/

Oamenii singuri

524 vizualizări
Citiți în 8 de minute
Alex Olteanu, Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă, Editura Polirom, 2023

Uneori mă gândesc că am terminat Facultatea de Filosofie și tot nu știu dacă exist sau nu. Cu Alex Olteanu, autorul romanului Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă, am fost coleg la aceeași facultate, însă nu l-am întrebat dacă se îndoiește de propria existență. Când câștigi concursul de debut al editurii Polirom nu te mai interesează argumentele carteziene. Vrei să exiști alături de cartea ta, iar în cazul de față e vorba de un roman excelent.

Avem de-a face cu o proză minimalistă, cinematografică, fără înflorituri inutile și fără divagări „filosofice”. Alex știe cum să se țină departe de fraze care ar putea îngreuna desfășurarea acțiunii. „Camera” e pusă pe un tânăr de treizeci de ani, Andrei, despre care se poate spune că suferă de singurătate cronică: „Interacțiunile sale cu ceilalți se desfășurau aproape în întregime pe computer sau telefon, iar prezența realului se înfățișa mai degrabă în banalitatea mersului prin casă – se ridica de pe scaunul de la birou după ore întregi de stat în fața calculatorului, se îndrepta spre baie, iar amorțeala propriului corp și greutatea deplasării mediau un contact intim și direct între el și lumea exterioară. Dacă printr-o întâmplare ar fi dispărut computerele și telefonia, cu asta ar mai fi rămas: cu mersul până la baie. Cu durerile de spate, cu praful de pe dulapuri, cu micile pânze de păianjen din colțurile camerelor, cu masturbările.”

Acțiunea romanului se petrece cu câteva luni înainte de pandemia Covid 19, însă personajul principal lucrează deja de câțiva ani de acasă. E graphic designer pentru o corporație din America. Câștigă bine, doar că are o nevoie intensă de conexiune umană, iar asta se vede foarte bine prin relațiile cu personajele secundare. Are un prieten, Adi, cu care iese din când în când la fotbal, un om al străzii, Florin, căruia îi mai aduce mâncare și bere, și, în final, familia pe care o vizitează maximum de două ori pe an. Nu pentru că sunt certați, ci pentru că lucrurile sunt așa cum sunt.

Pe măsură ce citeam, am avut impresia că  atmosfera aceea atât de apăsătoare curge din paginile cărții și se lipește de toate obiectele din cameră. Doar că povestea e spusă fără nici un pic de încrâncenare. Alex știe cum să se distanțeze de gândurile protagonistului și face un pas în spate exact când trebuie. Deși suntem tot timpul în spatele lui Andrei, suntem de puține ori în mintea lui. Mai există și câteva momente pline de umor, care funcționează ca un contrapunct. Îmi amintesc de ce spunea Salinger (pe care-l citez din memorie): „Îmi plac cărțile care sunt din când în când amuzante.” Scurt tratat… este o astfel de carte. Umorul izbucnește din situații tensionate, nu e căutat, pur și simplu personajele sunt lăsate să se manifeste.

Cred că o altă temă a romanului poate să fie și criza de sfert de viață. După vârsta de 25 de ani, cum zice Cioran, intervine pentru prima dată posibilitatea sentimentului ratării. Deja așteptările și presiunile sociale și familiale încep să capete consistență și greutate. Se poate spune că protagonistul e realizat. Cine nu s-ar simți în regulă dacă la aproape 30 de ani ar avea un salariu foarte bun? Doar că Andrei „se gândește că toți oamenii urăsc într-un fel ceea ce fac și o variantă ar fi să aleagă ce îi provoacă ce mai puțin dezgust.”

Problema cea mai mare a lui Andrei este că din cauza unei discuții în contradictoriu cu una dintre colegele lui se află în situația de a-și pierde slujba. Subiectul disputei este identitatea de gen. Andrei nu înțelege noțiunea de gen „ca stare mentală”, iar colega ei iese furioasă din ședința online. Asta după ce unul dintre colegii lui fusese dat afară pentru că scrisese pe Facebook texte despre cum femeilor le place – în general – când bărbații au inițiativă. Urmează o scenă de umilire publică greu de suportat. Andrei e pus să urmeze un „training de sensibilitate” care urmează să fie plătit din propriul salariu, iar pe lângă asta, trebuie să-și ceară scuze în fața întregii companii. Astfel a doua parte a romanului se desfășoară într-un ritm mult mai alert, iar finalul face cinste unei acțiuni conduse cu mână sigură și forță narativă.

Închei mărturisind că după ce am terminat de citit ultima pagină mi-am zis că debutul lui Alex Olteanu mi-a făcut o poftă teribilă de scris. Îi sunt foarte recunoscător.

Remus Boldea (născut în 1993, la Motru) este absolvent al Facultății de Filosofie din București. În 2019 a participat la cursul de creative writing ținut de Florin Iaru și Marius Chivu. A publicat proză scurtă în Revista de Povestiri în cadrul atelierelor Creative Writing Sundays. În 2020 a participat la o tabără de scenaristică sub îndrumarea lui Igor Cobileanski. Împreună cu Marius Aldea a scris scenariul unui film de lungmetraj care așteaptă să fie produs. A râs și tata reprezintă volumul lui de debut.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Note de lectură”