În adolescență, am descoperit mulți scriitori și regizori datorită filmelor lui Woody Allen. Am avut norocul să mă expun la „cultura înaltă” prin intermediul glumelor din filme ca Annie Hall, Manhattan, Love and Death etc. În plus, în perioada aia aveam niște prieteni care citeau și se uitau la filme bune, dar nu erau deloc cuminți. Beau, fumau și chiuleau de la școală. Într-o zi, Cipri (unul dintre ei) mi-a spus că el nu l-ar fi închis niciodată pe Raskolnikov doar pentru că a omorât o babă. Voiam să mă placă, așa că m-am pus pe citit și, într-adevăr, după ce am terminat de citit Crimă și Pedeapsă, mi s-a părut că personajul lui Dostoievski putea fi achitat.
Acum am treizeci de ani și părerile mele sunt mai nuanțate.
Vorbesc despre lucrurile astea pentru că ultima carte a lui Iulian Tănase, Teoria fricii, e genul de roman pe care aș fi vrut foarte mult să-l citesc în liceu când m-am îndrăgostit de literatură. Sunt absolut sigur că nu aș fi înțeles toate referințele literare și toate subtilitățile, dar cred că ceea ce-i poate face pe adolescenți să se îndrăgostească de citit sunt și cărțile pe care n-ar trebui să le citească.
Îmi amintesc că de fapt am citit o carte de Iulian Tănase în liceu. Am cumpărat-o din banii de alocație pentru că părinții nu-mi cumpărau cărți, dar aveau alte calități. E vorba de romanul Oase Migratoare. Povestea era atât de ciudată și stranie, nu semăna cu nimic din ce citisem, până la urmă cum să scrii din perspectiva unor oase? Mi-a plăcut la nebunie.
În fine, e aiurea să-ți dorești lucruri pentru o instanță a sinelui tău care nu mai există și nici nu va mai exista. Despre ce e Teoria fricii? Tase, un tip de 48 de ani, își dorește să facă stand-up comedy, dar suferă de cea mai nasoală formă de trac. Pentru că dorința asta îl tiranizează, decide să-și facă propriul club de comedie în apartamentul lui din Calea Dorobanți. Nu vă grăbiți să-l suspectați pe Tase de venituri substanțiale. E divorțat, locuiește cu două pisici, Madam și Tsontso, și e scriitor.
Pe scena Stage Fright Club urcă și unii dintre scriitorii preferați ai lui Tase: Daniil Harms, Gabriel García Márquez, J.D. Salinger, Charles Bukowski, Mark Twain, Ilf și Petrov, Mihai Eminescu etc.
Există în Teoria fricii o intrigă de roman clasic. Un personaj își dorește ceva, dar îi apar tot felul de obstacole. În cazul de față e vorba despre frică. Frica e personajul principal al romanului, chiar dacă camera nu este pusă pe ea în toate scenele. Ea stă uneori ascunsă, alteori iese la iveală, iar la un moment dat, Tase chiar iese cu ea la o cafea.
Însă structura clasică a poveștii e dinamitată de materiale stand-up comedy/tragedy ale lui Tase și ale invitaților. E foarte important să știi care sunt regulile scrisului înainte să scrii, dar poate că mai important e să încalci anumite reguli în cunoștință de cauză. În felul ăsta infuzezi scriitura cu viață, iar din punctul meu de vedere literatura adevărată există dincolo de frazele frumoase-și-atât.
Sunt un mare fan al începuturilor puternice, iar Iulian reușește să ofere câte un opening line memorabil aproape fiecărui invitat. Aleg câteva din preferatele mele.
Salinger: „Nu, nu eu l-am omorât pe John Lennon.”
Mark Twain: „Pe vremea când eram Dumnezeu, am avut acces la jurnalul lui Adam.”
Charles Bukowski: „Stranie senzație să mă aflu pe o scenă la aproape 30 de ani de când am murit. Dar e OK, am făcut eu la viața mea chestii și mai groaznice.”
Mihai Eminescu: „Veronica a apărut în viața mea pentru ca eu să-i cer scuze.”
Dar poate că cel mai bun opening line e cel de pe prima pagină, care îi aparține, evident, lui Tase:
„— Tase, apreciez mult că nu faci stand-up comedy.
Teo mi-a spus asta pe cel mai natural ton.”
Nu toate textele sunt scrise cu intenția de-a fi amuzante, iar asta creează un cocktail de emoții în cititor. Una din regulile de scriitor ale lui Jonathan Franzen spune că cititorul – în afară de orice altceva – îți e, în primul rând, prieten. E una din regulile pe care Iulian a ales să o respecte. Romanul are 520 de pagini, dar se citește la foc automat. Poți să-l dai gata în două zile, iar apoi să te întorci la momentele preferate. Eu recitesc des episodul în care Eminescu rămâne la un vin cu Tase. Cred că e cel mai uman și mai amuzant text pe care l-am citit despre unul dintre cei mai mișto moldoveni care au existat.
Mă opresc aici. Mai zic doar că Teoria fricii e primul roman cu înjurături al lui Iulian Tănase. Sper să nu fie ultimul.
Dincolo de faptul că Teo e cel mai bun creator de stand up comedy în limba română, ingeniozitatea ideii din romanul lui Iulian Tănase nu mai trebuie demonstrată. Vine în logica recurentă a postmodernității, care convoacă ludic înaintași iluștri nu doar pentru a-i demitiza, ci și în scopul unei inspirate aproprieri. Formal se recirculează niște nume, dar pe fond literatura și spiritul public au de câștigat, mai cu seamă că găselnița fricii ca instrument de romanescă vivificare e mărturia unei veritabile conștiințe artistice. Versantul viu al indiferenței, frica sculptează figuri pitorești în neant, îmbunându-l pe cititor și făcând existența dezirabilă.