Numele lui Cristian Mandeal este sinonim, de mai bine de cinci decenii, cu excelența în muzică. Afinitate pentru marile construcții sonore, rigoare stilistică, inspirație versatilă, claritate a concepției, talent pedagogic și răbdare de a crește ansambluri simfonice, eficiență a gestului în fața orchestrei, devotament pentru creația muzicală românească și în mod special pentru cea enesciană. Iată, din câteva linii, o posibilă schiță de portret a unui șef de orchestră dintre cei mai reputați ai vremurilor noastre. Invitat de-a lungul anilor să dirijeze pe patru continente orchestre dintre cele mai renumite, sub bagheta sa au evoluat soliști internaționali de calibrul unor Radu Lupu, Krystian Zimerman, Alicia de Larrocha, Grigory Sokolov, Leonidas Kavakos, Vadim Repin, Nelson Freire, Mstislav Rostropovich, Yefim Bronfman, Maxim Vengerov, Frank Peter Zimmermann, Elisabeth Leonskaja, Isabelle Faust, Nikolai Lugansky, Ileana Cotrubaș, Renato Bruson, și mulți-mulți alții. Formarea sa – timp de un deceniu – la conservatorul bucureștean a inclus mai întâi studiul pianului (cu celebra profesoară Florica Muzicescu), apoi compoziția (unde s-a bucurat de îndrumarea lui Ștefan Niculescu) și, în cele din urmă, dirijatul care s-a dovedit a fi confirmarea unui pariu câștigător pe termen lung, a unei veritabile vocații împlinite. Pe această traiectorie se revendică, cu mândrie, ca discipol al maestrului Constantin Bugeanu, chiar dacă ulterior a beneficiat de stagii de perfecționare cu corifei ai baghetei, precum Herbert von Karajan (Berlin, 1980) sau Sergiu Celibidache (München, 1990).
Între 1987-2009 a fost dirijorul permanent al Filarmonicii „George Enescu” din București, între 1991-2009 ocupând și fotoliul de director general al acesteia, instituție pe care a ridicat-o, stagiune după stagiune, prin efort asiduu, prin consecventă preocupare pentru adevărata performanță, la rangul unui important ansamblu orchestral european. Dar, de la momentul acelei dureroase despărțiri (impuse ultimativ și ne-elegant de membrii orchestrei de atunci), nu a mai apărut la pupitrul dirijoral al acestui klangkörper, în a cărei istorie a avut un rol atât de semnificativ. Tocmai de aceea, concertele din primăvara anului viitor, când maestrul va împlini 80 de ani și va fi sărbătorit de către Filarmonică printr-un program de dirijor, se anunță un eveniment de neratat. Un gest de înțeleaptă și târzie reconciliere care, poate, va aduce cu el suflul unui nou început, al unui nou și fructuos capitol în viața muzicală românească. Între timp, Cristian Mandeal a găsit resurse, energie și timp pentru a se dedica formării unor orchestre alcătuite exclusiv din tineri instrumentiști dornici de a păși pe calea cântatului în ansamblu la cote de înalt profesionalism. Așa s-au născut Orchestra Română de Tineret la București, Orchestra Regală de Tineret la Cluj. Cu totul recent, începând cu stagiunea 2023-2024, a asumat într-o altă etapă, dintr-o perspectivă a senectuții experimentate, din nou ca dirijor permanent, reconfigurarea destinului artistic al primei iubiri (cronologic vorbind) care a fost și rămâne Filarmonica „Transilvania” din Cluj.
Prilejul unei conversații cu maestrul Cristian Mandeal a apărut după concertul susținut de acesta pe scena Atheneului Român în cadrul celei mai recente ediții a Festivalului internațional „George Enescu” unde a oferit, tocmai în compania orchestrei și a corului filarmonicii clujene, împreună cu o valoroasă garnitură de soliști vocali internaționali, o versiune copleșitoare de consistente semnificații, a Missei Solemnis de Beethoven. Ne-am dat întâlnire peste câteva zile într-o cochetă cafenea din Cotroceni unde poveștile despre muzică, despre începuturile carierei, despre oamenii providențiali pe care destinul profesional i-au scos în cale, s-au depănat parcă de la sine, multe înaintea începerii înregistrării, multe după. Cum era și firesc, dialogul nostru a început de la această regăsire după mai bine de patru decenii între dirijorul – aflat pe atunci la începuturile carierei, devenit acum unul din seniorii consacrați ai baghetei la nivel european – cu una din primele sale orchestre profesioniste al cărei șef permanent i-a fost pentru aproape un deceniu.
