajunse pe ulița aia amărâtă, tot îngropată în zăpadă…
Oh, Iʼm an alien, Iʼm a legal alien,
Iʼm an Englishman in New York…
Toată veselia lui pieri când, ajungând la fosta educatoare, nu-i deschise nimeni. Era plecată de acasă? Sau pur și simplu nu voia să-i deschidă? Spusese ceva necuviincios? încerca să-și amintească tânărul. „Nu cred. Mai mult am ascultat-o. Mi-a povestit atâtea despre ea… Și cu toate astea, n-am scris nimic despre parcursul său profesional, n-am notat mai nimic din ce mi-a spus despre școală. Nici măcar n-am datele ei personale!”
— Doamna Saveta! Doamna Saveta!
Își lipi urechea de ușă. Nicio mișcare. Apăsă pe clanță. Ușa era încuiată. „Oi fi devenit oare obositor? S-a săturat de prezența mea? se supără el puțin. Eh! Poate e la magazin. Nu poate sta mereu închisă în casă, nu? O s-o caut altă dată.” Porni îndărăt, spre centrul satului. Unde-i spusese paraclisierul să mai meargă? La croitor… Și la ăla cu cazanul de țuică…
Be yourself, no matter what they say.
Be yourself, no matter what they say…
— N-ați văzut-o cumva pe doamna Saveta? strigă Ovidiu când dădu cu ochii de o vecină, îmbrăcată pe de-a întregul în negru, ca o călugăriță ce trăgea apă dintr-o fântână.
Un câine mare prinse deodată să latre furios, măturând cu lanțul zăpada din jurul său. Bătrâna îi strigă în zadar să tacă, apoi se uită neputincioasă spre drum și îi făcu tânărului semn să se apropie. Se apropie și ea, pășind anevoie, o pată neagră, alungită, pe albul curții, și o alta mai mică, roșie – găleata cu apă din mâna ei dreaptă.
— N-ați văzut-o pe vecina Saveta? întrebă Ovidiu, tare.
— Astăzi n-am văzut-o, răspunse bătrâna. Dar ce treabă ai cu ea?
— Voiam să vorbesc cu dumneaei despre monografie…
— Despre ce? se încruntă bătrâna.
— Despre cartea satului, zise Ovidiu, uitându-se în lungul uliței.
— Așa zi, surâse bătrâna. Ne-a vorbit părintele la biserică. Hai în casă.
„Bine, fie!” își zise Ovidiu și-o urmă pe femeie înăuntru. Casa era veche și cam neîngrijită. Mirosea rău, a mucegai, mai ales. Bătrâna lăsă găleata în antreu și îl pofti în odaia dinspre ogradă, cea cu lut pe jos. Era prima de acest fel pe care o vedea Ovidiu. În mijlocul mesei se odihnea, uitat, un cuțit mare cât o baionetă. Gazda îl mută pe colțul mobilei, parcă să-i fie la îndemână.
— Poți să șezi pe laviță, zise ea, și luă o sticlă dintr-un sertar și un pahar mic, de sticlă, și le puse în locul cuțitului.
— Încă n-am mai văzut în Zbuciumi o încăpere cu pardoseală de pământ, zise Ovidiu, așezându-se.
— N-am avut bani să o podesc, recunoscu bătrâna, senină, turnând în pahar. Eu am fost moașă la vremea mea, apoi am lucrat un timp la colectivă… Lisaveta e numele meu, de nu știi.
Tânărul o cercetă mai atent. Bătrâna avea încă pielea întinsă, părul argintiu îi era strâns cuminte sub basmaua neagră, iar în locul gurii ca un hău, cu dinții ca pietrele de moară, avea doar o gură știrbă și uscată. Bărbia ascuțită, ca un ou, aproape-i atingea vârful nasului coroiat, lipsit însă de negi împăroșați. Ochii-i semănau într-adevăr cu două nopți tulburi, dar asta fără să te bage neapărat în sperieți. Purta un șirag de mărgele din sticlă și, lucru curios, în fiecare mărgea în parte se reflecta imaginea răsturnată și concentrată a unui tânăr care scrie. Dacă îți treceai repede privirea peste șirag, puteai să vezi, ca pe o peliculă cinematografică, mișcările febrile ale tânărului și fruntea sa încruntându-se dureros, în ciuda elucubrațiilor ce țâșneau uneori de sub pixul său.
