Poeți în vremuri de restriște
Festivalul de poezie de la Sète (Franţa), 23-31 iulie 2021

Timp de opt zile, orășelul mediteraneean Sète s-a metamorfozat în insulă vrăjită unde, iconoclastă, setea de viață trăită plenar a făcut să dispară îngrădiri, artificialități, stavile de tot felul.

1141 vizualizări
Citiți în 25 de minute
Festivalul de poezie Sète, 2021

Vocile vii ale Poeziei au continuat să răsune în orașul lui Paul Valéry la un an după dispariția lui Salah Stétié, părintele celui mai important festival de poezie din Europa, Voix vives de méditerranée en méditerranée, creat acum mai bine de două zeci de ani. Mai restrânsă în ceea ce privește numărul scenelor de recital și al poeților care au reușit să fie prezenți la Sète – însă nu mai puțin bogată în intensitate, ediția din iulie 2021 demonstrează puterea extraordinară a Poeziei de a ne menține verticali în fața oricăror obstacole, atrocități.

Cu (sau fără) mască obligatorie în aer liber la 38o C, cu (sau fără) distanțare socială, poeți din șaisprezece țări (Franța, Spania, Egipt, Croația, Algeria, Grecia, Israel, Italia, Liban, Maroc, Palestina, România, Siria, Turcia, Columbia), alături de numeroși spectatori împătimiți de poezie, de muzică, de viață, în ultimă instanță, au mers pe un drum al păcii, al prieteniei, al bucuriei, dar și al amintirii celor trecuți dincolo, în regatul umbrelor: Salah Stétié, Pierre Oster, Kolja Mićević, Frédéric Jacques Temple, etc. Poeți, traducători, cititori, editori de cărți și de reviste de poezie, actori, muzicieni sau simpli iubitori de frumos au trăit experiența unei translatări în dimensiuni înălțătoare, fabuloase. Timp de opt zile, orășelul mediteraneean Sète s-a metamorfozat în insulă vrăjită unde, iconoclastă, setea de viață trăită plenar a făcut să dispară îngrădiri, artificialități, stavile de tot felul.

Sunt câțiva artiști – de o surprinzătoare forță a expresiei și în același timp de o mare sensibilitate, delicatețe – cu care am simpatizat anul acesta: poeții Antoine Simon, Michel Cassir și muziciana Claudia Christiansen. Mă voi strădui să-i prezint într-o lumină a Spiritului, a fraternității.


Jean Poncet şi Denisa Crăciun

Pentru început, câteva cuvinte despre poetul și traducătorul de poezie Jean Poncet, care i-a transpus în franceză pe Lucian Blaga, Cezar Ivănescu, Ioan Țepe­lea, Cassian Maria Spiridon, George Vulturescu, Gheorghe Zamfir, Vasile Dâncu, George Vasile Dâncu şi Horia Bădescu. Născut la Marsilia în 1949, Jean Poncet a fost diplomat și profesor universitar de lingvistică. Din 2016, face parte din echipa de poeți animatori ai festivalului de la Sète. Trece în limba sa poemele poeților români cu care simte că are afinități și îi prezintă publicului. Este autorul a nouă volume de versuri. Proaspăt ieșită de la tipar, La vie profonde, cea de-a noua sa carte, a fost adusă la festival de editorul și prietenul său Jacques André (și el admirator al culturii române!) Dintre cărțile traduse de Jean Poncet și publicate de Jacques André, în colecția Poésie roumaine contemporaine, amintim Pietrele nordului / Les Pierres du nord de George Vulturescu, Darul lacrimilor / Le Don des larmes de Cassian Maria Spiridon și primele patru volume din opera poetică a lui Lucian Blaga (în toamna aceasta urmând să  iasă al cincilea volum La cumpăna apelor/Au partage des eaux).