*
A.P.: Cum a fost reîntoarcerea la prima iubire, la orchestra primelor experiențe ca dirijor profesionist permanent al unui ansamblu profesional de vârf în România, la filarmonica clujeană?
C.M.: Eu am plecat de la Filarmonica din Cluj în 1987, adică acum aproape patruzeci de ani. De atunci am mai dirijat acolo, sporadic, cam la câțiva ani o dată. La începutul anilor ’90, filarmonica clujeană căzuse, din motive pe care eu aici nu îmi permit a le judeca. Am regăsit această orchestră la un nivel foarte bun, de curând, după ce în ultimii zece ani lucrurile s–au îndreptat foarte mult. A revenit, de fapt, la forma bună pe care i-o cunoșteam eu pe vremea când eram dirijorul ei permanent. Atunci, în prima mea perioadă clujeană, am făcut mare parte din discografia mea, vreo 25 de discuri, LP-uri la vremea aceea. Integrala Bruckner, cinci concerte pentru pian cu Valentin Gheorghiu, două concerte pentru pian cu Dan Grigore, concerte de vioară cu Mihaela Martin, alte discuri separate pentru orchestră cu variațiuni simfonice (Brahms pe o temă de Haydn, Reger pe o temă de Mozart), un disc de corniști unde am Konzertstück de Schumann pentru patru corni soliști – toți ai filarmonicii clujene – iar pe partea ailaltă a LP-ului un concert pentru doi corni de Haydn. Păi, care orchestră din lume își poate permite să facă piesa de Schumann, care e înfiorător de grea, doar cu corniștii angajați ai filarmonicii? Plus, ceva muzică românească am mai imprimat tot atunci. Ei, din 2023 am revenit acolo ca dirijor principal cu o mare poftă de lucru și cu dorința de a mă regăsi în această orchestră. Un prim motiv, trebuie să recunosc, este că vreo 20-25 dintre membrii actuali ai Filarmonicii din Cluj sunt copii – așa îi consider eu – pe care i-am crescut în prima generație a Orchestrei Române de Tineret și îi cunosc pe toți pe nume, între timp toți au devenit maturi, cu familii, case, copii, posturi ca profesori în licee sau academii de muzică, etc. Al doilea motiv e că am fost cerut de către orchestră. Ăsta e un lucru care mie mi s-a întâmplat întotdeauna în cariera mea, inclusiv la orchestrele din străinătate pe unde am trecut…
A.P.: Să le trecem în revistă, eu le știu, dar pentru cititorii revistei Familia cred că ar fi interesantă o panoramare a parcursului dvs. ca dirijor internațional și mai ales al posturilor de dirijor permanent invitat.
C.M.: E vorba de Orchestra „Hallé” din Manchester (2005-2010), Orchestra Națională Bască Euskadi din San Sebastian (2001-2008), Orchestra „Haydn” din Bolzano și Trento (2000-2003), Orchestra simfonică din Haifa (1999-2002), Filarmonica din Belgrad (2006-2007)…
A.P.: Dar și la Copenhaga…
C.M.: Da, la Orchestra din Copenhaga am fost dirijor oaspete principal 7 ani între 2006-2013, ca și la Belgrad unde am revenit invitat anual timp de 35 de ani. Mă întorc la ideea că acum solicitarea a venit din partea orchestrei clujene și mi-a produs o mare bucurie. Pentru că, să știți, nu există mai mare bucurie pentru un dirijor decât să aibă o relație nu numai de colegialitate, dar chiar de afecțiune cu orchestra cu care colaborează.
A.P.: Evident, doar atunci dirijorul se poate deschide și poate comunica pe un plan superior, nu doar intelectual, tehnic, dar chiar emoțional, cu instrumentiștii și cu publicul…
C.M.: Exact. Meseria dirijorului este în primul rând comunicare. Dacă mă întrebați ce este dirijatul, vă voi răspunde simplu: arta comunicării. Fără ca tu să produci sunete, tu determini producerea sunetelor prin intermediari. E nevoie, desigur, de putere de convingere, și înțelegere, și afecțiune. Sau, cel puțin, simpatie. Sau bună credință. Este foarte important când credem unul într-altul, și nu punem răul în față, nu scoatem negativul din noi ci numai pozitivul – și de la unii, și de la alții. Numai atunci lucrurile se înfiripă frumos, se construiesc bine.
