E seară. Stăm în bucătărie toți trei, ca o familie, ne pregătim să luăm masa. Avem ciorbă și clătite. Râdem și povestim. Brusc, aproape fără să apuc să-mi dau seama ce se întâmplă, tata se ridică. Văd totul clar, ca într-un film. Scaunul se răstoarnă cu zgomot. Tata ridică farfuria cu borș și o trântește de gresie. Zeama se prelinge ca o acuarelă pe podea. E rece! Nu mănânc așa ceva! – urlă el. Mie mi se pare călduță. Nu îndrăznesc să deschid gura, nici să mănânc, nici să mă mișc. Sunt prea mică printre oamenii mari. Tata se repede la mami. Palma lui plutește prin aer, lovește repede, ca și cum ar prinde o muscă. Mama nu se ferește. Capul i se izbește de perete. Bum. Durerea intră în mine, ca și cum lovitura mi-ar aparține. Mă strâng pe scaun ca un melc, mă fac măruntă ca ursulețul galben de pluș. Încerc să strig, să-i cer să se oprească, dar niciun sunet nu-mi iese pe gură. Inima îmi bate mai tare. Tata se enervează des. Mama greșește des. A doua lovitură vine ca un desen animat, în reluare. Deodată, mama se uită peste umăr, apucă un cuțit mare, ascuțit de pe colțul mesei, îl ridică deasupra capului, ca un steag. Lumina se așază pe lamă, strălucește ca solzii de pește. Nu mai văd nimic, umbra mâinii terminată cu umbra cuțitului mă acoperă ca ramurile nucului de la bunici.
— Bună dimineața! zice mama veselă.
Vocea ei îmi întrerupe visul.
— Hai, Lulu, trezește-te, că soarele-i sus!
Nu este niciun soare, dar ea mereu zice asta. Fereastra e gri, camera întunecată, de pe hol vine o pată de lumină. Mă frec la ochi. Mă bucur c-a fost doar un vis, că sunt în patul meu, în dormitorul din apartamentul nostru de două camere, de la etajul trei, unde locuiesc de când m-am născut.
— Cine a mai crescut azi-noapte? întreabă jucăușă, în timp ce mă apucă de glezne și mă trage până la marginea patului. Repede-repejor, că întârziem la grădiniță!
Sub plapumă e cald. Perna e moale.
— Vreau să mai stau puțin.
— Dacă te miști repede, o să te încălzești.
Mă dau jos din pat. Aerul este rece. Mă împleticesc până la baie, merg cu ochii strânși ca să nu mă orbească lumina neonului. Colacul WC-ului e rece. Apa e mai rece ca aerul. Săpunul e mic și crăpat, cu șanțuri adânci, ca fața bunicii. Prosopul roșu e aspru, dar miroase a dero. Detergentul miroase puțin a flori. Mă întorc în dormitor. Mama îmi scoate hainele din șifonier și le întinde pe cearceaf: chiloți Monday, ștrampi albi, pantaloni raiați, maiou, bluză cu doi pui galbeni pe piept, pulover tricotat de bunica. Mă îmbrac singură, că la anu’ merg la școală și mama zice că trebuie să fac unele lucruri fără ajutor. Casc. Mă mișc încet și când reușesc să-mi pun toate straturile de haine pe mine, ca foițele de ceapă, mă întorc în baie. Mama mă așteaptă pe marginea căzii. O privesc cu atenție, ca să mă asigur c-a fost doar un vis. Nu are vânătăi. E mereu frumoasă. Nu face nimic pentru asta. În mână ține pieptănul verde, gata să-mi împletească codițele.
— Zi-mi ce-ai visat!
Mă fâstâcesc, că în fiecare dimineață fac asta. Uneori nu îmi amintesc exact, iar alteori nici nu visez. Acum știu bine tot ce s-a întâmplat în vis.
— Era seară. Stăteam în bucătărie toți trei, ca o familie, ne pregăteam să luăm masa. Aveam ciorbă și clătite. Râdeam și povesteam.
— Ce frumos!
Pieptănul își face drum prin claia mea blondă, îmi aliniază firele de păr.
— Aaauu! Mă doare!
— E încâlcit ca fânul din hambar. Întoarce-te! Zi-mi mai departe! Stăteam la masă, și?
Mă rotesc puțin.
