/

Telenovelă la Ierusalim

90 vizualizări
Citiți în 30 de minute
1
Sarit Yishai-Levi, Regina frumuseții din Ierusalim, Editura TREI, București, 2022

Serialele israeliene de televiziune au devenit foarte populare și au fost redifuzate în multe țări ale lumii pe posturi de televiziune sau prin intermediul platformelor de streaming. Israelul, conflictul dintre Israel și vecinii săi, dar mai ales viața comunităților diferite și diverse – evreiești și arabe, religioase sau laice, din perioada pionierilor care au luptat pentru înființarea statului și până în zilele noastre – par să-i fascineze pe spectatorii de salon din întreaga lume. Unul dintre succesele recente este Regina frumuseții din Ierusalim, o telenovelă lansată în 2021, din care au fost filmate și difuzate până acum două sezoane. Editura TREI a publicat în 2022 traducerea romanului care a inspirat serialul, i-a fixat cadrul și i-a furnizat personajele principale. Romanul – cu același titlu ca și serialul – a fost tradus din limba ebraică de Monica Pruteanu.

Este un roman de debut, dar asta nu se simte în niciun moment la lectură. Autoarea cărții, Sarit Yishai-Levi, s-a născut pe 27 noiembrie 1947 la Ierusalim și provine dintr-o familie sefardă, fiind a opta generație în țară. A făcut studii de actorie și și-a început cariera în teatru și în film la sfârșitul anilor ‘60. A devenit jurnalistă și autoare a unor rubrici de turism și de divertisment la televiziune, înainte de a publica patru cărți de non-ficțiune. Printre ele, biografia familiei Strauss, una dintre dinastiile care au creat industria alimentară israeliană. Romanul de debut a apărut în 2013 și a fost un succes imediat. În anul următor a primit Premiul Steimatzki, acordat de cea mai mare rețea de librării din Israel pentru cărți care s-au vândut în peste 40 de mii de exemplare. În limba ebraică, Regina frumuseții din Ierusalim s-a vândut până astăzi în peste 200 de mii de exemplare. Cartea a fost tradusă în 17 limbi.

Romanul descrie destinul a patru generații ale unei familii evreiești sefarde, acoperind primii 70 de ani ai secolului 20, de la sfârșitul dominației otomane, trecând prin perioadele Mandatului Britanic asupra Palestinei, a luptei de eliberare care a dus la crearea Statului Israel și a Războiului de Independență care a consfințit existența țării, până la începutul anilor ’70, când – după Războiul de Șase Zile – Israelul intra într-o altă epocă a istoriei sale. Nu este însă un roman istoric. Scriitoarea a dorit să se concentreze asupra destinelor eroilor și în special ale eroinelor sale, femeile din familia Armoza, o familie care, precum familia autoarei, are rădăcini adânci în istoria de secole a Ierusalimului. Prezența evreiască în Ierusalim și în teritoriul biblic a fost permanentă de-a lungul celor două mii de ani de exil, chiar dacă în unele perioade a fost redusă numeric la câteva sute sau mii de locuitori, concentrați în câteva centre rabinice (Yavne, Tiberiada, Safed) și la Ierusalim. În Orașul Sfânt au început să revină încă de la începutul secolului 16 evrei din comunitățile sefarde exilate din Peninsula Iberică după edictul din 1492. Unii dintre ei au ajuns direct, alții după mai multe generații care au trăit în ghettourile din statele-orașe italiene sau în cartierele evreiești din Salonic și alte orașe din Imperiul Otoman. Aceștia au constituit nucleul unei comunități sefarde cu tradiție în Ierusalim.

Femeile sunt cele care transmit ADN-ul istoriei familiei din generație în generație. Gabriela, reprezentanta rebelă a celei mai tinere generații, aflată încă de la naștere în conflict perpetuu cu mama sa, recuperează după moartea acesteia, de la bunica Roza și de la mătușa Rahel, firul evenimentelor petrecute de-a lungul a patru generații. Are nevoie de această reconstituire pentru a o înțelege pe mama sa, dar și pe sine însăși, pentru a se reconcilia după moarte cu mama cu care fusese în permanent conflict în cursul vieții. Gabriela are aceleași repere biografice cu romanciera. Eroina din roman este născută în ziua de după 29 noiembrie 1947, când Organizația Națiunilor Unite votase partiția Palestinei Mandatare, semnând de facto și de jure actul de naștere a Statului Israel. Nașterea fetei avea să fie dificilă, precum nașterea tânărului stat evreiesc, care avea să se confrunte cu războaie din primele zile ale existenței sale. Gabriela, eroina romanului, și romanciera Sarit Yishai-Levi (născută cu trei zile înainte) sunt amândouă de aceeași vârstă cu țara lor.