A.P.: Pentru că ați adus discuția în punctul ăsta, o să-mi permit să vă întreb cum reacționați când se întâmplă să fiți întâmpinat cu mai puțină simpatie, chiar cu ostilitate…. știți la ce mă refer, dar dacă subiectul e delicat putem trece peste.
C.M.: Am avut, desigur, și astfel de situații. Și nu vorbesc doar despre Filarmonica „George Enescu”, la care probabil faceți trimitere. Asta a fost foarte târziu. Vă pot preciza și momentul exact. Ruptura a venit din momentul în care s–a abrogat Legea 102 (pe care eu am reușit să o trec, cu patru ani înainte, prin Parlamentul României) prin care filarmonica bucureșteană avea nivelul de salarizare cu 50% mai mult decât oricare alt ansamblu artistic din țară. Din acel moment, unul din miniștrii culturii – nu am să-i dau numele – a considerat că nu este potrivit lucrul acesta, pentru că s-ar deschide astfel șirul de solicitări și din partea altor instituții artistice. Și, nefiind bani, i s-a părut mai simplu să ne taie nouă decât să le dea și lor. Marea mea greșeală de atunci a fost că nu mi-am dat demisia pe loc din funcția de director general al filarmonicii. Recunosc, a fost o greșeală capitală. M-am gândit că plecând eu, cine o să mai lupte pentru ei. Dacă îmi dădeam demisia atunci, rămâneam eroul Filarmonicii „George Enescu”. Așa, am devenit dintr-odată dușmanul filarmonicii, pentru că – nu-i așa? – cine e de vină când ceva merge prost într-o instituție? Directorul. Din clipa aceea, relațiile au început să se deterioreze, sigur nu doar aspectul acesta material a contat până la urmă… Nu am mai fost prieteni, cum fuseserăm aproape 20 de ani, din 1987 până prin 2007, și s-a ajuns la divorț. Dar lucruri neplăcute mi s-au întâmplat și în alte părți ale lumii. Au fost orchestre unde am fost invitat, am lucrat o săptămână, am făcut concerte cum s-a putut de bine, dar unde nu am fost receptat neapărat foarte bine de către orchestră. Acest tip de orchestră infatuată l-am găsit în Germania, țara în care muzicienii de orchestră cred că ei știu absolut totul și că nu există decât o cale unică de a considera că se poate face muzică, aceea pe care ei au bătut-o de secole întregi și nu mai poate fi schimbat nimica din scenariul pe care ei îl cunosc.
A.P.: Puteți exemplifica, totuși, două-trei orchestre din categoria celor care v-au produs realmente bucurii profesionale, care v-au făcut o impresie bună, unde ați fost receptat cu deschidere și de care vă aduceți aminte cu plăcere?
C.M.: În general, orchestrele din Anglia, care sunt extrem de deschise. Ele au o cu totul altă viziune asupra actului artistic decât cele din Germania. Pe cât sunt de conservatoare cele din Germania, pe atât de libere în gândire sunt cele din Anglia. Ele primesc ideile noi chiar cu entuziasm. Dacă repetă, să zicem, „Eroica” de Beethoven, ei doresc să o facă altcumva decât cum au făcut-o ultima dată. Lucrul acesta mie mi-a surâs de fiecare dată și am avut bune relații cu oricare orchestră englezească la pupitrul căreia m-am aflat. Nu numai cu „Hallé” unde am fost timp de câțiva ani principal guest conductor (primul dirijor străin care a ocupat această poziție în istoria de 150 de ani a ansamblului), dar și cu cele cinci orchestre londoneze – London Symphony, London Philharmonic, Royal Philharmonic, Philharmonia, BBC plus Royal Liverpool Philharmonic, City of Birmingham Symphony Orchestra, Glasgow, Edinburgh, orchestrele de cameră. Am bătut Anglia 17 ani de zile, dirijând cu mare plăcere acolo. După cum, vreau să menționez că revenirea mea la Filarmonica din Cluj îmi provoacă aceeași stare de bucurie. Privesc cu mare entuziasm spre apropiata deschidere de stagiune la Cluj, unde vom avea o nouă sală de concerte. Vedeți, se spune bine că omul sfințește locul. Există acolo acest domn Vasile Jucan, care e rectorul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” și care a reușit ce n-a reușit nimeni în toată România asta, respectiv să