Interviu

„Felul cum e tratată condiția femeii în societate e cel mai bun indicator al progresului”

Am fost generația care a prins ultimul an de predare al profesorului Solomon Marcus. Dânsul obișnuia să vorbească, atât la curs, cât și în conversații private, despre dimensiunea umanistă a matematicilor. Un matematician poate aspira la o viziune întreagă asupra lumii, și poate avea multe deschideri atât către domeniile sale de interes universitar, cât și către alte discipline. Mihaela Vâjiac a studiat matematica la Universitatea din București, pe care a absolvit-o în 1994, după care a urmat doctoratul în matematică la Universitatea Boston. După un stagiu postdoctoral la Universitatea Texas la Austin, sub conducerea laureatei premiului Abel, Karen Uhlenbeck, Mihaela Vajiac s-a alăturat corpului profesoral de la Universitatea Chapman, din Orange, California, unde în prezent este conferențiar de matematică, și Director al Centrului de Cercetare în Analiză Complexă și Hipercomplexă. E absolut remarcabil faptul că a publicat, alături de Dr. Karen Uhlenbeck, o lucrare în Journal of Differential Geometry. E remarcabil că există matematicieni a căror deschidere către disciplinele umaniste au ajutat pe plan internațional culturii române, și despre asta am invitat-o pe Mihaela să discutăm.

Bogdan Suceavă


— Atunci când Lucian Dan Teodorovici și-a prezentat la Centrul John Fowles romanul Matei Brunul, atunci recent tradus în engleză la Dalkey Archive Press, ai asigurat traducerea evenimentului, care s-a petrecut cu o sală plină. Ce amintiri ai de la acel eveniment? Cum ți s-a părut că a fost primit un roman românesc în mediul de la Universitatea Chapman?

Pe 12 martie 2018 Lucian Dan Teodorovici și-a prezentat versiunea engleză a romanului Matei Brunul la Centrul John Fowles, de la Universitatea Chapman, într-un program coordonat de Mark Axelrod. În imagine: Mihaela Vâjiac și Lucian Dan Teodorovici.

— Și romanul, și autorul au fost primiți cu brațele și mințile deschise de studenții americani care au umplut sala. Evenimentul a fost organizat de profesorul Axelrod, director al Centrului John Fowles și tatăl unui student foarte bun de matematică pe care l-am îndrumat către un program doctoral în economie după ce a terminat programul de matematică la noi la universitate.

În timpul acestui eveniment de câteva ore am avut emoții, e drept, și de atunci nu am mai avut o capacitate oficială de traducător (de fapt, nici până atunci), așa că amintirea rămâne una de excepție: după-amiaza unică în care un profesor universitar de matematică de origine română devine traducător voluntar la un asemenea eveniment extraordinar.

Întrebările au fost multe, unele referindu-se la structura și conținutul romanului, altele la viața autorului în România pre și post-decembristă. Studenții au ascultat cu atenție, conversația a durat ceva vreme, iar eu am încercat să nu nuanțez și să nu influențez nici întrebările, nici răspunsurile, utilizând calificarea mea de matematician pentru a infuza ceva precizie în procesul traducerii dintr-o parte în cealaltă.

— Îți face plăcere să mergi la spectacole de teatru, de operă, la concerte? Dacă ar fi să amintești câteva evenimente care ți-au făcut deosebită plăcere, care ar fi acelea? Ce-ți place cel mai mult atunci când îți amintești de ele?