— Eu mi-s din altă carte, zise bătrâna și așteptă să vadă reacția lui Ovidiu.
Dar acesta înțelese că e din altă parte și nu dădu importanță.
— Ziceți că ați fost moașă? spuse el, și scoase un caiet din rucsac. Își căută pixul și îl puse pe masă. Apoi deschise caietul și dădu paharul peste cap.
— Moașă, repetă Lisaveta. Doar eu puteam auzi ce-i prevestea ursitoarea de la fereastră nou-născutului. Eu le spuneam celor din casă vorbele auzite, iar ei o răsplăteau pe ursitoare cu un ghem de ață. Copilului, ca să nu se deoache, i se lega de încheietura mâinii un bănuț de argint sau de aramă. Un bănuț i se punea și-n mână, să fie bogat în viață. Dar putea să i se pună și-un creion, ca să fie învățat. Sau un zbici, ca să fie gospodar. Sau o carte de rugăciuni, ca să ajungă popă. Orice-și doreau părinții să ajungă urmașul lor. Fetelor li se punea adesea o indrea, să știe să coase. Să-mi spui dacă vorbesc prea repede, zise bătrâna ironică, fiindcă Ovidiu doar stătea cu pixul în mână, fără să scrie.
— Scriu mai încolo, spuse el. Povestiți, vă rog, mai departe.
— Cum dorești. Încă o dată nu mai spun, să fie clar. Dacă pruncul murea mintenaș după naștere și nu apuca să fie botezat de popă, la nouă zile, el umbla plângând până își primea crușma. Adică haina de botez. De aceea, cine îl auzea zbierând peste ogrăzi, trebuia să-și arunce zadia, de era femeie, ori batista, de era bărbat, și să spună: „De ești prunc, să hii Ilie/ De ești fată, hii Mărie.” Doar așa își găsea copilul liniștea. Dar asta a fost mai demult. Prin ʼ60 funcționa deja în sat o casă de nașteri. Era chiar în casa unde stați voi, tu cu doamna farmacistă, râse bătrâna, convinsă că de data asta avea să existe o reacție din partea interlocutorului ei.
— În casa noastră? se miră Ovidiu. Nu mai pricep nimic! Mai întâi, a fost casa comerciantului evreu Herșco. Apoi a fost magazin sătesc și oficiu poștal… Apoi am înțeles că a fost doar casa particulară a unui zidar…
— A fost cam de toate, inclusiv casă de nașteri, îl întrerupse Lisaveta. Crezi că nu știu ce spun? Le știu pe toate moașele de la noi, pot să-ți spun numele lor chiar acum… Terezia Polgar, Maria Pop, Nuța Boloș… Erau nașteri multe, nu ca acuma. Uneori moașa asista și la două nașteri în 24 de ore… Îți mai pun oleacă de țuică? întrebă ea turnându-i în pahar.
Ovidiu nu zise nimic. „Deșertăciunea deșertăciunilor!” îi venea să strige, confuz cum era, sătul dintr-odată de toată munca asta de documentare.
— Trebuie să plec, zise el deodată, strângându-și grăbit lucrurile de pe masă. Trebuie să mai ajung undeva…
— Nu vrei să te uiți la mărgelele mele? întrebă Lisaveta cu glas mieros.
Tânărul avu un rictus și se ridică de pe laviță.