construiască – pornind de la inițiativa Academiei! – o sală de concert nouă, modernă, de talie europeană la Cluj, care n-are decât 1030 de locuri (dar pentru Cluj e suficient) și care este una dintre cele mai bune săli din Europa, inclusiv acustic, cu tot ceea ce comportă o sală mare de concert. Datorită acestei săli de concert, Clujul va redeveni un centru muzical foarte important. Eu întrevăd în viitor o cu totul altă anvergură a vieții muzicale internaționale la Cluj. Sala va intra într-un circuit muzical mai mult decât local, mai mult decât național. A fost admirabil cum a obținut Jucan terenul (2 hectare), cum a obținut aprobările necesare, cum a obținut bani în primul rând prin sponsorizări românești, inclusiv guvernamentale. Inaugurarea va avea loc pe 3 octombrie printr-un concert pe care îl împart cu Lawrence Foster, care este dirijor principal oaspete al Filarmonicii din Cluj. El va face Rapsodia I de Enescu, apoi cu Gabriel Croitoru Concertul de Bruch, iar în partea a doua voi prelua eu bagheta pentru Simfonia a IX-a de Beethoven care este cea mai potrivită lucrare pentru acest moment inaugural. La trei zile după aceea vom avea un mare eveniment cu staruri de operă, toți absolvenți ai Academiei din Cluj, pe care îl gândim ca un concert popular pentru acea parte din public care nu frecventează în mod curent sălile de concert dar pe care ne propunem ca să-l atragem spre noi. Iar deschiderea propriu-zisă a stagiunii o voi face cu opera „Fidelio” în concert, la vechea sală. Va fi și concertul de adio pentru sala veche, după care ne mutăm inclusiv cu birouri la noua sală. Într-o asemenea atmosferă cum să nu te bucure să faci muzică?
A.P.: Vă propun să zăbovim un pic asupra actului interpretativ. Ce înseamnă, de fapt, o interpretare bună, veridică? Până unde poate merge interpretul pornind de la intențiile compozitorului? Unde e linia de demarcație între partitura scrisă și contribuția artistului performer?
C.M.: Foarte departe poate merge interpretul. Notele scrise nu sunt decât un document abstract. Ele înfățișează cei patru parametri ai sunetului: înălțime, intensitate, durată și timbru. Nu au nimic de-a face cu muzica în sine. Muzica începe doar atunci când depășești pura citire a sunetelor, chiar dacă această citire este foarte corectă pe toți cei patru parametri. Muzica începe abia atunci când acești parametri intră în planul doi. I-aș vedea ca pe niște cuie într-o construcție. Ei leagă de fapt materia sonoră. Sunt niște vehicule care produc, prin conexiunea lor intimă, o materie spirituală care în cele din urmă se cheamă muzică. Or, aici marja de contribuție a interpretului este infinită. Dacă o să luăm oricare dintre simfoniile lui Beethoven, cunoaștem 30-40 de variante, o să vedem că niciuna nu seamănă perfect cu alta, deși toate respectă acești patru parametri ai textului. Pentru că ceea ce e esențial și determinant pentru a face muzică este tocmai depășirea acestor parametri. Altfel, nu am mai avea nevoi de interpreți umani, muzica electronică ar fi, de departe, desăvârșită. Doar că ea nu transmite nimic, ea citește – poate – parametrii sonori mult mai corect decât ar putea-o face o ființă omenească. Dar ar fi un exercițiu steril.
A.P.: Ceea ce îmi spuneți acum mă duce cu gândul imediat la Radu Lupu. El e unic pentru că niciun alt pianist nu a știut să găsească în Schubert ceea ce a găsit el. De aceea Schubert-ul niciunui alt pianist nu seamănă cu Schubert-ul lui Radu Lupu. Nici măcar nu e poate apropiat.
C.M.: Așa este. Dar e foarte greu de definit aceste lucruri. Poți să vorbești, în cazul interpretărilor lui Radu Lupu, despre perlajul sunetelor, de planurile sonore construite, de tempi, de respirație, despre ușorul, foarte ușor și discretul rubato pe care îl practică el. Poți să le determine pe toate aceste particularități… și totuși nu ajungi să definești esența, acolo este însăși muzica ce nu poate fi tradusă prin cuvinte.
