Era evident de la început că din abundența copleșitoare a evenimentelor rostuite de organizatori de-a lungul celor patru săptămâni festivaliere, nici cel mai fanatic meloman nu va putea acoperi tot. Inevitabil, programul oricărui spectator în festival va comporta o salutară selecție: după gustul fiecăruia, după disponibilitatea de timp, după bugetul alocat, după numele de pe afiș sau repertoriul propus, sau chiar după motivații frivole – complet ne-artistice – precum starea vremii, ora de desfășurare ori locația evenimentului. Chiar plecatul din București în mini-vacanțe pe durata weekend-urilor cu temperaturi încă estivale poate juca un rol în gradul de umplere a spațiilor dedicate Festivalului. Dar, chiar și așa, cei care au ales să își ocupe locurile în sălile de concert cu asiduitate – ca niște vrednici maratoniști – se văd confruntați cu oboseala plăcută a unui parcurs fabulos, solicitant și seducător în același timp, cu oferte atractive la tot pasul. Chiar dacă puterea de asimilare a spectatorului primește intense provocări pe măsura derulării festivalului. Acea goană a melomanilor de la o sală la alta, în unele zile chiar în patru-cinci locații diferite, face farmecul acestui grandios eveniment cultural ce ne este oferit o dată la doi ani la începutul toamnei.
Bineînțeles că atracția principală o constituie seria dedicată marilor orchestre ale lumii, care se derulează la Sala Mare a Palatului și unde în primele două săptămâni s-au perindat (în afară de orchestra Filarmonicii „George Enescu”, căreia i-a revenit seara inaugurală, despre care am scris în precedenta corespondență) falange simfonice de top ale circuitului internațional. Iar pentru următoarele două săptămâni lista e la fel de sonoră… O simplă enumerare dă vertij melomanului avizat: Philharmonia London, Santa Cecilia Roma, Tonhalle Zürich, Filarmonica Cehă, WDR Köln, Orchestra de tineret „Gustav Mahler” (căreia i s-au alăturat instrumentiști din Orchestra Română de Tineret) sau Freedom Ukrainian Orchestra. Din capul locului trebuie spus, prezența orchestrei ucrainene pe scena de la Sala Palatului a depășit prin prestația sa, în termeni strict muzicali ca și în semnificații, aspectul unei simple gesticulații protocolare. Nu a fost, cum poate au considerat unii dintre melomanii care au ales să stea acasă, o bifare formală a unui popas de parcurs din turneul european al ansamblului. Sub bagheta dirijoarei Keri-Lynn Wilson, orchestra a parcurs și o parte a repertoriului standard, după piese contemporane născute de drama cumplită a războiului (Maxim Kolomiiets – Suita/uvertură „Mothers of Kherson” și Victoria Polevá – „Bucha. Lacrimosa”). Dacă Simfonia a 8-a de Dvořák am ascultat-o, cu alte ocazii, și în versiuni mai inspirate, și în versiuni mai anoste, dacă uvertura wagneriană la „Tannhäuser” a dat măsura unor compartimente fabuloase (alămuri, corzi) și a degajat un sunet amplu, volumic, aproape „carnal” aș spune, acompaniamentul pe care muzicieni ucraineni l-au dat solistelor invitate a avut suplețea și transparența necesară pentru a le pune, pe acestea în primul rând, în valoare. Iar evoluțiile solistice au fost cu adevărat briliante. Violonista basarabeană Alexandra Conunova, o prezență familiară a scenelor noastre de concert, a etalat o lejeritate tehnică aproape nepământeană pusă în slujba unei muzicalități înnăscute, în paginile minunatului Concert nr. 1 de Bruch. Iar regalul sopranei Rachel Willis-Sørensen (în Ultimele patru lied-uri de Strauss și în pagini wagneriene din „Tristan și Isolda”), a făcut dovada unei voci versatile, cu întunecimi fabuloase în registrele joase, cu o adecvare stilistică de mare rafinament.