Ierusalimul în care se petrece acțiunea este un spațiu în același timp mitic și real. Cei care au vizitat orașul și cu atât mai mult cei care trăiesc în el vor întâlni Via Dolorosa ca o stradă în Orașul Vechi care se termină la un deal în formă de craniu (Golgota), aflat astăzi într-o biserică numită a Sfântului Mormânt. Numele cartierului în care locuiesc mai multe generații ale familiei, Ohel Moshe, are semnificația „Cortul lui Moise”. Este unul dintre cartierele în care trăiau sefarzii în secolul 19, atunci când orașul devenise foarte compartimentat. După Tratatul de la Paris din 1856, același care a încheiat Războiul Crimeii și a decis convocarea Adunărilor Constituante și guvernarea autonomă a Principatelor Române, a devenit și Ierusalimul un oraș deschis, în care diferitele puteri creștine puteau cumpăra terenuri și construi biserici. Atunci au apărut cartierele german, italian, armenesc, s-au construit biserica rusească și colonia americană. Cartierele evreiești – sefarde și așkenaze – s-au delimitat și atunci și Mahane Yehuda a devenit prima piață în aer liber care deservea aceste comunități. Un oraș cu adevărat cosmopolit avea să devină însă Ierusalimul doar după căderea Imperiului Otoman, la finele primului război mondial. Bunica Gabrielei îi va povesti nepoatei despre orașul din perioada interbelică:

Înainte să te naști tu, cu mult, mult timp înainte să te naști tu, Gabriela querida, Ierusalimul nostru era ca orașele din străinătate. În Cafeneaua Europa din Piața Zion cânta o orchestră și oamenii dansau tango, iar la 5 după-amiaza, pe terasa Hotelului King David se servea ceai. Aveau și un pianist, iar oamenii beau cafea din ceșcuțe delicate de porțelan, și chelnerii arabi, fie-le-ar numele uitat, erau îmbrăcați în frac și purtau papion. Și torturile pe care le serveau acolo erau cu ciocolată și frișcă și căpșuni. Domnii veneau îmbrăcați în costume albe și aveau pe cap pălării de paie, iar doamnele își purtau pălăriile și rochiile etalate la cursele de cai din Inglia. (pp. 22-23)

Nu locuiesc în Ierusalim, dar cunosc destul de bine orașul pentru a localiza majoritatea reperelor descrise în carte și a le suprapune peste harta Ierusalimului modern. Cred că o ediție mai elaborată ar putea beneficia de una sau chiar mai multe hărți, care să formeze o imagine a diferitelor locuri evocate în roman și a evoluției istorice a cartierelor Ierusalimului în care se petrece povestea și pe unde trăiesc eroii. De altfel, în anii de după publicarea romanului, organizatorii intrepizi de tururi turistice ofereau excursii pe urmele eroilor (și mai ales eroinelor) din Regina frumuseții din Ierusalim

Trei generații de femei ale acestei familii urmează un destin care pare să se repete destul de obsesiv pentru a fi considerat drept un blestem. Străbunicul Rafael întrezărește pe străzile orașului Safed o fată de o frumusețe stranie și fascinantă, cu ochi albaștri și cosițe aurii, dar nu are curajul măcar să o  urmărească, temându-se că tentația îl va abate de la căsătoria cu Mercada, deja planificată să aibă loc la Ierusalim. O generație mai târziu, fiul său, Gabriel, va face pasul de a o cunoaște pe fata care este poate fiica celei care îl fascinase pe tatăl său. Plănuiesc să fugă împreună și să se căsătorească, precum Romeo și Julieta, împotrivindu-se voinței dușmănoase a părinților, dar un eveniment dramatic va interveni în noaptea dinaintea evadării. Bunicul Gabriel se va căsători cu servitoarea Roza, o femeie inimoasă dar de condiție foarte modestă. Primul copil din această căsnicie va fi Luna, mama Gabrielei, cea mai frumoasă femeie din Ierusalimul anilor celui de-Al Doilea Război Mondial, Regina Frumuseții din Ierusalim. În pofida aparențelor, nici căsătoria Lunei cu fermecătorul David, bărbatul întors din război unde luptase în Brigada Evreiască, nu va avea un destin fericit. Acesta purta și el în suflet amintirea unei iubiri trădate, pentru o frumoasă italiancă abandonată la sfârșitul războiului în țara ei. Va reuși oare Gabriela să spargă blestemul?