— Îmi face mare plăcere să merg la toate aceste evenimente. Prefer concertele, de muzică clasică și nu numai, Orange County are multe săli de concerte care prezintă orchestre locale foarte bune, de pildă Segerstrom Hall, casa orchestrei Pacific Symphony Orchestra of Orange County, dirijor Carl St. Clair. În același complex se află și South Coast Repertory, unde am văzut piese de teatru foarte interesante. Universitatea noastră, Chapman University, are de asemenea o școală foarte bună de teatru și film, precum și o orchestră a studenților care învață la Școala de Muzică a Universității și care în ultimii ani a avut șansa să organizeze concerte la noul Musco Center for the Arts al universității. Acustica acestui nou centru al muzicii a fost construită de aceeași firmă, numită Nagata Acoustics, ca și vestitul Walt Disney Concert Hall. De mare renume în întreaga lume, sala de concert Walt Disney Concert Hall, acest centru cultural al orașului Los Angeles aduce, în afara amintirilor cu desene animate și joacă, faima unui proiect al celebrului arhitect Frank Gehry. Nu aș menționa această clădire, doar că ochiul meu de geometru rămâne hipnotizat de suprafețele ei complet ne-liniare unde nu poți găsi nici măcar un unghi drept.

A citi cât mai mult și cât mai variat rămâne frânghia care îmi leagă corabia sufletului de normalitate.

Am audiat multe interpretări deosebite, de la Beethoven la Mahler, de la Aida la Turandot, de la Sufjan Stevens la Brandi Carlisle. Ultimele două evenimente au avut loc la Hollywood Bowl, un amfiteatru mare în aer liber, unde acum câțiva ani puteai aduce chiar și un coș de picnic cu vin și plăcinte. În ultima vreme însă, toate bucatele trebuie cumpărate de la chioșcurile de acolo, de la cele mai obișnuite floricele de porumb până la șampanie.

Oricum, cel puțin în cazul concertelor de muzică clasică, acustica sălii aduce ea însăși o componentă magică pe care e greu să o regăsești acasă, chiar dacă ai parte de tehnologie sofisticată cu multe difuzoare, unde sunetul e împărțit digital în toate direcțiile, de la sub-woofer la difuzoarele de centru, stânga-dreapta, spate etc. Cred că de un astfel de eveniment îmi e dor cel mai tare acum și aștept cu nerăbdare să revenim la o anumită stare de normalitate.

— Știu că ești un cititor pasionat, care parcurge în fiecare an multă literatură de bună calitate. Sunt cărți pe care-ți face plăcere să le recitești? Cum e să citești foarte mult pe Kindle?

— Singurele cărți care sunt dificil de citit pe Kindle sunt cele de matematică, nici măcar aplicația de pe Ipad nu este foarte bine calibrată pentru formule și pentru ușurința trecerii de la o pagină la alta. În orice altă situație, dacă am de ales între a citi o carte tipărită pe hârtie sau o carte pe Kindle, aleg de fiecare dată opțiunea Kindle. Hârtia electronică are foarte multe avantaje, nu strălucește ca tableta obișnuită, seamănă mult cu hârtia obișnuită, și poate fi iluminată ușor pentru ușurința lecturii, iar paginile parcă se întorc singure!

În ultimele două luni am terminat trilogia MaddAdam a lui Margaret Atwood, biografia lui Alexander Hamilton scrisă de Ron Chernow, autobiografia lui Michelle Obama, și ultima autobiografie a lui Barack Obama. Am recitit de curând Fundația lui Asimov, 1Q84 a lui Murakami și sunt multe cărți la care aș vrea să mă întorc cu gândul. A citi cât mai mult și cât mai variat rămâne frânghia care îmi leagă corabia sufletului de normalitate: fie furtuna cât de puternică, întotdeauna există o carte care poate deveni ancoră.

— Cum a fost prima ta întâlnire cu matematica? Ce amintiri ai din perioada mediului intelectual motivant și atractiv al olimpiadelor școlare sau al Concursului anual al Gazetei matematice de altădată? Ce parte a acelei experiențe comune generației noastre crezi că se poate transpune în mediu internațional?