A.P.: Și atunci, la acest nivel de măiestrie…. cum face muzicianul profesionist, artistul pe podium, să fie la înălțimea acestei exigențe seară de seară? Îl vizitează permanent inspirația sau, mai dă și chix-uri din când în când?
C.M.: Evident, mai dă și chix-uri. Niciun concert nu este egal cu alt concert. Dacă repeți un program de cinci ori, nici unul nu va fi identic cu celălalt. În mare, da, vor semăna. Dar în particular vei putea distinge
Întotdeauna deosebiri. Asta s-a întâmplat și la Celibidache. Și acum nu vorbesc de München, unde am stat pe lângă el luni de zile la concerte și repetiții, dar la Atheneu când a revenit prin anii ‘70 pentru serii de 3-4 concerte având același program, cu filarmonica bucureșteană. Niciunul nu a fost identic cu celălalt. Deși Celibidache pretindea că un concert nu este nimic altceva decât suma cunoștințelor acumulate la repetiție și că de fapt concertul nu aduce nimic în plus decât tot ce s-a acumulat la repetiție. Ei bine, da… și nu. Depinde de o grămadă de imponderabile: de starea omului, de starea instrumentistului, chiar de starea vremii – dacă e senin sau înnorat – de cum ai mâncat la prânz și cum ai digerat, de cum ai dormit peste noapte, de ce ți s-a întâmplat bine sau rău în timpul zilei… Toți factorii ăștia vin să te bruieze în concentrare. Și oricâtă concentrare ai avea, întotdeauna apare o concomitență a unui plan secund, complet incontrolabil, care ține de subconștient. Sigur, la noi, la muzicienii profesioniști se exersează, se antrenează această concentrare. Ne focusăm cu un mare consum de energie. Aici, pe loc, irepetabil. Asta e și frumusețea muzicii, și handicapul ei. Nu te poți întoarce ca un pictor ca să revii cu o tușă peste ce ai făcut, sau ca un poet să schimbi un cuvânt cu Altul. Aici este clipa, o clipă trecătoare ce determină următoarea clipă. De aceea capacitatea de concentrare a unui instrumentist sau dirijor trebuie să fie absolută, ca la un yoghin. Așa că exersăm o viață întreagă și ne reușește într-o măsură mai mare sau mai mică de la un concert la altul.
A.P.: Sunteți adeptul conceptului de dirijor-dictator? Sau el trebuie să seducă instrumentiștii, așa cum seduce publicul?
C.M.: Categoric, trebuie să seducă. Dar asta nu înseamnă că nu există și momente în care – dacă se nasc astfel de momente nedorite și nu neapărat frecvente – el trebuie cumva să se impună.
A.P.: Cu forța argumentului, nu cu argumentul forței.
C.M.: Cu forța argumentului e cea mai bună metodă. Bineînțeles că nu coercitiv, ci prin argumente este calea cea mai bună de a obține ceea ce îți propui de la o orchestră. De foarte multe ori am fost întrebat de membri din orchestră: dar de ce, maestre, de ce așa? Sau, cum mi se spunea în Germania: asta nu scrie în partitură. Dacă nu reușești să îi convingi cu argumente, spui ferm: așa fac eu. Prima treaptă, bineînțeles, e a-I explica omului de ce faci așa și nu altcumva. Dar muzica decurge tocmai din ceea ce nu e scris, e ceva dincolo de notație. Uneori nu toți membri unei orchestre au nivelul intelectual de a accepta un astfel de argument. Tipul ăsta de conflicte l-am avut la unele orchestre germane, cum vă spuneam, și mai ales la orchestre de clasă B. Mai puțin la orchestre de categoria A, unde instrumentiștii au un alt nivel. La orchestrele de categorie B, deși sunt buni instrumentiști, dar sunt mediocri muzicieni, pot apărea conflicte de tipul ăsta.
A.P.: Cum e raportează dirijorul Cristian Mandeal la misia de a transmite mai departe tinerei generații tainele meseriei? Știu că ați construit alături de Marin Cazacu Orchestra Română de Tineret. Ce tip de satisfacții vă aduce această activitate de mentorat?