Cuvintele bunicii Roza despre destinul femeilor din familia noastră, care se rostogolea din generație în generație, credința ei că bărbații pe care i-au iubit nu le-au iubit înapoi, au răsunat ca un ecou în mintea mea în timp ce stăteam acolo, în biserică. Nu m-am gândit niciodată că viața mea va semăna cu viețile nefericite ale femeilor Armoza care trăiseră înaintea mea. De-a lungul scurtei mele vieți, făcusem tot posibilul pentru a rupe firul care mă lega de mama. Toată viața mea am încercat să scap de soarta Rozei și a Mercadei. (p. 543)

Unii dintre cititorii români vor fi probabil surprinși de intensitatea conflictelor dintre familiile sefarde și așkenaze, conflicte care intervin și în destinele tinerilor îndrăgostiți din romanul scriitoarei israeliene, creând forțe de respingere care par a se lua la întrecere cu dușmănia shakespeariană dintre familiile Capulet și Montague (Montecchi).

Înțelegi ce s-a întâmplat, Gabriela? Rafael, odihnească-se-n pace, se îndrăgostise de o fata așkenază din Safed, dar era absolut interzis pentru sefarzi să ia în căsătorie pe cineva din comunitatea așkenază. Asta se întâmpla pe timpul turcilor, când poate șase mii de evrei erau în toată țara, dintre care aproape toți trăiau în Ierusalim. În perioada aceea, nu erau doar evrei spanioli în țară, ci și evrei din țările așkenaze. Vai, vai, cât de greu era pentru așkenazi. Miskenicos, biete suflete, nu știau araba, nu știau ladino și nu înțelegeau nimic. Dar așkenazii erau și ei evrei, nu-i așa? Prin urmare, sefarzii și-au deschis ușile și i-au lăsat să se roage în sinagogile lor, iar așkenazii făceau totul ca sefarzii, ba chiar au început să vorbească araba și să se îmbrace ca sefarzii, care se îmbrăcau ca arabii. Făceau tot ce puteau să se amestece cu sefarzii, fiindcă, până la urmă, eram cu toții evrei și trebuie să ne ajutăm unii pe alții. Dar de căsătorit, Doamne apără și păzește! Fiindcă sefarzii voiau să se țină doar pentru ei și să se căsătorească doar unii cu alții, ca să nu se amestece cu așkenazii și să aibă copii jumate-jumate. (p. 43)

Istoria a despărțit poporul evreu în exilul său în două curente principale: evreimea așkenază – din nordul și estul Europei și evreimea sefardă, care continuă tradițiile evreilor expulzați din Peninsula Iberică de regii catolici dar și ale evreilor care au trăit în nordul Africii și în zonele Persiei și Mesopotamiei. Uniți prin Tora – Cartea Sfântă, prin tradiția religioasă și prin majoritatea sărbătorilor, cele două curente s-au dezvoltat relativ independent de-a lungul a aproape două milenii, pentru a se reîntâlni și coexista în secolul 20, odată cu începutul reîntoarcerii în Țara Sfântă. Când s-au întâlnit însă, fiecare arăta altfel, era altfel îmbrăcat, acasă erau pregătite alte mâncăruri, vorbeau limbi diferite. În timp ce ebraica era – până la începutul secolului 20 – rezervată citirii Bibliei și serviciilor religioase, populația așkenază vorbea în viața de zi cu zi idiș, în timp ce cea sefardă folosea ladino. Acest dialect, care își are originea în Spania și care a fost răspândit de descendenții evreilor spanioli care au fost expulzați din Spania după 1492, este folosit în amestec cu ebraica de personajele din Regina frumuseții din Ierusalim. Această fragmentare interetnică în rândul populației evreiești a persistat de-a lungul întregului secol 20 și persistă în parte până astăzi, alimentată și de considerente politice sectoriale. Un alt exemplu al acestei fragmentări sunt desele referințe în carte la vecinii kurzi, care sunt în fapt tot evrei, originari din zona Kurdistanului, ajunși în Palestina în perioada destrămării Imperiului Otoman. Desigur, lucrurile s-au schimbat mult după 1948, când înființarea statului a deschis porțile imigrației și au ajuns în Israel rămășițele populației evreiești din Europa, cei care supraviețuiseră Holocaustului și evreii refugiați din țările arabe, expulzați de regimurile antisioniste. Mulți dintre ei erau puțin religioși și căsătoriile între tineri din grupurile de evrei originari din toate colțurile lumii au devenit mult mai frecvente.