— Matematica a fost de la începuturi, din primele amintiri ale copilăriei, o certitudine care m-a atras cu o forță ne-întâlnită de mine în nici un alt context. De la așezământul stelelor la umbra copacilor, matematica mi-a adus explicații pentru toate evenimentele din jur și a trebuit să treacă ceva vreme până am întâlnit fenomene care nu au fost încă explicate. Într-o copilărie zbuciumată de boala incurabilă a unui membru al familiei și de alte situații volatile din jur, matematica mi-a oferit și prietenie, și sprijin. A fost ușor să transform o pasiune și afinitate pentru subiect într-o carieră care îmi priește. Între cercetare și cursuri de predat, chiar și cu micile șicane ale vieții academice, viața are un făgaș suficient de controlabil, unde mintea are libertatea de a alege subiectele care îi plac, fără restricții sau bariere.

Între cercetare și cursuri de predat, chiar și cu micile șicane ale vieții academice, viața are un făgaș suficient de controlabil, unde mintea are libertatea de a alege subiectele care îi plac, fără restricții sau bariere.

Gazeta Matematică are încă o prezență constantă în pregătirea mea de matematician, generând probleme la care mintea se poate gândi tot timpul, fie într-o pauza, fie într-un cerc de matematică, fie într-un moment în care aduni materiale pentru o temă pentru un student interesat. Amintirile de la taberele de matematică, de la olimpiadele județene și naționale, camaraderiile cu colegi care împărțeau această pasiune și interacțiunea cu profesori care voiau să aducă multe noțiuni interesante în fața noastră și să le implementeze în mințile noastre, toate rămân în suflet ca perle care nu se risipesc. Chiar mai mult, toate acestea au devenit condiția inițială care a desenat traiectoria adiacentă a carierei mele de profesor universitar, anume aceea de continuator al acestei tradiții prin munca voluntară la cercurile și taberele matematice organizate pentru tineri din liceele americane, unde geometria, analiza, algebra învățată atunci poate deveni o condiție inițiala pentru viitori matematicieni. Predarea ștafetei către viitor rămâne o componentă extrem de importantă a sistemul meu interior de valori.

— Regretatul nostru profesor Solomon Marcus argumenta cu îndreptățire că matematica e parte a culturii. Se întâmplă să fie nevoie să argumentăm acest lucru în fiecare generație. Care e viziunea ta asupra locului matematicii în câmpul culturii contemporane? Ce parte a matematicii ar trebui predată la nivel fundamental și ar fi bine să fie știută de toată lumea?

— Parafrazând, dacă matematică nu e, nimic nu e! Să ne aducem aminte de criza financiară din anul 2008, când mulți oameni care nu înțelegeau simpla algebră a creditului cumpărau case pe care nu și le puteau permite. E cel mai simplu exemplu, dar sunt multe altele, unde astfel de păcăleli pot fi prinse la timp, atâta vreme cât cei ce nu se doresc păcăliți au ceva cunoștințe matematice, firește! Situația umană geopolitică și economică nu poate fi înțeleasă fără un epsilon de matematică. Geometria e folositoare de fiecare dată când vrei să tai un copac și nu vrei să îți cadă pe acoperiș sau când vezi naveta spațială decolând către Marte. E de asemenea bine să știi de ce avioanele trebuie să zboare în cercuri mari și că proporția suprafețelor continentelor nu e de fapt chiar așa cum arată imaginea de pe hartă. A înțelege cel puțin rudimente ale teoriei fizicii cuantice, de pildă, are nevoie de ceva intuiție matematică, și cred că nu e prea mult să cerem populației în general să înțeleagă că modele matematice sunt folosite pentru propagarea sunetului de la telefonul celular la turn. Un minimum de înțelegere este necesar pentru ca atunci când se zvonește că rețelele 5G aduc Covid să putem ignora aceste zvonuri.

Ca matematician e greu să pui un minimum matematic în educație, dar algebra, analiza și geometria de liceu sunt suficiente pentru cei care nu vor să înainteze în domeniul științific. Nu aș vrea să fac o alegere, dar o viziune geometrică e poate cea mai folositoare în viața de zi cu zi.

Predarea ștafetei către viitor rămâne o componentă extrem de importantă a sistemul meu interior de valori.