— Deodată, tu te uiți peste umăr, apuci un cuțit mare, ascuțit de pe colțul mesei ca să… ca să îmi tai clătita în bucățele mici. Să nu se scurgă dulceața. Să nu mă pătez. Atunci a sunat cineva la ușă. Nu așteptam pe nimeni și ne-am mirat, că cine să vină seara la noi? Tata a ieșit pe hol, a zis că deschide el. Noi mâncam în continuare. Am auzit zăvorul. Ușa a scârțâit. Am crezut că iar se prostesc copiii, sună și fug, că asta lor li se pare nostim. Am terminat clătita și am auzit pași lipăiți care veneau spre noi. În ușă a apărut…
— Cine?
Fac o pauză, sunt încurcată. Trebuie să continui.
— Un… pinguin.
— Un pinguin adevărat?
— Da, unu’ înalt cât mine, cu cap negru și burtă albă. Avea la gât cravata lui tata.
Mama râde ca o muzică. Îmi desparte părul în două, pornind din creștetul capului, îmi formează cărarea cu vârful pieptănului. Mă zgârie. Niciodată nu-i iese dreaptă, ca la alte fetițe, dar nu-i zic, ca să n-o supăr și să n-o ia de la capăt.
— Serios vorbesc, mami! De ce râzi? Nu mă crezi?
— Și ce-a făcut domnul pinguin? Mai întoarce-te!
Mă rotesc în loc, ca să poată să-mi împletească părul în codițe. Îmi pune un elastic strâns la capăt, ca să nu mi se destrame. Apoi o fundă albă, șifonată.
— A sărit pe scaunul lu’ tata. A dat din aripi, a bătut din palme ca la teatru. Noi ne-am mirat puțin, apoi tu i-ai întins farfuria cu clătite. Ai zis să se servească. Pinguinul a dus aripa spre farfurie și a luat un pește. Clătitele s-au transformat în pește. Pinguinul era fericit. Îi plăcea peștele prăjit în mălai.
— Tu urăști peștele. Nici nu vrei să guști.
— Când luam eu, erau clătite. Când luai tu, deveneau chiftele. Ție îți plac chiftelele.
— Ce vis drăguț! Mâncarea se transforma în funcție de ce-și dorea fiecare.
— Da. Trebuia numai să ne gândim la ceva, și-n farfurie apărea fix ce era în capul nostru. Mă gândeam la șnițel, se făcea șnițel. Cartofi prăjiți. Șorici cu sare. Diplomat cu frișcă.
— Am înțeles. Și apoi?
— Am mers în camera mare. Am vrut să jucăm Păcălici, dar pinguinul a zis că nu știe. L-am învățat regulile și ne-a bătut. Tu ai zis „norocu’ începătorului”, dar mie nu mi-a păsat c-am pierdut. Mă amuza cum stătea lăbărțat pe canapea, cu burta lui mare, albă și umflată ca o pernă. Cu cravata cu pătrățele era tare nostim. Părea puțin om, puțin pinguin.
— Simpatic! Acum hai, să nu întârzii! Ești gata.
Mă întristează că nu pot să mai povestesc. Mai aveam de spus o grămadă. Mi-e drag visul minții mele și mă supără că mama nu mai e atentă. I-aș fi spus despre cum stăteam cocoțată pe umerii pinguinului în timp ce el aluneca pe gheață, sau despre cum ne-am fi jucat cu bibelourile pe covorul din camera mare.
Mama îmi pune în geantă două eugenii și-un măr. Mă ajută cu cizmele. Îmi dă paltonul roșu, cu blăniță albă pe glugă. Mănușile cu un deget, prinse cu sfoară, ca să nu le pierd. Încuie ușa. Ieșim din scara blocului. Pe jos e ghețuș. Ninge. Mă ia de mână să nu alunec și mergem mănușă în mănușă.
— Iar o să întârziem, Lulu. Dă mai repede din picioare.
Mie nu-mi pasă dacă ajung mai târziu, sau nu mai ajung niciodată. Nu-mi place la grădi, că tovarășa mă pune să stau cu mâinile la spate. Băieții mă trag de codițe. Mă gândesc încă la visul meu. E bine că nu i-am spus adevărul. S-ar fi întristat, iar mie îmi place când zâmbește. Fiindcă atunci e mai frumoasă. Într-un fel sunt mândră de mine. În toate felurile, sunt mândră de mine.
Mama nu s-a prins că am inventat totul. A crezut tot ce i-am spus.
De atunci, din dimineața aceea de iarnă, am început să mint.
În fiecare dimineață.