Tradiția are două fațete. Ea poate, așa cum am văzut înlănțui îndrăgostiții și ucide poveștile lor de iubire. Dar tot ea este cea care păstrează coeziunea și în final determină supraviețuirea triburilor și ghidează personajele în viața de zi cu zi. În momentele de cumpănă, dar și în viața cotidiană, personajele fac apel la Creatorul al cărui Nume nu poate fi rostit în credința evreiască, dar poate fi binecuvântat în orice împrejurare. Străbunica Mercada, mama familiei Armoza în prima generație evocată în carte, avea și faimă de tămăduitoare, fiind cunoscută în tot Ierusalimul. Credința cu rădăcini în Biblie și ceea ce astăzi am numi superstiții merg mână în mână:

Mercadei îi era atât de frică de duhurile rele și deochi, încât nici nu îndrăznea să le spună pe nume, ci le numea los de avasho, cel din adâncuri. Precum oamenii, duhurile erau împărțite în bărbați și femei, iar bărbații erau conduși de Ashmadai, în timp ce femeile o aveau în fruntea lor pe Lilith. Superstiția spunea că lui Lilith îi era frică de culoarea roșie, așa că Mercada lega câte un fir roșu la încheieturile copiilor ei, dar și la cea a soțului și la a ei însăși, pentru a o ține la depărtare. Când Gabriel s-a răzvrătit și i-a spus mamei lui că se simțea ca o femeie cu firul acela în jurul încheieturii mâinii, l-a apucat de reverul caftanului și i-a poruncit: „Ascunde-ți firul în mânecă, dar ferească Sfântul să-l dai jos. Querido, există un ochi peste noi”. (p. 92)

Destinele personajelor sunt influențate permanent de evenimentele istorice care se petrec în jur. Deceniile în care se desfășoară acțiunea au fost martore ale unor evenimente care au transformat permanent orașul aflat în centrul fierbinte al Orientului Mijlociu. Ierusalimul a trecut de la dominația otomană la perioada mandatului britanic pentru Palestina, prin conflicte și războaie, până la nașterea în violență a Statului Israel. Chiar dacă acțiunea este concentrată pe poveștile de iubire și conflictele din familia Armoza, eroii sunt implicați în ceea ce se întâmplă în jurul lor și zguduirile istoriei le afectează soarta. Pentru cititor este o bună ocazie de a înțelege episoade din istoria Ierusalimului în secolul 20 văzute din perspectiva eroilor, evrei sefarzi locuitori ai orașului:

Fiecare zi aducea cu ea noi probleme, iar relațiile cu arabii se deteriorau tot mai mult și Gabriel, care făcuse afaceri cu arabii din partea locului și cu negustorii din Orașul Vechi, încă spera din toată inima că doar grupurile radicale din ambele tabere sunt acelea care fac probleme. Dar în ziua în care huliganii arabi au năvălit ca nebunii pe aleile Orașului Vechi, jefuind magazinele și casele, intrând chiar și în casa lor și furând bijuteriile mamei lui, a început să-și pună la îndoială convingerile. Imaginea cu zecile de mii de arabi care celebrau în piața orașului, ridicându-și mâinile către ceruri și cântând „Idbach al Yahud! Moarte evreilor!” îi rămăsese în memorie pentru totdeauna.

Când deveniseră inamici? Oare nu fuseseră ei întotdeauna în relații bune? Și-a amintit de cuvintele tatălui sau, odihnească-se-n pace, care-i spusese să țină minte că nu toți arabii sunt răi și că și noi îi avem pe răii noștri. Uscături există și de-o parte, și de alta. Arabii care jefuiau și tâlhăreau nu erau arabii pe care îi știa el. Erau fanatici, iar fanatici existau și printre evrei. De aceea îi disprețuia pe Stern și oamenii lui și susținea activitățile organizației moderate Hagana. (pp. 206-207)

Evenimentele la care se referă paragrafele de mai sus s-au petrecut cu un secol în urmă. Orice asemănare cu cele petrecute în octombrie 2023 în jurul zonei Gaza nu este întâmplătoare.