C.M.: Cu Marin Cazacu sunt prieten vechi. Pe vremea când eram director la San Sebastian l-am invitat ani de zile ca să cânte ca șef partidă la violoncel, pentru că ei nu aveau un șef partidă. Iar acele săptămâni pe care le petreceam an de an acolo, după repetiții făceam plimbări lungi și vorbeam, vorbeam, vorbeam și una din ideile comune ale noastre a fost că în România nu există o cultură de orchestră superioară și mai ales o mentalitate adecvată unei culturi de orchestră. Și ne închipuiam cum ar fi să construim o orchestră. Zis și făcut. Marin, cu o mai mare forță de inițiativă decât mine și având asociația muzicală „Serafim Antropov”, a reușit să inițieze de acolo un prim proiect în 2008 vara la Sinaia cu un grup de 55 de instrumentiști selecționați atunci fără audiții, ci pur și simplu la recomandarea diverșilor profesori de la academiile de muzică din țară. Toți, studenți între 18-28 de ani, pentru că asta era marja de vârstă a orchestrelor de tineret din lume. Așa am construit o primă orchestră, după care lucrurile au început să se dezvolte după 2009. Marin a reușit să introducă această orchestră în federația orchestrelor de tineret europene. De acolo au început schimburi, noi trimiteam tineri instrumentiști în orchestre similare din străinătate iar de acolo noi primeam tineri la rândul nostru. Apoi, au început să vină diverse invitații, orchestra a crescut până a devenit vizibilă și în ochii ministerului care la început a fost destul de reținut. Cu anii, s-a convins că este un lucru în care trebuie investit, după care a urmat o întreagă evoluție europeană. Noi am fost în locuri foarte importante: la Musikverein în Viena, la Philharmonie Berlin, la Konzerthaus și la Viena și la Berlin, la Santa Cecilia Roma, la Philharmonie de Paris, Elbphilharmonie în Hamburg, la Besançon, în turnee balcanice, cu regularitate la Chișinău. Pe urmă, Cristian Măcelaru a făcut un turneu cu Orchestra Română de Tineret în America, lucru pe care eu nu aveam cum să-l realizez, dar el de acolo a reușit să-l pună în fapt.
A.P.: Cum vă raportați la concertul de revenire de anul viitor de la Filarmonica „George Enescu”?
C.M.: Odată, că Marin (Marin Cazacu e din 2022 directorul general al Filarmonicii „George Enescu” – n.m.) m-a convins într-un moment în care eu eram foarte sensibil, eram bolnav pe patul de spital, împrejurare când ești mai ușor de convins. Am acceptat să fac o încercare de apropiere fără niciun fel de gând de viitor. Datele pe care mi le-a oferit, pentru aprilie 2026, coincideau cu împlinirea vârstei mele de 80 de ani. Apoi, o bună parte din filarmonică nu mai este aceeași, sunt oameni noi, foarte buni, tineri. Trebuie să vă spun că marea majoritate dintre ei vin tot din Orchestra de Tineret. Cu această orchestră de altfel am constituit un fel de rezervor de unde alimentăm foarte multe orchestre din țară. Au trecut peste 1000 de instrumentiști în acești 16 ani. Unii pentru un singur proiect, alții pentru mai mulți ani – unii au stat chiar 10 ani. Iar în străinătate avem deja trei concert maeștri proveniți din această orchestră. În țară avem concert maeștri la filarmonica din Cluj, la filarmonica din București, la filarmonica din Târgu Mureș, la opera din București. Pentru revenirea mea la filarmonica bucureșteană am ales un program deloc triumfal, seamănă mai mult a o închidere decât a o deschidere. Deschid cu Wagner „Tristan și Isolda” – Preludiul și Moartea Isoldei, pe urmă „Don Juan” de Strauss (care este cea mai pozitivă, deși și aia se termină tot tragic) iar în partea a doua am finalul, partea a IV-a, din Simfonia a 9-a de Mahler, care este de fapt un moment al dispariției, al morții și nu al unui viitor. Un fel de a pune punct. Nu știu ce se va întâmpla după concertul ăsta, dacă vor urma altele sau nu…
A.P.: Ca de multe ori în viață, poate fi un punct și de la capăt.
C.M.: Nu știu. Nu îmi fac niciun fel de gânduri sau planuri pentru viitor. O să văd cum mă împac cu orchestra. Poate că n-o să fiu deloc fericit sau… dimpotrivă.
A.P.: Cred că publicul, cel puțin, va fi foarte fericit cu ocazia asta. Vă mulțumesc
mult.
București,1 septembrie 2025
