Un an de cultură în pandemie

Cu ceva mai mult de un an în urmă, viețile noastre s-au schimbat considerabil. Atunci, în martie 2020, a avut loc desemnarea oficială de către Organizația Mondială a Sănătății a epidemiei cu virusul numit mai poetic Corona și mai tehnic COVID-19 ca pandemie la scară planetară. De atunci, oricine am fi și cam oriunde ne-am afla în lume, am trecut cu toții prin perioade de izolare, prin carantine și interdicții de circulație, prin schimbări considerabile în viețile noastre profesionale și personale. Trăim, de fapt, unul dintre acele evenimente care împart viețile oamenilor, dar și istoria, în perioade. Mulți dintre contemporanii noștri și dintre cei care vor veni după noi se vor referi la perioadele „dinainte de Corona” și „după Corona”.

Abundă relatările despre artiști, actori, muzicieni independenți care au fost nevoiți să caute ocupații alternative pentru a supraviețui economic.

Cultura este unul dintre domeniile cele mai influențate de pandemie. Aproape toate formele de manifestare artistică pe care le-am practicat în perioada „dinainte de…” implică interacțiuni directe și personale, sau întruniri comunitare în spații mai mult sau mai puțin închise. Sălile de spectacole și cinematografele au fost printre primele instituții care au fost închise, au urmat imediat muzeele, galeriile de artă și librăriile, iar industria turismului cultural, care reprezintă o ramură esențială în economia multor țări, a fost brusc paralizată. Situația instituțiilor culturale și a oamenilor care lucrează în ele este precară. 90% din muzeele lumii au fost închise pentru perioade mai lungi sau mai scurte. În Statele Unite se estimează că o treime dintre ele nu vor reveni în activitate după ce și când va trece pandemia. Susținerea guvernamentală pentru instituțiile de cultură a diferit foarte mult de la stat la stat. În unele țări, puține la număr, a fost asigurată o finanțare de subzistență, care a permis redeschiderea cel puțin parțială a acestor instituții în perioadele de relaxare a restricțiilor. Personalul instituțiilor guvernamentale a beneficiat de ajutoarele acordate categoriilor respective. Instituțiile private au fost însă mult mai grav lovite, și în special cele mai mici, cele care deja se luptau pentru a răzbate pe piețe artistice competitive. Abundă relatările despre artiști, actori, muzicieni independenți care au fost nevoiți să caute ocupații alternative pentru a supraviețui economic.

Trebuie menționat că în Israel piața artistică este în mare parte particulară.

Ce s-a întâmplat în Israel în această perioadă? Economia israeliană a intrat în mod „pandemie” la mijlocul lunii martie 2020. De atunci teatrele și sălile de concerte au fost aproape permanent închise, cu excepția a două scurte perioade de relaxare de câteva săptămâni în care unele dintre ele au funcționat cu mari restricții (sub 50% din capacitate, cu un număr maxim de persoane variind între 50 și 300). Muzeele și galeriile de artă au fost supuse unor restricții similare. Trebuie menționat că în Israel piața artistică este în mare parte particulară. Instituțiile culturale mai mari cum ar fi teatrele sau muzeele se bucură de sprijinul statului, dar acesta acoperă doar o fracțiune din cheltuieli, restul trebuind să fie acoperit din donații, sponsorizare și vânzarea de bilete. Alte multe antreprize culturale sunt complet particulare și independente. Actorii teatrelor mai mari, muzicienii orchestrelor simfonice și o parte dintre salariații muzeelor s-au bucurat de un ajutor guvernamental la nivelul minim al subzistenței (90% din salariul minim), acordat tuturor celor care și-au pierdut locurile de muncă în perioada pandemiei. Artiștii independenți însă nu au fost eligibili pentru aceste ajutoare. Și-au încetat apariția și un număr semnificativ de ziare și periodice, printre care și câteva dintre ultimele publicații tipărite care mai apăreau în limba română.