Ajuns în uliță, rămase câteva minute năuc. Apoi tresări și porni, brusc împovărat. „Hotărât lucru, își zise el, nu așa se scrie o monografie! Acum mi-e foarte clar. Cine sunt eu să mă ocup de așa ceva? Pot fi eu numit cercetător? Nu pot. Sunt un biet profan în ale istoriografiei care s-a gândit să facă niște bani scriind o monografie. Neexperimentat, am comis și comit greșeli. Poate dau o importanță prea mare aspectelor mărunte. Am scris pagini întregi despre toponime. Poate nu trebuia să insist atât. Nu știu… Poate generalizez prea mult. Poate exagerez importanța unor înaintași ai locului. Am văzut și-n alte monografii chestia asta. În lipsa unor personalități veritabile, se ridică pe piedestal niște oameni cu pregătire și realizări modeste. Plus presiunile ce se fac asupra mea din partea autorităților locale… Și făcând compromisuri, ajungi să te compromiți. Poate am studiat prea puțin, la fel ca autorii monografiilor după care m-am ghidat… Dar după cine să mă fi luat? Și, până la urmă, care e contribuția mea aici? În afară că adun la un loc tot felul de date de ici, de colo… o compilație, ca un sac plin de petice, căreia mă străduiesc zi de zi să-i dau o noimă… Ca să nu mai vorbesc de ăștia din sat! Ce prostii îmi îndrugă! Ba că-i albă, ba că-i neagră, ba că-i nu știu cum! Râd de mine! Le fac în ciudă primarului și popii și-mi spun numai bălării! Să fiu al dracului dacă nu râd de mine! Naiba s-o ia de treabă! Unde ziceam că merg?” Își aminti că voia să ajungă la pălincaroșul satului. La țuicar, cum îi spune prin alte locuri. „Trebuie să adaug la sfârșitul cărții și o listă cu regionalisme de pe la noi, să înțeleagă lumea ce vreau să spun, îi trecu prin cap. Dar unde îl găsesc eu pe omul ăla? Uite c-am și uitat cum îl cheamă!”
— Se poate să nu știi, mă, unde stă baciuʼ Traian? îl luă peste picior un vlăjgan, când, ajuns în fața unuia dintre cele două magazine din Zbuciumi, îl întrebă unde-l poate găsi pe pălincaroș. Ai de mers până la numărul 2. Și nu uita să mă treci și pe mine în pornografia aia! râse el.
— Daʼ ce-ai făcut tu, Giani, toată viața să meriți onoarea asta? strigă cineva, de alături.
— Am dat la buci! se hlizi celălalt. Deci, treci și tu acolo, mă, un tip cu p… mare, nu tot babe! Am auzit că numaʼ la babe dai! Cu vreo fată ai vorbit de când ești aici?
— Lasă, mă, omul în pace, zise celălalt.
— Se dă mare că scrie cărți… Parcă n-am merge pe același drum la budă!
— Taci, mă, din gură…
— Băi, îl pui în carte pe Giani din Zbuciumi, ai înțeles?
Ovidiu ridică mâna în semn de salut, dar nu spuse nimic.
— Băi, tu n-auzi? strigă vlăjganul și făcu doi pași în față.
— Bine, o să te trec! strigă Ovidiu, prefăcându-se vesel, dar obrazul îi era crispat de mânie. O zi bună să aveți! „Pentru tâmpiții ăștia mă zbat eu atâta? arunca el văpăi pe ochi. Pentru niște… niște… «Parcă n-am merge pe același drum la budă!» I-auzi! Și nu-i singurul pe care l-am auzit spunând tâmpenia asta! Da, bă, cu toți avem nevoie de hrană, de apă, de somn, de… Însă capul face diferența între noi! Capul, mă! Singura asemănare între mine și ăștia e că suntem oameni! De ce dracuʼ mai continui oare?”
Zări un bărbat crăpând lemne într-o curte, dar trecu mai departe, tăcut și încrâncenat. Era aproape de capătul satului, unde stătea baciul Traian, dacă nu cumva îl păcălise idiotul ăla, când opri o mașină în dreptul său. U1n ins roșu în obraji, cu o cușmă de blană îndesată pe cap, coborî puțin geamul și-i spuse să urce. Era chiar pălincaroșul.
— Am auzit că ai întrebat de mine, zise el. Am fost cu niște treburi la primărie. N-am rezolvat nimic, trăsni-i-ar Dumnezeu! Voturi le trebuie, dar să te ajute, ba! Panait ți-a cerut să scrii cartea, nu?
— Da, zise Ovidiu. Zbuciumi e printre puținele localități din județ care n-au monografie.
— N-avem noi multe pe aici, zise omul, dar ei nu văd asta. Ori nu le pasă! Dă-i în p… mă-sii! Se întoarse spre tânăr, parcă mai puțin nervos: Semeni cu tată-tău. Am fost mare prieten cu Radu. M-a ajutat oricând, la orice oră. Și eu am fost domn cu el. De asta te ajut și pe tine.
Poarta de la drum era larg deschisă. Mașina pătrunse în curte și se opri în dreptul șurii. Cei doi coborâră și intrară în casă, spre surprinderea unei femei ce curăța cartofi. O oală cu supă fiebea pe aragaz umplând camera cu aburi.