Prima mare orchestră intrată în Festival, Philharmonia, aniversează anul acesta 80 de ani de când a fost înființată. Dispunând de un sunet specific, rotund, îndelung cultivat întru puritate intonațională, această orchestră a venit la București cu dirijorul său principal (ales în 2021 de membrii ansamblului), finlandezul Santtu-Matias Rouvali. El a ales programe ambițioase, dense muzical și ideatic și a invitat în fiecare seară câte un solist român: violoncelistul de super-clasă Andrei Ioniță cu Concertul nr. 1 de Șostakovici, într-o parcurgere de mare implicare emoțională și instrumentală cu totul seducătoare, respectiv pianista Alexandra Dariescu, solista Fanteziei enesciene pentru pian și orchestră (o lucrare mai modestă, de tinerețe, din perioada de formare pariziană a compozitorului român). Cei 80 de instrumentiști ai orchestrei etalează o cizelare a sunetului cu totul remarcabilă, au știința relaționări eficiente a diferitelor compartimente și a cântului în ansamblu. E rodul numeroaselor colaborări cu dirijori de top de-a lungul decadelor de existență. S-a văzut asta mai ales în prima piesă propusă, „Capriciul Italian” de Ceaikovski, unde jocul melodico-timbral a beneficiat de culori și nuanțe rafinate, bogate în irizări, o anume catifelare a sunetului care probează clasa acestei orchestre. Dacă ar fi să căutăm cu tot dinadinsul nod în papură, aș reproșa ritmul poate prea lent al execuției acestei piese. Fără îndoială concepția aceasta agogică aparține dirijorului, care tocmai în felul acesta a pus în evidență focusul pe detaliul sonor. Dar tot acestei viziuni i se poate imputa impresia de lipsă de participare afectivă, lipsa unei pasionalități ardente specifice acestei muzici. Cert este că pilonii simfonismului de secol XX cu care artiștii londonezi au dat consistență programelor lor au ridicat sala în picioare prin prestațiile impecabile tehnic date Simfoniei a 7-a „Leningrad” de Șostakovici, ori suitei „Pasărea de foc” de Stravinski. Ceea ce nu e puțin lucru.
Imensa Sală a Palatului a devenit literalmente neîncăpătoare la cel de-al doilea concert al celebrei Orchestre dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia. Poate pentru că inițial afișul anunța prezența solistică a celebrissimei Martha Argerich, poate pentru că programul conținea un repertoriu variat și „digerabil”, poate pentru numele dirijorului, Daniel Harding, un reputat șef de orchestră cu invitații la cele mai prestigioase ansambluri ale momentului (și cu exoticul amănunt că e și pilot de avion, brevetat cu acte în regulă, pentru curse comerciale). Indisponibilitatea de ultim moment a octogenarei pianiste argentiniene l-a propulsat în postură solistică pe tânărul pianist sud-coreean Seong-Jin Cho în aceeași piesă (Concertul nr. 1 de Beethoven) pe care o programase și Argerich. Trebuie recunoscut că frustrarea pentru absența Marthei – care va reveni totuși spre final de Festival alături de orchestra din Monte Carlo – s-a risipit de la primul calup sonor al pianului solist, întrucât Seong-Jin Cho – laureatul suprem al concursului Chopin 2015 de la Varșovia – a dat măsura nu numai a unei brilianțe tehnice amețitoare, a unei muzicalități naturale, dar și a unui rafinament stilistic, a unui echilibru interior proiectat cu convingătoare charismă deopotrivă către partenerii de scenă ca și către public. Lucru foarte rar la un muzician tânăr de numai 31 de ani! Harding – un șef exact, scrupulos, tehnic, poate mai puțin sentimental – a propus pentru etalarea calităților orchestrei al cărei dirijor permanent este din stagiunea 2024-2025, Simfonia a doua de Brahms într-o citire atentă, dar fără patos, o parcurgere lină, fără surprize de vreun fel. Surprizele au fost în prima seară a prezenței muzicienilor italieni, când au cucerit auditoriul prin avangardista lucrare (la vremea compunerii ei, 1968) Sinfonia de Luciano Berio. Comisionată de Filarmonica din New York pentru a-și aniversa cei 125 de ani de existență, piesa aceasta a venit mănușă unui dirijor de precizia milimetrică a lui Daniel Harding, care a apăsat cele mai potrivite pedale pentru a sublinia caracterul profund revoluționar al opusului, pentru a reda ambianța, ethosul muzical al vremii, revolta față de cărările bătătorite. Prima apariție concertantă a orchestrei romane s-a încheiat, după un intermezzo solistic al mezzo-sopranei Magdalena Kožená (tot în sonorități de Luciano Berio – compozitor de la a cărui naștere lumea muzicală aniversează un secol), cu poemul simfonic „Marea” de Debussy în ovațiile extaziate, pe drept cuvânt, ale publicului.