O parte din activitatea culturală s-a mutat pe Internet. Greu de imaginat cum ar fi supraviețuit pandemiei lumea artei și, de fapt, întreaga economie mondială, viața artistică și viața socială, dacă nu ar fi existat Internetul. Spectacolele de teatru și concertele cu public au fost înlocuite cu spectacole virtuale, în care de multe ori actorii sau muzicienii și-au oferit arta prin intermediul rețelei globale. Muzeele au oferit tururi virtuale și și-au deschis porțile unor forme noi de acces la artă. Congresele și festivalurile au fost și ele înlocuite de întruniri cu participare de la distanță. Cam toți locuitorii planetei au devenit experți în Zoom și alte aplicații care permit comunicarea prin voce și video de la distanță și împărtășirea ideilor, dar și a experiențelor artistice. În general se poate spune că acele ramuri ale artei și culturii (și ale economiei și ale vieții sociale) care erau deja angajate în revoluția internetică sau care au știut să se adapteze rapid au reușit să amortizeze cel puțin în parte impactul economic și emoțional datorat întreruperii forțate a contactului direct cu consumatorii de artă. Desigur, nu este vorba despre o experiență completă sau total compatibilă. Și actorii, muzicienii și artiștii pe de-o parte, și iubitorii de artă de cealaltă parte tânjesc după contactul nemijlocit, după magia sunetului și a imaginii receptate direct, după experiența împărtășirii spațiului și a emoțiilor. Pe de altă parte, experiențele virtuale reprezintă, în opinia mea, mai mult decât un surogat, ele sunt o extindere a spațiului trăirilor artistice. Unele dintre ele, poate mai multe decât ne imaginăm acum, vor dura și vor continua să existe și în perioada „de după…”.  

Cam toți locuitorii planetei au devenit experți în Zoom și alte aplicații care permit comunicarea prin voce și video de la distanță și împărtășirea ideilor, dar și a experiențelor artistice.

Care a fost experiența mea de locuitor al insulei numite Israel în acest prim, și sper și ultim, an al pandemiei? Pentru cei care nu mă cunosc și care nu mi-au disecat profilul Facebook sau blogul personal, sunt în vremuri obișnuite un călător curios și pasionat care petrecea câteva luni pe an pe drumuri, un consumator avid de cultură a spectacolului sub toate formele sale (film, teatru, concerte, muzică ascultată în cluburi), un participant activ și nu totdeauna tăcut la evenimente și dezbateri culturale, un vizitator de galerii și muzee dintre aceia care sunt evacuați de oamenii de ordine după ora închiderii și un șoarece al unei biblioteci personale cu mii de volume construite în jurul meu în apartamentul în care locuiesc. Ce am reușit să realizez în acest an în care teatrele, cinematografele, librăriile, muzeele, institutele culturale și aeroporturile au fost închise și în care pentru lungi și repetate perioade de timp deplasările mi-au fost limitate prin lege la 1 kilometru de casă, și neapărat în raza localității în care îmi am domiciliul?

• Am „înghețat” abonamentele la Opera Israeliană și la concertele Orchestrei Filarmonice Israeliene. În compensație am început să urmăresc programele oferite cu generozitate de marile case de operă ale lumii, multe dintre ele gratuite, toate de excelentă calitate. La Metropolitan Opera din New York ajunsesem o singură dată, și cred că plătisem vreo 150 de dolari pentru un bilet. În primăvara și vara anului trecut am văzut prin intermediul Internetului zeci de spectacole de acolo, interpretate de cei mai formidabili cântăreți ai lumii și dirijate de maeștrii baghetei cu care avem șansa să fim contemporani. Operele din Viena, Munchen și cea din București au oferit programe similare, bazate pe înregistrări ale montărilor lor din ultimele decenii. În Israel, Filarmonica Israeliană cu sediul la Tel Aviv (aflată în primul an de directorat al tânărului dirijor Lahav Shani, succesorul lui Zubin Mehta) și Orchestra Simfonică din Ierusalim au organizat o întreagă stagiune virtuală cu concerte date în sălile respective, fără public, dar transmise direct pe Internet.