— Ai avut norocul extraordinar de a lucra împreună cu Dr. Karen Uhlenbeck în perioada 2000-2002. Munca dânsei a primit ulterior cele mai înalte recunoașteri pe plan mondial în domeniul matematicii. Cum a fost să scrii o lucrare alături de dânsa, lucrare publicată în 2008 într-un jurnal de vârf, Journal of Differential Geometry?

— Acele timpuri au rămas pentru mine timpuri de creștere absolută, și ca matematician, dar și ca om.

Am studiat o pădure întreagă de ecuații geometrice, bucurându-mă de aparițiile lor fantomatice prin toată lumea geometriei diferențiale. Am petrecut perioada post-doctorală citind sute de  pagini, lăsând în urmă vremurile super-specializate și atunci mi-am extins multe puncte de vedere  pentru a deveni un matematician mult mai complet. A fost, de asemenea, un moment de mare  concentrare, iar salturile înțelegerii mele matematice de atunci au produs acel articol din 2008.

Lecțiile învățate de la Karen au fost și lecții de organizare a vieții pentru a produce matematică foarte bună. Am aflat că trebuie învățată istorie matematică și purtate conversații istorice, că trebuie să ne gândim și cum ar trebui predată matematica la toate nivelurile și că antrenamentul de a asculta aduce la adevărata înțelegere a subiectului.

— Dintre cursurile pe care le predai, care-ți place cel mai mult? De ce?

Un curs favorit rămâne teoria curbelor și suprafețelor, o continuare naturală a cursului de calculus și precursor al geometriei și topologiei diferențiale. Acest curs, la intersecția analizei și geometriei, rămâne primul pas important în educația unui viitor cercetător în geometrie diferențială, unde pentru prima oară ecuațiile diferențiale sunt legate de noțiuni de curbură, de transport de-a lungul curbelor de lungime minimă, și de suprafețe cu arie minimă.

O viziune geometrică e poate cea mai folositoare în viața de zi cu zi.

— Am studiat împreună eseurile publicate postum ale acestei autoare de excepție care a fost Sophie Germain (1776-1831). Ce crezi că e important să reținem din experiența culturală a Sophiei Germain?

— Sophie Germain, matematician fără pregătirea universitară la care bărbații anilor 1790 aveau dreptul, învățând singură matematică și fizică inițial din cărți aflate în biblioteca tatălui ei, a depășit acest mare handicap impus de societate femeii cercetător în matematică prin tenacitatea muncii și strălucirea geniului ei. Mai târziu, Sophie a primit materiale și comentarii epistolare de la colaboratori care nu îi cunoșteau numele, iar calitatea extraordinară a muncii ei este recunoscută și elogiată de generații întregi de matematicieni. Din păcate, majoritatea acestor elogii au fost scrise post-mortem, iar această femeie genială nu a avut parte de respectul bărbaților contemporani din domeniu, chiar dacă acest respect îi era cuvenit peste măsură.

Importanța cunoașterii istoriei și analiza ei pot risipi mituri și minciuni care nu sunt create de fapte și logică, ci de o componentă a societății care vrea să controleze o altă componentă. E vorba aici de secole, milenii întregi când femeilor nu li se acordau nici măcar privilegiul de a își folosi mințile în scopuri folositoare societății în care trăiau. Cine a pierdut de fapt în această cumplită irosire de talent a fost, întotdeauna, societatea cu pricina. Cred că felul cum e tratată condiția femeii în societate este cel mai bun indicator al progresului. Ca și canarul într-o mină de cărbune, acest indice ne va spune dacă societatea se va sufoca sau nu.

„Umorul nu trebuie neapărat să șteargă tragicul, ci dimpotrivă, poate să-l accentueze”

Lucie Faulerová este unul dintre cele mai respectate nume din tinerele generații de autori cehi. Născută în 1989 în orașul Pardubice, a studiat Boemistica la Facultatea de Științe Umaniste a Universității Palacký din Olomouc și, ca parte a tezei sale de doctorat, s-a ocupat de fenomenul „naratorului nedemn de încredere”.