Altruist, generos, solidar, Jean Poncet consideră că traducerea este un act de creație. Și, ca un părinte imparțial, nu face deosebire între cărțile sale și cărțile transpuse de el în universul limbii franceze. În fiecare din ele a pus câte ceva din sufletul, din ființa lui. Îi plac poeții cu rădăcini, poeții al căror vers își trage seva din „veșnicia“ satului. Ca traducător, Jean Poncet este fascinat de imaginarul și spiritualitatea spațiului autohton (românesc sau englez, deoarece a tradus și poeți contemporani englezi), dar ca poet inspirația îi vine dintr-o viziune metafizică, transcendentă, asupra lumii noastre. Nu este un poet religios, ci mai degrabă un poet spiritual. Consideră că viața este eternă, că ea este un flux continuu ce nu poate fi epuizată, consumată ca pe un stoc, ca pe o rezervă de alimente, obiecte, medicamente etc. Prezentă chiar și în abisurile lumii de dincolo, viața este sinonim al Spiritului. „Cuvintele nu mor niciodată în întregime./ Niciodată lumea nu va putea să deșerte de/ viață străfundurile morții“. Acest mic citat, extras din Jacques Lacarrière, este unul din cele două moto-uri ale volumului lui Jean Poncet, La vie profonde. Cuvintele, fie ele ale poeților, ale noastre sau ale celor dragi trecuți în tărâmul vieții de după viață, nu se sting complet, definitiv, iremediabil, ceva din ele, un miez imuabil rămâne neafectat de preschimbările aduse de timp. Altfel spus, cuvântul poetic este fărâmă de duh purtător și aducător de viață. În cuvinte se află oglindit cosmosul omenesc și numai din alchimia pe care o produc în sufletul poetului poate să înceapă procesul de locuire poetică a lumii, despre care vorbea Hölderlin. Cea de-a doua inscripție plasată pe frontispiciul cărții lui Jean Poncet îi aparține lui Jacques Lovichi: „Doar scrisul ne menține verticali“. Aflăm așadar aici „la ce servesc poeții în vremuri de restriște?“ Această întrebare a poetului german amintit mai sus își găsește oglindire în contextul crizei sanitare pe care o trăim astăzi. Vital pentru menținerea demnității, a verticalității omului, actul scriiturii exprimă esența trăirii umane (evident în cazul în care „mânuitorul“ cuvintelor nu este un simplu jongler, ci un căutător autentic). Mai presus de oricare alt gen de scriitură, scriitura poetică este formulare a realității din oasele, din măduva ori din inima cuvintelor. Este cale de rostire a ceea ce nu poate fi rostit altfel. Cuvântul poetic dă chip celui fără de chip și voce celui fără de trup: „toți bătrânii orașului/ sub acest cer de toamnă/ parcă îmi spun/ ți-am fost tată cândva“ (poemul „Îmi amintesc de tata“). Poezia lui Jean Poncet este o formă de omagiere a celor ce nu mai sunt aici: „noi cei rămași în viață /nu putem decât/ să măsurăm veșnicia /cu metrul amintirii…“ (poemul dedicat in memoriam lui Michel Baglin). Ea este de asemenea o poezie a fraternității, a solidarității cu poeții din țările unde libertatea este îngrădită: „înfrățiți/ la umbra visului zdrobit/ al măreței Al-Andalus/ merg poeții/ printre oameni… însă cuvintele/ cuvintele poeților/ redau lumina spiritului/ care unul este/și fratern (poemul „Poeții la Toledo“). Iată crezul poetului marseillez cu figură blajină de patriarh: poezia readuce „lumina spiritului“, o face să coboare peste mințile și sufletele noastre prinse în vâltoarea evenimentelor cotidiene. Mesageră a sacrului în colectivitățile umane, poezia întotdeauna îmbogățește inimile, ne face mai deschiși, mai înțelegători, mai buni, mai darnici. Poemele din La vie profonde amintesc de cuvintele lui Heraclit din Efes, „a trăi este o moarte și moartea însăși este o viață“, ne trimit către o zonă a terțului inclus, oferindu-ne „lumina“ experiențelor trăite de autor.