• O mare parte dintre teatrele israeliene au fost surprinse de pandemie cu un număr redus de spectacole filmate, iar închiderea sălilor a perturbat serios și programul de repetiții. Teatrele mici, care montează producții cu un număr redus de actori și tehnicieni și care operează în săli cu mai puține locuri s-au adaptat cu mai multă ușurință. Una dintre excepțiile remarcabile este Teatrul Karov din Tel Aviv, înființat de actorul și regizorul Nicu Nitai, originar din România, unul dintre cele mai bune teatre (totdeauna) tinere în spirit, care a organizat în colaborare cu Institutul Cultural Român o serie de seri de „Poezie în Pandemie”, cu colaborarea unor actori și poeți români și israelieni de valoare. Din păcate, Teatrul Karov s-a confruntat în acest an și cu plecarea dintre noi, la vârsta de 88 de ani, a întemeietorului și directorului său Nicu Nitai, o grea pierdere pentru întreaga mișcare teatrală israeliană. Reprezentația însă continuă. Teatrul Karov a menținut virtual tradiția festivalului de teatru angajat „Cetățeanul Kane” care a avut loc la începutul lunii decembrie, ediția festivă (a zecea) 2020 fiind dedicată memoriei lui Nicu Nitai. Am putut urmări și programele oferite pe Internet de multe dintre teatrele din România, inclusiv Festivalul Național de Teatru, a cărui ediție cu numărul 29 s-a desfășurat și ea on-line, între 22 și 29 noiembrie 2020. Multe dintre marile teatre ale lumii au oferit și ele înregistrări ale montărilor din anii precedenți, accesibile din orice loc din lume. Între ele, unul dintre teatrele mele preferate, formidabilul Teatru Naţional londonez, a cărui sală principală poartă numele lui Laurence Olivier.

• A trecut mai mult de un an de când m-am așezat pentru ultima dată într-o sală de cinematograf, cu sau fără un cornet cu popcorn în mână, pentru a viziona un film. Media mea de vizionări cinefile a rămas însă constantă. Cinematecile israeliene, inclusiv cea din orașul în care locuiesc și la care sunt abonat, au trecut la modul de lucru video-on-demand (VOD). Festivalurile de film, evenimentele anuale care aduc cele mai interesante filme de pe piața internațională s-au mutat și ele pe Internet. Printre ele s-au aflat edițiile 2020 ale Festivalurilor Internaționale de Film de la Ierusalim și de la Haifa, și Festivalul de filme documentare DOCAVIV, ediția 22, la care am putut vedea on-line în luna septembrie 2020 și excelentele documentare românești Colectiv și Acasă. Colectiv a câștigat aici Premiul pentru cel mai bun film străin, automat și candidatura la Oscar, și se poate spune că la acest festival on-line care a avut loc în Israel a început cariera internațională care avea să-l ducă în rândul nominalizărilor pentru Premiile Academiei, prima astfel de performanță în istoria filmului românesc. S-a mutat pe Internet și Festivalul Filmului Românesc, curatat de criticul de film Iris Lackner, eveniment devenit tradițional în ultimii ani, care a oferit publicului israelian o retrospectivă a câtorva dintre cele mai semnificative filme ale cinematografiei românești din perioada 1965-1989. O parte dintre proiecțiile de filme au fost însoțite și îmbogățite de întâlniri on-line cu regizori, producători și actori, și cu participarea câtorva dintre criticii de film și directorii de cinemateci israelieni cei mai apreciați. Au trecut în mediul on-line și o parte dintre evenimentele cinematografice din România, inclusiv Festivalul Filmului Evreiesc de la București, al cărui președinte este Dan Michael Schlanger. Și în acest caz, accesul internetic ocazionat de pandemie mi-a permis participarea la un eveniment pe care altfel l-aș fi putut trăi doar dacă aveam șansa să fiu în București exact în zilele festivalului.