Ocazional lucrează pentru Kateřina Šedá[1], de exemplu, este co-autoarea cărții Brnox, care a câștigat Premiul Literar Național Magnesia Litera la Secțiunea pentru jurnalism.

Până în prezent, Lucie a publicat următoarele titluri: Brnox (2017, proiect realizat de un colectiv de autori sub coordonarea Kateřinei Šedá și laureat al premiului Magnesia Litera[2]), UNES-CO sau Circ pentru turiști (de asemenea, un proiect coordonat de Kateřina Šedá, Lucie asumându-și rolul de redactor de carte), romanul Pe ei se adună praful (2017), care a atras atenția pentru prima dată asupra talentului autoarei și s-a bucurat de un mare succes de critică și de public, și romanul Fata care aduce moartea (2020), după toate probabilitățile o reușită comparabilă cu titlul anterior. Mai mult, romanul a fost deja propus în acest an pentru premiul Magnesia Litera pentru proză. În acest număr din Familia sunt publicate, în traducerea mea, fragmente din acest până acum ultim titlu semnat de Lucie.

Mircea Dan Duță

Ați atras atenția asupra dvs. în calitate de autoare încă din 2017, mai întâi prin colaborarea cu Kateřina Šedá la proiectul Brnox, dar în principal prin excelentul și originalul dvs. debut, romanul Pe ei se adună praful. Totuși, în literatura cehă contemporană nu este nimic neobișnuit în faptul ca un autor tânăr sau foarte tânăr (pe atunci aveați mai puțin de 28 de ani) să atingă un succes răsunător încă de la debut, fie că este vorba despre un volum de poezie, fi de unul de proză scurtă, un roman sau o piesă de teatru etc. Cu toate acestea, nu se întâmplă prea des ca acel autor (mai ales dacă este tânăr) să aibă succes ca scriitor și, în același timp, să atragă atenția prin activitatea sa științifică, de exemplu prin subiectul original, fascinant și într-un fel provocator al unei disertații de doctorat. Am încercat eu însumi să analizez în teza de doctorat diferite atitudini auctoriale / narative, în film: autor subiectiv, autor obiectiv, povestitor etc. Cu toate acestea, a fost vorba doar despre o încercare de a aplica o teorie mai mult sau mai puțin clasică, în orice caz deja existentă, într-un domeniu diferit, dar nu atât de îndepărtat. În schimb, dvs. ați venit cu un concept complet nou și v-ați construit pe baza lui, într-un mod care mi se pare briliant, întreaga disertație. Lucie Faulerová, ce înseamnă un narator nedemn de încredere?

Romanul Pe ei se adună praful (2017)

— Mai bine nici nu m-ați întreba despre chestia asta… Lucrurile nu stau chiar așa. Mi-am ales noțiunea de „nedemn de încredere” drept temă de lucru, dar disertația nu am terminat-o niciodată. Nici studiul doctoral, de altfel. Faptul că tocmai acest element din disertația mea a ajuns la cunoștința publicului este o întâmplare. Mai precis, a trăncănit despre asta editorul meu în contextul primului interviu care mi-a apărut în presă. Dar mai târziu am regretat că am vorbit vreodată despre asta în public. Mă simțeam ca o mincinoasă, ca un expert auto-proclamat pe această temă. Adevărul este că subiectul a fost dezbătut și definitiv rezolvat în anii 60 ai secolului trecut și este un proces narativ întâlnit în numeroase cărți și filme, pe care nu l-am descoperit și nici nu l-am definit eu. Pe de altă parte – despre ce altceva să mă întrebe în acel interviu? Pentru că, înțelegeți – așa e când ești debutant, nu te cunoaște nimeni, nu ai nimic în spate cu excepția faptului că ai participat la proiectul unui artist celebru și ai studiat un subiect interesant pe care l-ai încorporat într-o carte. De aceea, timp de un an sau doi, m-au tot întrebat despre Brnox și despre naratorul nedemn de încredere, fiindcă erau subiecte care se ofereau singure. Numai că prin disertația aceea și prin romanul Pe ei se adună prafulnu am făcut decât să încerc să aflu eu însămi ce înseamnă a fi nedemn de încredere. Dar după aceea am renunțat din proprie inițiativă la studiul teoretic asupra acestui subiect, am părăsit studiul, am lăsat școala, așa că în acest moment sunt nedemnă de încredere ca specialist în ceea ce înseamnă a fi nedemn de încredere.