— Iertați… dacă știam că veniți, se fâstâci ea, poftiți, luați loc la noi…
— N-am rezolvat nimic, repetă bărbatul uitându-se spre nevastă-sa mânios. Să-i prind numai că vin la poarta noastră în campania electorală! Pune ceva pe masă, ce te uiți așa? E feciorul lui Radu, veterinarul.
— Vai, m-am tot gândit cine poate fi! zâmbi femeia. Erai mic când ai plecat de acasă… Am auzit că scrii o carte, dar n-am înțeles ce anume…
— Bine că n-ai înțeles! o repezi bărbatul. Ce pălincă servești la noi, de prune, de pere? Am și de caise, și de struguri…
— Să lăsăm băutura, deocamdată, zise Ovidiu, precaut, pregătindu-și caietul. Poate după ce terminăm de discutat.
Fără să-l ia în seamă, bărbatul scoase o sticlă în formă de femeie, cu dopul aurit, și turnă în două pahare frumos gravate. Băutura gălbuie făcu mărgele pe buza paharelor. Hai, noroc! Ciocniră și băură amândoi deodată, Ovidiu cu gândul la vlăjganul din fața magazinului. L-ar fi împușcat în cap dacă ar fi avut un pistol.
— Am găsit în arhivele primăriei niște date despre producerea țuicii, zise el pe urmă. „M-am săturat de metoda asta!” gândi. Unde or fi? Nu durează mult… A, iată-le! La 22 august 1960, se solicita punerea în funcțiune a celor două cazane de făcut rachiu din satul Zbuciumi, deoarece… în raza comunei există borhoturi în cantități foarte mari care necesită urgentă fabricare, altfel borhotul s-ar strica și s-ar ivi mari pierderi atât cetățenilor posesori de borhoturi, cât și statului. Sunt propuși responsabili Pop Traian și ajutor (brener) Silaghi Grațian…
— Tata și socru-meu, zise bărbatul, cu o neascunsă mândrie.
— În acest sat, continuă Ovidiu, este o producție mare de fructe, satul este situat pe cele două dealuri, drumurile fiind din pământ, impracticabile și la o distanță mare…
— Bine, zise omul, lasă astea. Scrie așa cum îți zic eu, că mi-s de meserie. Scrii?
— Scriu.
— Declarația lui Traian Pop, singurul pălincaroș din Zbuciumi. Prin părțile noastre au fost din timpuri istorice fructe din belșug. Din fructele pomilor ce se găsesc în livezile lor sătenii se bucurau în trecut și continuă să se bucure și azi. Le consumă proaspete sau sub formă de compoturi și dulcețuri. Cel mai cunoscut este magiunul de prune numit lecvar. Azi se face mai rar. De el se ocupă femeile. Bărbații sunt mai interesați de producerea pălincii. După ce fructele coapte sunt tocate cu un daralău, ele se lasă la fermentat în căzi, între 9 și 21 de zile. Abia după aceea sunt duse la pălincie. Borhotul se toarnă într-un cazan din cupru și fierbe până se obține votca. Urmează a doua distilare. Votca e golită într-un alt cazan, curat, de unde rezultă pălinca propriu-zisă. Aceasta are o tărie de 60°-80°, dar se stâmpără cu apă până ajunge la 50°-52°. Unii săteni rețin din țuica cu tărie ridicată o cantitate mică, numită arnitură, pentru fricționarea părților din corp afectate de reumatism. Mai demult erau două pălincii în sat. Acum este doar una, cea a lui Traian Pop, fiul lui Traian Pop, pălincaroș vestit din Zbuciumi. Cealaltă pălincie a funcționat la numărul 136…
— Unde stau eu…
— Exact! Era în fundul livezii voastre, lângă pârâu, bineînțeles. În casa în care stați voi stătea pălincaroșul. Baciuʼ Lajos, unguruʼ. Îl mai țin minte și acum, cu mustățile lui răsucite. Apoi, într-o primăvară au fost niște ploi grozave. Casa a scăpat, dar pălincia a fost luată de puhoaie. N-a rămas în picioare decât fântâna cu cumpănă. Eram copil pe-atunci…
— Extraordinar! avu Ovidiu un râs nervos. Mai devreme, baba Lisaveta, moașa, mi-a spus că la numărul 136 a fost o casă de nașteri. Dumneavostră, pălincaroș fiind, îmi spuneți că a fost casa pălincaroșului Lajos. Când o să merg la Nuțu, la croitor, Nuțu o să-mi spună că a fost o croitorie?…
— Crezi că te mint? se încruntă omul, turnând iar în pahare.