• Filiala israeliană a Institutului Cultural Român, inființată la Tel Aviv din anul 2004, și-a mutat și ea activitatea on-line începând cu luna martie 2020. S-ar putea spune că activitatea echipei conduse de directorul Martin Laszlo Salamon a devenit chiar mai intensă în această perioadă. Întâlnirile săptămânale la sediul din centrul Tel Aviv-ului cu titlul „Cafeneaua culturală” au continuat și au devenit „cafenele virtuale”, cu o participare intensă și interactivă din Israel, România și din alte părți ale lumii. Au participat artiști plastici, scriitori, poeți, regizori de teatru, istorici, critici literari și de film și au fost abordate teme diverse legate de cultură și de arte, dar și de sărbători, de istorie și de relațiile diplomatice, politice și culturale dintre România și Israel. Aș menționa în mod special evenimentele legate de Ziua Comemorării Victimelor Holocaustului sau de Ziua Internațională a Femeii. Cleopatra Lorințiu a fost autoarea și gazda câtorva evenimente speciale dedicate artiștilor plastici israelieni născuți în România, cel mai recent, din martie 2021, fiind dedicat pictorului Baruch Elron (1934 – 2006). Majoritatea acestor întâlniri și evenimente au fost înregistrate și pot fi accesate pe canalul YouTube al Institutului.

• Se spune că unul dintre efectele pandemiei este faptul că în acest an s-ar fi citit mai mult. Nu pot confirma acest lucru în ceea ce mă privește, în schimb pot mărturisi că imposibilitatea de a călători m-a privat de una dintre marile mele bucurii – vizitarea librăriilor în orice loc din lume călătoresc, dar mai ales în România. În anii neîncoronați vizitez de cel puțin două ori pe an Bucureștii, și câteva ore petrecute în librăriile Cărturești și Humanitas nu lipsesc niciodată din programul meu. În Israel librăriile au fost închise pentru lungi perioade de timp, dar Amazon și competitorii lor au funcționat perfect, și prietenii au avut grijă și în acest an însă să mă aprovizioneze cu cărțile pe care mi le doream. Compensația a apărut prin ocazia de a participa la câteva evenimente literare on-line. Când mă aflu în București urmăresc lansările de carte și, dacă sunt norocos, particip la întâlnirile cu scriitorii o dată sau de două ori în cursul unei vizite. În acest an Editura Humanitas a deschis lansările sale de carte audienței internetice, și am avut ocazia să particip de la distanță la multe astfel de evenimente. Târgul de carte Elefant.ro s-a mutat și el on-line în luna octombrie și am avut plăcerea să urmăresc câteva dintre lansările de carte și întâlnirile cu cititorii și să particip la lansarea volumului Capitolul lipsă al scriitoarei israeliene Miriam Yahil-Wax, tradus în limba română și publicat de editura Corint. Mai recent am participat la lansarea on-line a tripletului de romane scrise de regizorul de teatru Alexander Hausvater și publicate în acest an de Editura Integral. În fine, portalului literar filme-carti.ro , la care colaborez de la înființare, i-a fost dedicat un eveniment on-line celebrând peste un deceniu de promovare a literaturii și filmelor de calitate, cu participarea colaboratorilor din România, Statele Unite și Israel. 