Probabil că v-ați așteptat puțin la această întrebare, dar acum, fiindcă lucrurile se întâmplă în acest fel de atâta timp, vă deranjează că în tot ceea ce scrieți oamenii caută o „povestitoare nedemnă de încredere”? Vă considerați astfel? Dacă da, la care dintre titluri vă gândiți? Dacă nu, de ce nu?

— Nu mă deranjează în mod deosebit, dar este o schematizare. Eu cred mai degrabă că sună bine „naratoare nedemnă de încredere” – și de aceea unii folosesc această construcție. Dar această „calitate de a fi nedemn de încredere” – așa cum este ea înțeleasă în naratologie – nu este o trăsătură pur și simplu – indiferent dacă a mea sau a povestitorilor mei, ci o tehnică, o strategie de a spune povestea. Dacă principiul se repetă, își pierde sensul și funcția – aceeași tehnică nu ar trebui să fie universal aplicabilă la tot ceea ce scrie un autor.

Mai ales prima mea carte, Pe ei se adună praful, este asociată cu această noțiune, și aceasta tocmai pentru că aici am încercat oarecum să văd cum poate fi creată și cum se poate manifesta această fiabilitate și pentru că după aceea am recunoscut public acest lucru.

Foto © Ondřej Lipár

Deși există diferențe destul de semnificative între cele două romane ale dvs., cu siguranță amândouă se află mult mai departe de proiectul Brnox. Vă considerați (co-) autoare și în cazul său? Îl considerați ca fiind „al dvs.” în aceeași măsură ca și Pe ei se adună prafulsau Fata care aduce moartea?

— Nu, nici vorbă. Brnox este un proiect al Kateřinei Šedá, la care au participat multe alte persoane – iar eu am făcut parte din colectivul principal de autori. Dar contribuția mea nu a fost de natură auctorială, ci am făcut muncă de redactor: am strâns materiale, am realizat interviuri, transcrieri de înregistrări, editare de texte, până la corectură lingvistică, cercetare etc. Înseamnă cu totul altceva decât prozele, ficțiunile pe care le-am semnat.

— V-ați mai apuca vreodată de un asemenea proiect în viitor? Sau acesta aparține mai degrabă ficțiunii sub formă de romane sau de povestiri?

— Și în clipa asta m-aș mai apuca de un asemenea proiect. De altfel, Brnox continuă, dar nu sub formă de carte, ci de website și de aplicație pentru mobil, iar poziția mea aici este similară celei de acum câțiva ani, când lucram la ghidul sub formă de carte. Adun materiale, compilez, împart sarcini, editez… Între timp, am ajutat-o ​​pe Kateřina cu un alt proiect și cu o publicație care a apărut ulterior – se numește UNES-CO[3] sau Circ pentru turiști. Pe lângă asta, scriu și propriile mele texte – și bineînțeles că asta îmi place cel mai mult. În mod ideal, viitorul ar trebui să aparțină ambelor direcții, ele nu se exclud și nici nu se anihilează reciproc. Totuși, literatura – adică romanele, povestirile – o simt ca fiind a mea în cel mai înalt grad.

— Prima dvs. carte (mă refer acum la cea pe care o recunoașteți ca atare, adică romanul Pe ei se adună praful) atrage atenția asupra chiar din titlu. Ați fi amabilă să îl explicați pentru cititorii români, pentru cititorii revistei Familia? Ce / cine sunt „Aceia pe care se adună praful”?