Antoine Simon

Pentru că am menționat orașul Toledo, trebuie să spun că festivalul Voix vives nu se desfășoară numai în Franța, ci are filiale în Spania, în Italia, în Grecia, în Palestina etc. Revenim acum la Sète pentru a vă vorbi despre întâlnirea cu un alt „patriarh“ francez, poetul Antoine Simon. Îl mai întâlnisem anii trecuți la festival și știam că tatăl său era român, membru activ al Rezistenței franceze, capturat și executat de nemți când Antoine avea mai puțin de un an. Anul acesta am avut prilejul să-l cunoaștem mai bine. Poet full time, Antoine este de asemenea performer, poezia lui se ascultă cu ochiul, vibrează ca un ecou pe cărări alpine. Consideră că menirea poeziei este să-l conducă pe cel ce o scrie sau recită pe drumul cunoașterii de sine și nu pe cel al recunoașterii ego-ului. La șaptezeci și opt de ani, are o energie vulcanică, ce îi vine probabil din faptul că nu desparte poezia de viața cotidiană: „poezia este viață, viața este poezie“, ne-a mărturisit privindu-ne cu ochii lui albaștri, de o agerime senină. Deși spune că îi place mai mult contactul direct cu publicul decât să-i fie tipărite poemele, anul acesta i-au apărut trei volume: Nousiltuje (Noi/el/tu/eu, Editura L’Harmattan, colecția Levée d’ancre), Rien du tout (O nimica toată, Editura La Rumeur libre) și La branche nue, haïkus (Creanga desfrunzită, haïku, Editura Le Petit Véhicule). Asemeni unui apostol, Antoine nu recită, nu declamă, ci propovăduiește poezia prin cuvinte și gesturi. Aprinde cuvintele și le dă drumul să alerge printre oameni, să-i trezească din ațipirea conștiinței: „mergi/ faci turul satului/ al orașului/ al continentului/ al lumii/ privești nebunia de ierburi crescute ca din apă/ privești clădirile/ recoltele/ calea ferată/ privești…// toate astea intră într-o conștiință/ privești/ cauți/ întrebi/ tu faci toate astea… însă…/ nici un loc nu-i locuit de tine/ sunt tot felul de lucruri pe lume/ numai tu nu ești“. Ca și Ossip Mandelstam exilat la Voronej, Antoine a compus poeme plimbându-se. Poemele din volumul O nimica toată „le-a prins din mers“, în timpul marșului zilnic (în perioada de couvre feu populația Franței avea dreptul la doar o oră de plimbare pe zi, între șase dimineața și șase seara). În compania cuvintelor poetul reușește să-și păstreze libertatea interioară, să-și continue dansul de albină prin ceața efemeră a zilelor: „pași/ și cuvinte/ fac și refac lumea/ la fiecare cuvânt/ la fiecare pas… câini latră când treci/ în caravana clipelor ce-ți încețoșează mintea“. Reușește să formuleze trăiri dificil de exprimat, precum cea de dezintegrare a individualității, a microcosmosului în macrocosmos: „mergi gândești/ mergi gândești/ important e să mergi până nu mai gândești…/ și tu nu mai ești cel ce merge/ nu mai ești gândul/ lumea merge în locul tău“. Dar câți dintre noi au reușit să simtă vacuitatea din miezul ființei noastre? Vidul este pentru Antoine Simon „un vechi prieten din tinerețe“ (când avea douăzeci de ani a fost inițiat în lamaismul tibetan), care l-a susținut în dorința sa impetuoasă de libertate, de a nu se atașa de nimic, de a nu aparține nimănui. Și tot el, Vidul, i-a revelat la vârstă matură că viața și poezia aparțin aceluiași suflu, aceluiași ritm, că ele sunt două aripi ce merg în aceeași direcție.


Michel Cassir şi Denisa Crăciun

De la acest „lama“ franco-tibetan cu origini românești să trecem la Lama lui Michel Cassir, poet franco-egiptean. Lame (Lama) și Pas tout à fait la nef des fous. Cadavre exquis démasqué (Nu chiar corabia nebunilor. Cadavre exquis demascat) sunt două din volumele sale apărute în anul 2020 la editura pariziană l’Harmattan, în colecția – deja amintită mai sus – „Levée d’ancre“, creată acum două zeci de ani de Michel. În catalogul acestei colecții de poezie, descopăr cărțile poeților români Constantin Abăluță, Sebastian Reichmann, Dan Stanciu, Nora Iuga și antologia Douze poètes roumains (Doisprezece poeți români, prefațată de Sorin Alexandrescu, editată în 2008, trad. în limba franceză de Constantin Abăluță). Născut în 1952, la Alexandria, Michel a trăit mai mulți ani în Liban, Mexic, Argentina. Din 1970 locuiește la Paris și predă chimie la Sorbona. A publicat douăzeci și cinci de cărți de poezie și eseu. Universul său poetic este puternic influențat de suprarealismul european și latino-american. Volumul Nu chiar corabia nebunilor face trimitere, prin subtitlul Cadavre exquis demascat, la celebrul joc, de grafică sau de scriitură colectivă, inventat în 1925 de artiștii suprarealiști din grupul lui André Breton. Michel preferă imaginile scurte, intense, fulgerătoare și îi place să îmbine poezia cu oralitatea și muzica. Poemele i-au fost publicate în antologii și reviste poetice din Italia, Liban, Algeria, Turcia și România. În 2008 a primit prestigiosul premiu „Le jasmin d’argent“ (Iasomia de argint) pentru totalitatea operei poetice. Specialist al hidrogenului, Michel este unul dintre cei mai renumiți oameni de știință din lume, însă notorietatea nu l-a afectat în nici un fel. Întotdeauna atent la cei din jur, este plin de compasiune, foarte generos, iar gesturile sale au grația unui derviș ce dansează „ca un turbion de stele“, dar și candoarea, încântarea, unui „copil aflat în fața grotei lui Ali Baba“ (poemul „Nouă ore între lupoaice“). „Adevărata hrană este poezia“, ne scrie Michel în dedicația uneia dintre cele trei cărți pe care ni le-a oferit. Poezia adevărată este hrană spirituală, la fel este muzica, meditația sau rugăciunea. La fel, să le vorbești și să le surâzi păsărilor, animalelor, plantelor, copacilor, soarelui, munților, vântului, oamenilor ce nu îți înțeleg limba, sunt realmente binefăcătoare (nu sunt fantezii, ci mici exerciții pentru menținerea în formă a mușchilor și a articulațiilor sufletului – puteți încerca, nu există contraindicații).