• S-au închis și în Israel în acest an muzeele și galeriile de artă. La fel s-a întâmplat în majoritatea marilor centre culturale ale lumii. Răspunsul instituțiilor amenințate nu a întârziat. Multe dintre muzeele lumii, mai mari sau mai mici, au trecut imediat sau la scurt timp după șocul închiderii porților la versiuni virtuale ale prezenței lor, în spațiul internetic. Modalitățile sunt extrem de diferite, și rezultatele la fel. Ca și în multe alte domenii ale vieții sociale, economice, culturale, pandemia a pus în evidență structuri fragile și a accelerat procese care erau în pregătire, în unele locuri se aflau deja în execuție, însă cu totul alte resurse și cu un alt plan de desfășurare și de introducere. Se poate spune că reușitele cele mai evidente au fost înregistrate de acele instituții care se aflau deja în curs de digitizare și arhivare electronică a comorilor din expoziții și depozite, și care planificaseră deja deschiderea porților în mod virtual, ca un canal alternativ de comunicare, la distanță, cu vizitatorii sau de educație pentru tinerele generații. Muzee ca Metropolitan din New York sau British Museum din Londra și-au deschis porțile în mod virtual și prezintă o mare parte din colecțiile lor permanente on-line. Acest an a accelerat procesele de virtualizare și a multiplicat cantitatea de artă, istorie, cultură accesibilă on-line. Firma Google a înființat un institut cultural care colaborează cu peste 2000 de muzee din lume, propunând acces internetic la colecțiile acestora folosind tehnologia realității virtuale. Cred că și instituțiile respective și-au câștigat cu această ocazie public nou și că o parte dintre aceștia vor apărea fizic la porțile lor după redeschideri. 

Anul acesta de cultură în pandemie a demonstrat că cei care au fost pregătiți tehnologic și deschiși ca mentalitate folosirii mijloacelor moderne de participare și împărtășire a culturii au reușit să treacă mai ușor perioadele de criză.

Ne apropiem de sfârșitul pandemiei? Cel puțin așa sperăm. Rezultatele campaniei de vaccinare, care a început mai devreme în Israel decât în alte părți ale lumii, sunt promițătoare și, cu toată precauția necesară, se încearcă o revenire la un mod de viață „normal”. Normalul „de după…” nu va mai fi însă același cu cel „dinainte de…”. Este vorba nu numai despre măsurile sanitare care, în funcție de evoluția situației epidemiologice, s-ar putea să continue o vreme, împreună cu o parte dintre restricții. Este vorba și despre teatre, muzee, cluburi de muzică, instituții culturale care nu se vor mai redeschide, despre artiști și profesioniști ai culturii care s-au reorientat spre alte domenii și care poate nu vor mai reveni. Instituțiile culturale au fost primele care s-au închis, și sunt printre ultimele care s-au redeschis sau sunt planificate să se redeschidă, și asta este adevărat și în Israel ca și în multe alte locuri din lume. Exista însă și câteva elemente pozitive și câteva lecții învățate în această perioadă și care merită să fie aplicate. Am testat la scară globală în această perioadă forța, funcționalitatea și robustețea Internetului și a aplicațiilor care sunt implementate pe infrastructura rețelei globale. Aceasta a rezistat cu brio. În condițiile unui trafic crescut în mod semnificativ nu a fost înregistrată în acest an nicio defecțiune majoră. Prin intermediul Internetului au fost aduși împreună artiști și public, indiferent unde se aflau. S-a făcut artă și cultură sfidând pandemia, distanțele și granițele închise. Curând, sperăm cu toții, ne vom reîntâlni în teatre și muzee, în jurul scenelor și în incintele cenaclurilor. Ne vom zâmbi și vom râde împreună, vom lăcrima pentru cei care nu mai sunt, ne vom împărtăși direct emoțiile. Să nu uităm însă că întotdeauna vor fi artiști și iubitori de cultură care dintr-un motiv sau altul vor fi departe, dar pe care cu mijloacele tehnologice dovedite și verificate în aceasta perioadă îi putem face părtași direcți la evenimentele noastre. Sper, sunt convins de fapt, că majoritatea instituțiilor culturale vor ști să folosească această experiență. Anul acesta de cultură în pandemie a demonstrat că cei care au fost pregătiți tehnologic și deschiși ca mentalitate folosirii mijloacelor moderne de participare și împărtășire a culturii au reușit să treacă mai ușor perioadele de criză. Avem ocazia să transformăm o parte dintre lecțiile pandemiei în oportunități.