Ediția românească a cărții, apărută în colecția Fiction Connection a Editurii Trei este destul de bine îngrijită. Frumoasa ilustrație a copertei aparține lui Andrei Gamart. Traducătoarea Monica Pruteanu s-a confruntat cu câteva probleme puse de text, printre altele faptul că personajele (inclusiv povestitoarele – femeile din generații diferite ale familiei) inserează în felul lor de a vorbi cuvinte și expresii în ladino. Soluția aleasă – de a transcrie aceste elemente de text cu italice, fără a le traduce, adăugând uneori o explicație în text – funcționează destul de bine pentru cititorul român, și datorită faptului că ladino importă peste 80% din vocabular din spaniolă. Mai problematică mi s-a părut renunțarea completă la note de subsol. Fiind israelian, nu am avut nicio dificultate de orientare pe harta sau în trecutul Ierusalimului, dar cred că pentru cititorul român, câteva zeci de note explicative în puncte bine alese ar fi fost foarte utile. În rest, traducerea mi s-a părut fluentă și destul de corectă, cu o singura gafă reală („transmisii” în sens militar, tradus cu „nod”), care a trecut probabil neobservată de majoritatea cititorilor.

Eu nu găsesc nimic rău în telenovele. Cărți precum Contele de Monte Cristo, Ana Karenina, Dama cu camelii sau Madame Bovary sunt, îmi va fi iertat, scenarii minunate pentru telenovele, doar că au fost scrise în alte timpuri. Ca orice gen literar, teatral sau cinematografic, telenovelele pot pasiona, emoționa, transmite mesaje nobile sau dimpotrivă, pot plictisi de moarte și doar gâdila sensibilitățile cu trăiri superficiale. Regina frumuseții din Ierusalim este o carte care pe mine m-a prins în mreje, cu personaje (mai ales feminine, dar nu numai) de care a început să îmi pese de la primele pagini în care au apărut, cu povești și trăiri credibile. Fundalul istoric al Ierusalimului –  orașul plin de mistere și de pericole, spațiul în care fiecare deal și vale, fiecare stradă, casă sau piatră este un martor al istoriei sau un participant la zbuciumările prezentului – oferă cea mai bună scenă pentru o saga dominată de emoții puternice. Recomand celor care nu au citit încă romanul, fie că au văzut sau nu versiunea televizată, să nu evite o experiență literară care are șanse bune să-i satisfacă.

Dan Romașcanu s-a născut în București, în 1953, unde a trăit până în 1984. A urmat liceul Sfântul Sava, iar în 1977 a absolvit facultatea de Automatică și Calculatoare.
S-a căsătorit în 1981 cu Liliana și exact la un an după nuntă s-a nascut fiul lor cel mare Liviu. Cel mic, Avi, a venit pe lume în 1988, după stabilirea în Israel.
Printre pasiunile sale se numără filmul, literatura, istoria, muzica bună aproape de orice fel, călătoriile, sportul și, în special, fotbalul vizionat din fotoliu, și, desigur, Internetul, care îi este și pasiune, și profesie, și mod de viață.
Este colaborator al site-ului cultural filme-carti.ro încă de la înființarea acestuia și, începînd cu seria a VI-a, este colaborator extern (Israel) al revistei Familia.

1 Comment

  1. Foarte bună și necesară cronica lui Dan Romașcanu la un roman ce a constituit suportul unui film serial, având în centrul său episoade semnificative din viața comunității israeliene, cu precădere a aceleia sefarde din Ierusalim. Trebuie spus că romanul modern e de neconceput fără contribuția majoră a romanului foileton; nu amintim aici decât Misterele Parisului și Rocambole. Sue și du Terrail au rezolvat cuadratura cercului în ficțiunea romanescă: au știut să mixeze exemplar tensiunea epică și diversitatea umană, încă mai abitir decât o făcuse consacratul Balzac, având ochi aproape exclusiv pentru fenomenologia burgheză. Meritul unei telenovele, inclusiv al aceleia care a pornit de la romanul a cărui cronică o scrie Dan Romașcanu este de a accesibiliza deplin, pentru părți largi ale populației problematici și tipologii care, altminteri, ar rămâne apanajul unor elite, de toate felurile.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Note de lectură”