— În cehă avem expresia „capcane pentru praf” sau „lucruri care atrag praful”: așa se numesc obiectele așezate pe rafturile goale pe care în timp se adună praful. Lucrurile de care se înconjoară personajul-povestitor Anna sunt tocmai asemenea mărunțișuri așezate pe rafturi, cadouri, amintiri la care nu vrea să renunțe, dar și lucruri furate. Termenul „capcană” exprimă un obiect, așadar lipsa de viață. Dar în titlu există cuvântul „cei”, or aceasta duce cu gândul la ființe, oameni sau animale. „Dăruindu-le viață” acestor obiecte care zac pe rafuri, am încercat să le „umanizez” – în fond, chiar personajul afirmă că aceste obiecte sunt „prietenii săi”, pentru că nimeni altcineva nu i-a mai rămas – sau, cel puțin, așa credea ea. Aceste obiecte reprezintă o imagine a trecutului ei – memoria sa confuză, pe care a lăsat să o acopere praful, ca să mă exprim un pic prea poetic. Și o asemenea „capcană pentru praf”, un „lucru” care atrage/adună praful este însăși Anna (de altfel, și alte persoane din viața ei, sora, mama…). Pentru mine, această expresie desemnează persoana care nu este capabilă să facă nimic cu viața ei. Este pasivă, se crede mai presus de lucruri, totuși este nefericită, dar nu are curajul sau puterea de a face ceva cu viața sa.

Pe de altă parte, acest titlu are pentru mine și o conotație afectivă. Pe vremuri, obișnuiam să citesc mult din Stephen King. El este adesea subestimat, considerat doar un autor în limitele unui gen, în speță un autor de horror-uri… Dar, după părerea mea, horror-ul este adesea mai degrabă un mijloc decât un gen. În poveștile „de groază” bine făcute apar adesea pilde, radiografieri ale interiorului uman, ale spaimelor noastre etc. Iar în romanul O mână de oase,titlul meu preferat din creația lui, există o scenă înfricoșătoare de care îmi amintesc des. Apărea acolo replica: „Dă-mi-o înapoi, este capcana mea de praf!” Scena este puternică și mi-a plăcut foarte mult această alăturare a cuvintelor – de fapt, atunci, la șaptesprezece ani, când am citit-o, eram sigură că într-o zi voi numi astfel ceva ce avem să scriu eu însămi.

Romanul Fata care aduce moartea (2020)

— În ce limbi a fost tradus debutul dvs. literar până acum și cum s-au descurcat traducătorii cu titlul și mai ales cu acea minunată metaforă a celor „pe care se adună (numai) praful”?

— Cartea a fost tradusă în spaniolă și în germană, trebuia să apară și în Ucraina (doar că nu s-a ajuns la un acord cu editorul, însă traducerea există). Apoi există un fragment tradus în engleză. Vă dați seama că acest titlu este o piatră de încercare pentru traducători. Îmi place să mă joc cu posibilitățile limbii, iubesc ceha, dar în general decid împreună cu traducătorii în ceea ce privește rezolvarea unor atare probleme (și așa se întâmplă și în cazul romanului Fata care aduce moartea). Versiunea în limba engleză a titlului, Dust Collectors, nu mi se pare ideală, dar până la urmă probabil că a fost cea mai bună dintre toate variantele. Numai că termenul „collector” desemnează un colecționar activ, în timp ce eu mă refer la persoane cu totul pasive, de care poți numai să te lovești, să te prinzi, să te lipești, să te împiedici – ca de o capcană. În ucraineană s-a tradus în forma Suveniruri prăfuite. Încă nu știu exact cum sună în germană, dar titlul în spaniolă m-a distrat: Atrapadores de polvo. Este o traducere mot-a-mot și, pe deasupra, „polvo” înseamnă și „praf”, dar e și o expresie vulgară pentru actul sexual (pe scurt, futere).

— Și romanul Fata care aduce moartea a avut parte de succes de critică și de public. Ca proză, este în mod sigur mai accesibilă cititorilor decât Cei care adună praful, deși ambele cărți sunt excelent scrise. De fapt, cum se vinde Fata? Credeți că are șanse la un premiu Magnesia Litera anul acesta sau mai târziu?