Orchestra Tonhalle din Zürich are și ea un chefdirigent de top în persoana lui Paavo Järvi, descendent al unei renumite familii de muzicieni estonieni, împreună cu care muzicieni elvețieni s-au prezentat la București cu programe ambițioase din zona de mari profunzimi simfonice. Simfonia a doua de Rachmaninov – în prima seară, marea Simfonie nr. 2 „a Învierii” de Mahler – în cel de-al doilea concert. Aparat orchestral consistent, de dimensiuni lărgite, cu un sunet bogat în valențe evocatoare, mânuit cu forță expresivă și fermitate atent controlate gestual de Paavo Järvi au fost ingredientele unor delicii simfonice mult gustate de connoisseur-ii care au umplut Sala Palatului. Etajarea planurilor sonore, coloritul timbral, dramaturgia partiturilor, au beneficiat astfel de inspirata viziune a unui șef eficient, clar și precis în gestică, un șef care își cunoaște în cele mai mici detalii potențialul ansamblului său orchestral. Violoncelista Alisa Weilerstein a parcurs, în prima seară, cu bravură tehnică asperitățile celui de-al doilea concert pentru violoncel al lui Șostakovici, o piesă care mie nu mi-a spus prea multe în plan emoțional. Pentru „A Doua” de Mahler, partenerele vocale ale ansamblului au fost soprana Elsa Benoit, respectiv mezzosoprana Anna Lucia Richter, care au adus prin bogăția timbrală a vocilor lor, prin implicarea dincolo de citirea știmelor propriu-zise fiorul metafizic consubstanțial acestui opus grandios.
Filarmonica cehă, considerată orchestra anului în 2024 de prestigiosul jurnal Gramophone, s-a prezentat cu două programe, pe cât de diferite, pe atât de semnificative în prezentarea calităților speciale ale acestui ansamblu fondat la Praga acum 129 de ani, al cărui dirijor la primul lor concert public a fost Antonin Dvořák însuși. Ca o reverență făcută gazdelor, muzicienii cehi au venit cu o versiune perfect legitimă a Simfoniei enesciene cu numărul 4, completată după schițele maestrului de eminentul compozitor și enescolog Pascal Bentoiu. În prima seară, într-un program de dirijor – Petr Popelka a ales, după lucrarea enesciană, „Dansurile simfonice” de Rachmaninov. O paletă timbrală și melodică de factură romantică, cu citate din lucrări anterioare aparținând toposului muzical rus, dezvoltând jocuri melodice ce explorează o gamă largă de trăiri – iată ingredientele unei parcurgeri simfonice de consistentă factură slavă. Dvořák, compozitorul fetiș al lumii morave – și într-un fel, patronul spiritual al acestei orchestre – a ținut cu brio afișul celei de-a doua seri rezervate Filarmonicii cehe, unde publicul a fost sensibil mai numeros decât în seara precedentă. Am ascultat Simfonia nr. 6 și Concertul pentru violoncel și orchestră care s-a bucurat de prețiosul aport solistic al lui Kian Soltani, un muzician solid nu doar pe latură tehnică, dar și foarte intuitiv, temperamental în comunicarea efluviilor sonore ale acestui opus îndrăgit de violonceliștii ca și de melomanii de pretutindeni.