Claudia Christiansen

Același demers îl are Claudia Christiansen, soția lui Michel. Născută în Argentina, Claudia cunoaște limba universului. Prin muzica ce reușește să o facă să curgă din flaut, pian, chitară, tobă șamanică și multe alte instrumente al căror nume nu este ușor de reținut, ea hrănește și desfată totodată făpturi omenești și viețuitoare ce-și primesc viața de la soare. Sunetele produse de instrumentele cărora le vorbește (și pe care, atunci când se odihnesc în cutiile lor, le învelește în mătăsuri fine, viu colorate), creează o magie a elementelor. Totul se schimbă atunci când răsunătoare, armonioasă, vocea Claudiei interpretează Todo cambia, celebra melodie a cântăreței Mercedes Sosa. A mai fost invitată la festivalul de la Sète în 2017; și atunci ne-a încântat cu talentul ei extraordinar de a face să coboare liniștea printre înaltele coloane ale templului interior, atunci însă nu-i cunoșteam povestea. Când Claudia avea paisprezece ani, părinții ei sunt condamnați la moarte de regimul dictatorial și fug din țară. Rămâne singură cu doi frați mai mici. Peste doi ani, în 1976, cei trei copii deveniți muzicieni ambulanți reușesc să părăsească Argentina împreună cu grupul lor Nacimiento. Îi așteaptă un periplu prin întreaga Americă Latină și o carieră strălucită. Au colaborat cu artiști renumiți precum Soledad Bravo, Mercedes Sosa, Chico Buarque, Mario Benedetti. În Mexic, unde s-a stabilit pentru câțiva ani, Claudia a înregistrat mai multe discuri și a avut numeroase recitaluri. Vine apoi la Paris ca să studieze muzicologie la Sorbona și etnomuzicologie la Universitatea Paris VIII. Participă la festivaluri internaționale de poezie și conduce două ansambluri muzicale Ma non troppo și A voix nue. Dincolo de istoria ei personală emoționantă, ceea ce impresionează cel mai mult este timbrul aproape supranatural al vocii compozitoarei, nimbul rotitor de sunete și cuvinte ce te ia literalmente pe sus și te duce în ținuturi vaste unde altădată trăiau popoarele amerindiene. Trip-ul în lumea dispărută a acestor frați ai pământului, ai apelor, ai munților și ai tuturor jivinelor încetează de îndată ce muzica se oprește. Nu se oprește însă senzația că facem parte dintr-o conștiință cosmică, dintr-o anima mundi. Acesta este, cred, darul suprem pe care un artist îl poate face lumii: să dăruiască o scânteie din focul sacru al sângelui, al inimii, al viscerelor sale.


Fotografii realizate de Iulian Ionaşcu

DENISA CRĂCIUN (n. 8 octombrie 1977, Craiova), cercetător asociat la Universitatea Clermont-Auvergne (Franța), este doctor în literatură comparată, poetă și traducătoare de poezie.
Volume de poezie: Cennare è foccu di ogni vita (Cenușa și focul oricărei vieți, Universitatea din Corté, Corsica, 2006), Incipit vita nova (Editura Timpul, Iași, 2018), Între sistolă și epistolă (Editura Eikon, București, 2021).
Traduceri din franceză în română de poezie, proză și critică literară din Jacques Baron, Philippe Delaveau, Gherasim Luca, André Breton, Tristan Tzara, René Daumal, Robert Desnos, Guillaume Apollinaire, Louis Aragon, Paul Eluard, René Char, Victor Brauner, Patrick Waldberg, Colette Thevenet, Evelyne Sinnassamy, Thomas Vercruysse, Renaud Camus, Petre Răileanu, Salah Stétié, Vénus Khoury-Ghata, Issa Makhlouf, Emad Fouad, Adam Fethi, Jean Poncet, Lili Frikh. Traduceri din română în franceză: volumul Drumețul incendiar de Gellu Naum și volumul Sora mea de dincolo de Ileana Mălăncioiu, precum și poeme de George Vulturescu și de Mircea Ciobanu.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Corespondențe”