Preambul
Cu o cadență bienală, prefațat de alaiul de emoții anticipative cu care de multe decenii deja e înconjurat la fiecare soroc, (pre)vestit acum și de adierea primelor semne blânde ale sfârșitului de vară toridă bucureșteană, Festivalul internațional „George Enescu” a venit cu proverbiala-i punctualitate, pe 24 august la orele serii, în ținută de gală, pentru întâlnirea cu melomanii dornici de a celebra din nou – cu fast! – Marea Muzică. Cu atât mai mult se încarcă de freamăt festiv și exult glamouros prilejul acesta aniversar, cu cât figura tutelară a manifestării – compozitorul, violonistul, pianistul, dirijorul, pedagogul George Enescu – împlinește anul acesta șapte decenii de la trecerea în eternitate. Sub semnul aniversărilor a și conceput ediția din acest an, a 27-a, directorul artistic al festivalului, dirijorul Cristian Măcelaru. El a ținut să asocieze efigiei enesciene câteva personalități de mare calibru, cumva partenere, poate competitoare e pernicios formulat, în tot cazul spiritualmente afine lui Enescu întru aspirația spre desăvârșirea muzicală. Figurile celebrate acum alături de el sunt certe surse de emulație, ca individualități ce au marcat epoca, întrucâtva contemporane marelui compozitor român. În ideea generoasă și inspirată de a fi de asemenea onorate prin interpretarea unor lucrări reprezentative spre binevenite comparații în plan muzical. Sunt corifei ai istoriei muzicii universale cu care Enescu împarte galeria principală din panteonul artei sonore. Alături de Orfeul moldav, sunt aniversați în ediția 2025 a festivalului confrați precum Dmitri Șostakovici (la 50 de ani de la moarte), Maurice Ravel (la 150 de ani de la naștere, coleg cu Enescu în ultimii ani ai secolului XIX, în perioada formării lor la clasa de compoziție a lui Fauré de la Conservatorul parizian), sau doi dintre exponenții modernismului muzical de secol XX: campionul avangardei de expresie serială, compozitorul și dirijorul de faimă mondială Pierre Boulez (la centenarul nașterii) și maestrul stilului minimalist în componistică, estonianul Arvo Pärt (90 de ani de viață).
Sub aceste auspicii, cu o zi înaintea serii de deschidere a festivalului, am fost poftiți la o conferință de presă în elegantul Salon Le Diplomate al hotelului InterContinental Athénée Palace, unde organizatorii (Artexim, Ministerul Culturii, Primăria Capitalei) și partenerii lor tradiționali (Televiziunea Română, Societatea Română de Radiodifuziune) au furnizat detaliile de culise ale funcționării timp de patru săptămâni a mașinăriei logistice a manifestării. Și, desigur, au răspuns curiozității jurnaliștilor pe subiecte diverse, de la costurile organizatorice la chestiunea – delicată, întotdeauna – a prețului biletelor, de la promovarea modernă și eficientă a festivalului în toate media posibile la oaspeții invitați să concerteze anul acesta: peste 4000 de muzicieni în peste 100 de concerte, de o diversitate spectaculoasă. De la amplitudinea cu adevărat națională, pentru că festivalul va duce concerte numeroase și în marile orașe ale țării, până la impactul internațional pe care festivalul îl are. S–a insistat pe prezentarea largului evantai tematic al seriilor de concerte și manifestări, mult și inspirat extins față de precedentele ediții tocmai pentru a răspunde unei diversități de gusturi și preferințe, spre a atrage către festival un număr cât mai mare de spectatori de toate vârstele. Spre exemplu, melomanul bucureștean poate alege între binecunoscutele serii „Concerte la Sala Palatului”, unde celebre orchestre ale lumii își dau întâlnire cu marele repertoriu simfonic și vocal-simfonic, „Concerte la Atheneu”, favorizând latura muzicii camerale, dar nu numai, „Concertele de la miezul nopții” de mare atractivitate pentru o anumită categorie de public, „Operă și Balet”, unde se pot audia lucrări altminteri imposibil de prezentat la București în stagiunile curente sau mai nou introdusele „Enescu – JTI immersive experience”, „Concerte pentru familii și copii”, „Enescu-70”, „Aniversări”, „Enescu în control” într-unul din cluburile din centrul capitalei frecventate mai ales de generația tânără, adolescentă, unde muzica se va asculta absolut informal, de o manieră cu totul accesibilă, într-o derogare de la rigorile sălii de concert tradiționale, „Evenimente conexe”, simpozionul de muzicologie etc.