În fine, jumătatea Festivalului a fost marcată prin prestațiile Orchestrei de tineret „Gustav Mahler” (înființată în 1986 de Claudio Abbado), la care s-au adăugat în cele două seri muzicieni ai Orchestrei Române de Tineret. Cu un dirijor perfect stăpân pe meseria lui, îl am în vedere pe șeful lor permanent Manfred Honeck, orchestra europeană a tinerilor muzicieni dornici să se perfecționeze, să se împlinească în spiritul cântului împreună, nu putea să sune decât în cea mai seducătoare manieră. Un șlagăr precum Simfonia a 5-a de Ceaikovski sau monumentul sonor care este Simfonia a 9-a de Bruckner și-au găsit o interpretare de cea mai bună factură, o redare adevărată, adică de o prospețime încă ne-atinsă de clișeele și soluțiile facile pe care experiența îndelungată le aduc. Experimentat și reputat în aceste repertorii, Honeck a știut să-și motiveze instrumentiștii să caute în ei înșiși, să descopere propriile cărări spre adevărurile marii muzici, dincolo de eventuala căutare a unei perfecțiuni tehnice, formale. Soliștii pe care i-a acompaniat în cele două seri au fost vedeta violonisticii actuale, Renaud Capuçon în Concertul de Korngold și laureatul ediției precedente a concursului Enescu, violoncelistul Yo Kitamura în Simfonia concertantă de Enescu.
Au mai fost evenimente care ar merita consemnate, în special operele oferite în concert, unele rarități absolute pe scenele din România. Din perspectiva aceasta s-a constituit un vârf al seriei „Salome” de Richard Strauss cu WDR Köln sub bagheta inspirată a lui Cristian Măcelaru și cu o granitură solistică exemplară, dar nu mai puțin „Flautul fermecat” cu Deutsche Kammerphilharmonie Bremen și Tarmo Peltokoski la pupitru, sau „Fin de partie” de György Kurtág cu Arnaud Arbet dirijând orchestra Filarmonicii „George Enescu”. „Ora spaniolă” de Ravel a beneficiat de regia lui Tompa Gábor, o punere în scenă la care și-au dat concursul pe lângă minunați soliști vocali, Orquestra de la Comunitat Valenciana și dirijorul James Gaffigan. Vor urma și în a doua jumătate a Festivalului opere rar (sau deloc) auzite la București și poate ar merita, toate, un comentariu separat.
Dintre momentele camerale ce au depășit obișnuitul și care s-au reliefat ca repere ale genului în aceste săptămâni de debut ale actualei ediții a Festivalului enescian, nu pot trece peste prezența fermecătoare, de altitudine artistică validată internațional de aproape trei decenii a Cvartetului Belcea. Cei patru membri ai cvartetului, având-o în frunte pe timișoreanca Corina Belcea, au ales – pe lângă bogății camerale clasico-romantice (Beethoven, Mendelssohn) să-și alăture pe scenă pe mai tinerii lor colegi din Cvartetul Leonkoro pentru a da o versiune de referință a Octuorului enescian. Publicul Atheneului a avut ocazia în acea după-amiază să savureze deliciile – atât de rar servite la un asemenea nivel – a bucuriei de a face muzică de cameră în cel mai adânc înțeles al cuvântului.
Au fost și momente mai puțin izbutite, au fost și concerte care s-au dat în fața unui public deloc numeros, au fost și săli (aproape) goale nemeritat, ca și săli arhipline unde nu era cazul, au fost și episoade care puteau lipsi din economia manifestării, altele care puteau fi programate la ore mai rezonabile pentru un cârlig mai consistent la public. Dar despre toate astea – întâmplări firești, de altfel, oriunde în lume – nu am nici spațiul tipografic, nici disponibilitatea de a scrie. Mă bucur să mă rezum doar la momentele care au adus genuină încântare muzicală. Dar, chiar și dintre aceste momente speciale, unele vor rămâne, fatalmente, neconsemnate…
8 septembrie 2025