— Nu, Doamne ferește! Numai că, uneori, am impresia… În sfârșit.
— S-o fi uitat la mărgelele babei Lisaveta, șopti femeia privindu-și soțul, speriată.
— Ce mărgele? Eu numai pe astea din pahar le văd, râse Ovidiu.
— Tot ești tată-tău! râse și femeia
— Noroc! ridică omul paharul.
— Noroc!
Minute în șir scrise Ovidiu ce-i dictă Traian Pop. Își uda din când în când gura, își masa încheietura și scria mai departe. Apoi mâna începu să nu-i mai dea ascultare și scrisul deveni, treptat, ilizibil. Observând, gazda îi propuse să se oprească și să continue în altă zi, când o să-i arate și pălincia. Omul, deprins cu băutura, își păstrase atât luciditatea, cât echilibrul, spre deosebire de tânărul scriitor, ce se clătină când se ridică de pe scaun.
— Bucuros te-aș duce acasă, zise pălincaroșul, dar nu mă risc, că nu știi niciodată când apar ăștia de la poliție. Acum cinci ani, când mi s-au furat cazanele, n-au găsit niciun hoț, am rămas cu paguba. Acuma, să mă sui la volan, ar fi în stare să mă prindă și să-mi facă dosar penal.
— Lăsați, că mă descurc eu, murmură Ovidiu, chinuindu-se să-și pună rucsacul în spinare.
— Traian, numai să nu pățească ceva, vorbi femeia, temătoare. Poate ar trebui să sun la farmacie, să vină mamă-sa cu mașina după el…
— Lăsați, că mă descurc eu, repetă Ovidiu.
— Ține-o numai drept pe drum, îi zise pălincaroșul afară. Aerul rece o să te înzdrăvenească. Ei, de câte ori n-am fost și eu așa, și tot acasă am ajuns! Mai bine nu ajungeam! făcu el, vesel, și își înghionti ușor nevasta.
Dar frigul iernii nu-l înzdrăveni pe Ovidiu, iar drumul, cât era de lat, tot se dovedi prea îngust pentru el. De două ori nimeri în șanț, dar se ridică și merse mai departe. „M-a îmbătat… baciuʼ Traian… și cu cel vrâncean, se închegau și se destrămau gândurile în mintea lui. Zicea că vrea să mă ajute… că era prieten cu tata… și m-a îmbătat… să mă vadă tot satul… și să râdă de mine… Ăștia să râdă de mine!…
— De mine, mă?! scrâșni printre dinți.
„Cât mai am până acasă?… Mai am… mai am… Sunt plin de alcool… plin… peste măsură…” Se răsuci brusc pe călcâie și vomită. Dar odată cu voma, i se duse înainte, ca un buștean, și corpul. De data asta nu se mai putu ridica, doar se întoarse pe o parte, gemând. Era plin de vomă pe față și pe piept. Un copil îl zări și alergă, speriat, după părinții săi.
— Mă scuzați… m-am îmbătat, se strâmbă Ovidiu când se strânse lume în jurul său, nu știu cum… m-am îmbătat… baciuʼ ungurean și cu cel Traian…
Doi bărbați, unul cam de vârsta lui Ovidiu, îl ridicară, râzând. O femeie îi culese telefonul din zăpadă și i-l băgă în rucsac. Porniră cu el, anevoie, spre casă. Glumeau pe seama tânărului scriitor cu cei întâlniți pe drum, în timp ce el abia își târa picioarele și îngăima cuvinte de neînțeles:
— Doamna Saveta… blestem… casa cu brazi… Nu te-am uitat… nu, nu, nu… Asta e răsplata ta?… Ea mi-a zis că nu-i despre monografie… e despre altceva, a zis… despre o descompunere… o dezintegrare… rapandula…
Îl duseră așa până în camera lui. Acolo, îi luară rucsacul din spate, îi scoaseră pardesiul și-l întinseră pe pat. Doamna Paul îi șterse fața cu un prosop și abia apoi izbuti să le mulțumească celor doi săteni, cutremurată de plâns.