Cum era de așteptat, nici de data aceasta întrebarea-fetiș a fiecărei toamne enesciene, cu îndreptățită obstinație reluată și formulată la fiecare început sau sfârșit de festival în termeni expliciți, nu a lipsit: când vom avea noua sală de concert mult dorită? Însă nici acum nu a venit răspunsul sperat de toată suflarea iubitorilor de muzică, deopotrivă de muzicieni și melomani, anume ca autoritățile să ia în calcul decizia de a asuma construcția unei săli de concerte performante acustic, la standardele secolului XXI, pe dimensiunile și cu facilitățile adecvate unei capitale europene a zilelor noastre. Toți marii artiști invitați în ultimele două decenii, profesioniștii cei mai de seamă ai artei sonore la nivel mondial veniți la București pentru a onora cu arta lor memoria lui Enescu au susținut – cu fiecare ocazie – necesitatea unei astfel de săli la București. Dar, în ultimii 35 de ani bani pentru asemenea proiect de anvergură culturală nu s-au găsit. Marile ansambluri simfonice ale lumii vor cânta și anul acesta în mediul acustic de la Sala Mare a Palatului, sala congreselor PCR de tristă amintire, și – cel mai probabil – situația se va repeta în aceiași parametri și în edițiile următoare. Decizia construirii unei adevărate săli de concerte la București se amână sine die.
Prin strădania meritorie a organizatorilor care gândesc permanent la așteptările publicului meloman, la bucuriile sonore pe care acesta le așteaptă de fiecare data cu același entuziasm nedezmințit, anul acesta totuși acustica total improprie a Sălii Palatului pare să fie într-o anumită măsură ameliorată, așa ni s–a promis la conferința de presă. S–au găsit soluții tehnice cu panouri, cu o redirecționare și reconfigurare a sunetului pe scenă, între diferitele poziționări ale compartimentelor orchestrale, precum și dinspre scenă spre sală. Vom vedea în serile simfonice ce ne așteaptă ce se va fi îmbunătățit în calitatea audițiilor acolo. Ca de obicei, greul organizării și desfășurării îl duce Artexim cu echipa din jurul directorului său interimar, Cristina Uruc. Să le urăm succes în dificila misiune pe care o asumă, iar nouă audiții minunate pe parcursul următoarelor patru săptămâni festivaliere.
