1. Cum s-a conturat ideea volumului Salvatorii?
Prima dintre povestiri a fost chiar Salvatorii. Am scris-o în urmă cu niște ani. Mă interesa, pe de o parte, mecanica unui cuplu de lungă durată, dar și dimensiunea morală a „salvării”. De aceea am ales ca viața acestui cuplu mic burghez bucureștean să fie scurtcircuitată de apariția unui necunoscut. Un fel de homles, pe care ajung să-l găzduiască. Sînt topite aici Parabola bunului samaritean, ideologii politice. Fiecare zi, în fond, ne pune în fața acestor decizii: cum ne raportăm la cei care au mai puțin decît noi? Trecem pe lîngă oameni care stau în fața supermarket-ului și cerșesc, ce facem? Cum e cel mai corect, ce salvăm? Dacă ajutăm o facem să ne simțim mai bine? Așadar, de aici am pornit. Apoi, pentru că îmi propusesem să scriu despre relații, lucrurile au venit fluid. Și, după alți niște ani, am descoperit că exista un fie roșu care le lega. Ca și cînd textele ar fi avut o viață proprie.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Am scris vreo patru ani. Fără să știu exact unde mă vor duce poveștile. Am lucrat mult la fiecare text. Și am încercat să obțin un fel de simplitate esențială la nivel de stil. Finalurile le-am scris și rescris. Am renunțat la unele texte. Și, mai ales, nu m-am grăbit.
3. Cum vă doriți să fie citit volumul Salvatorii?
Mi-aș dori să fie o carte iubită. Ce autor nu-și dorește asta? Sper să fi prins un aer al timpului în felul în care relaționează personajele mele. Și, dacă se poate, cei care citesc volumul meu, poate se vor simți mai puțin singuri. Și el un virus al timpului.