23 august 2025
Opening night
Prima seară de festival, prima surpriză. Plăcută. Într-adevăr, acustica Sălii Palatului pare să fi căpătat un plus de suplețe. Sunetul are o anumită portanță, nu se mai pierde în călătoria lui până înspre ultimele rânduri ale sălii. A doua surpriză, mai puțin plăcută. Sala nu este plină-ochi, cum edițiile precedente ne-au obișnuit măcar la momentul festiv inaugural. Poate din snobism, poate din comoditate, poate din ne-spectaculozitatea repertoriului propus, poate din atmosfera de vacanță estivală încă, melomanii bucureșteni nu au năvălit spre acest prim episod din saga festivalieră. Și, cred eu, absenții au ce regreta. Pentru că protagoniștii au fost la înălțimea momentului. Orchestra filarmonicii bucureștene se aude bine, chiar și în contextul acustic net inferior celui cu care este obișnuită „la ea acasă”, în minunatul Atheneu. Cu aplomb și vervă contagioasă în piesa de deschidere (Concert pentru orchestră) ce poartă semnătura liderului școlii componistice actuale de la noi, maestrul Dan Dediu. Lucrare comisionată de Festival – iată se revitalizează o cutumă veche, benefică și promițătoare pentru viitorul componisticii românești –, piesa prezentată în primă audiție absolută e o expresie a manierei moderne de a compune la început de secol XXI. Bucata a atras entuziasmul nedisimulat al publicului. Nu știu să o încadrez într-un curent anume, cu toată prezentarea doctă și aplicată pe care compozitorul i-o face în programul de sală. Urechea mea percepe în anumite momente chiar influențe jazzistice, deși dramatismul lucrării, ritmurile accelerate spre culminări paroxistice, rolul copleșitor al instrumentelor de percuție, tensiunile și armoniile țesăturii sonore trimit spre alte zone, deloc frivole. Momentele de unison ale corzilor duc vag imaginația ascultătorului spre ecouri enesciene (celebrul Preludiu la unison). În totul, o lucrare care pledează convingător cauza creației contemporane. O mostră reprezentativă, la cel mai înalt nivel, a școlii componistice românești al cărei precursor de elită a fost Enescu însuși și care, cu certitudine, nu îndepărtează melomanul de această zonă creațională.
Siguranța conducerii traiectului muzical i-a revenit dirijorului Cristian Măcelaru, care s-a aplecat cu toată seriozitatea asupra redării acestui opus, pe care de altfel a mărturisit că l-a inspirat chiar: într-o discuție avută acum un an cu compozitorul i-a cerut o piesă special scrisă pentru deschiderea festivalului. Grija pentru detalii intonaționale ca și pentru linia mare a lucrării s-au văzut în claritatea înfăptuirii actului sonor. Nimic nu a fost lăsat la întâmplare, expresie a responsabilității maxime pentru „lansarea la apă” cu succes a acestei premiere mondiale, deopotrivă din partea șefului de orchestră, ca și a instrumentiștilor care au răspuns cu promptitudine și dăruire exemplare. Un bravo sincer se cuvine adresat și Festivalului pentru curajul cu care a pus-o la cale! Gestica fermă, precisă, inspiratoare a lui Cristian Măcelaru a ridicat, cu acest prim calup sonor, ștacheta exigențelor foarte sus. Acolo a rămas și pe parcursul următoarelor piese propuse în programul inaugural. Un tulburător concert pentru vioară și orchestră de Aram Haciaturian beneficiind de viziunea original-iconoclastă (cel puțin vizual, ca prezență scenică) a violonistului francez de origine sârbă Nemanja Radulović. Temperament vulcanic, ardent în părțile de virtuozitate, liric cu măsură în pasajele delicate, solistul a smuls ovații la scenă deschisă chiar și între părțile lucrării concertante, aplauze încurajate și de neinspirata aprindere a luminilor în sală. Dar publicul de festival e divers, să avem îngăduință… Apoi, la chemările insistente ale publicului, i s-a alăturat în bis-ul melodios și intens evocator – un preludiu de Șostakovici pentru două viori – dirijorul redevenit pentru o clipă violonist. Să nu uităm că instrumentul de bază al lui Măcelaru e vioara, el s-a format ca violonist și o vreme a fost – cel mai tânăr! – concert maestru al orchestrei simfonice din Miami. După pauză, Poema română, primul opus cu număr de catalog al lui George Enescu. Creație de primă tinerețe, cu citate de inspirație folclorică măiestrit stilizate și sublimate în limbajul muzicii clasice culminând cu varianta orchestrală a Imnului Regal, bucata a beneficiat de aportul inspirat al corului filarmonicii bucureștene pregătit de Iosef Ion Prunner, de prezența scenică a actorului Marius Bodochi care atât live, rostind credo-ul enescian, cât și în proiecțiile video din fundal (Nona Ciobanu, Peter Košir – regizori multimedia) a asumat rolul lui Enescu însuși. Un debut de Festival cu dreptul, care anunță delicii consistente în următoarele săptămâni.
24 august 2025