— Nu știu dacă nu ar trebui să am permisiunea editorului pentru a vorbi public despre cifre comerciale reale, dar, în ceea ce mă privește, pot spune că, având în vedere circumstanțele, coronavirusul, librăriile, criza financiară a multor oameni, cartea s-a vândut mult peste așteptări. Desigur, este departe de a fi un bestseller de masă. Dacă am vreo șansă la un premiu? – Este greu de ghicit. Poate că am o șansă să fie nominalizat, dar să ia direct un premiu, nu cred. Nu știu.

— Printre multe alte aspecte extrem de interesante, Fata care aduce moartea m-a fascinat și prin combinația impresionantă de tragedie prezentă mai mult sau mai puțin pe tot parcursul poveștii și de umor plin de forță, câteodată absurd, alteori negru, care se ivește din când în când (vezi secvența absolut antologică „hó opono-opono”). A reprezentat aceasta o intenție? Mulți dintre cei cărora le-am citit traducerea pasajului în cauză au răspuns: „autorul trebuie să fie ceh”. Credeți că o astfel de combinație, sau acest tip de umor în sine, reprezintă un „brand cehesc”, într-o oarecare măsură, după cum vedem, recunoscut de către străini?

— Nu mi-ar fi trecut prin cap că am lucrat cu un umor oarecum tipic pentru Cehia. Probabil că îmi lipsește distanțarea necesară față de umorul ceh văzut din exterior ca un tot unitar.

În ceea ce privește combinația de tragedie și umor negru sau absurd din cartea mea, da, a fost o intenție, dar nu în totalitate: mai precis, nu a fost intenționat într-o asemenea măsură, încât să pot spune da, este umorul pe care l-am așezat aici și acolo în mod conștient și cu un anumit scop. De fapt, lucrurile s-au întâmplat în mod spontan, natural. Vreau să spun că, probabil, este vorba (într-o măsură variabilă) despre o parte organică a scrisului meu. Pe scurt, pentru că în acest fel cuget asupra vieții și a tuturor lucrurilor, fiindcă astfel le percep – prin intermediul contrastelor, al absurdului. Umorul în sine este o parte esențială a vieții mele. Și nu doar pentru că poate simplifica lucrurile și fiindcă te face să râzi și îți provoacă emoții pozitive plăcute. Dar și pentru că am impresia că umorul bine manevrat nu abandonează deloc tragismul anumitor situații, că nu trebuie neapărat să fie încercarea de a „bagateliza sau colora în roz” ceea ce este tragic, trist sau înspăimântător, ci dimpotrivă, poate chiar să amplifice acea tragedie, tristețe sau spaimă. Sau să arunce asupra ei o altfel de lumină, dintr-un unghi diferit, să o îmbogățească cu o nuanță sau cu o aromă diferită. Pe scurt, umorul nu trebuie neapărat să șteargă tragicul, ci dimpotrivă, poate să-l accentueze subliniindu-l cu o linie ondulată absurdă sau încadrându-l într-un chenar negru.

Romanul Fata care aduce moartea (Smrtholka, editura Torst) se găsește pe lista scurtă a Premiul Uniunii Europene pentru literatură 2021

— Cum ați devenit parte a proiectului CELA? V-a ajutat acest lucru în cariera dvs. literară?

— M-au întrebat de la Centrul Literar Ceh dacă aș dori să aplic. Și alte câteva persoane mi-au atras atenția asupra acestei oportunități – singură probabil că nu aș fi aflat niciodată despre asta. Așa că am aplicat și m-au selectat. Ideea proiectului este minunată – să fie puși în legătură scriitori tineri și traducători din zece țări. Este mare păcat că toată desfășurarea constând în călătorii și întâlniri s-a prăbușit la nivelul online din cauza coronavirusului. Dacă află despre mine, ca autor, mai mulți oameni din mai multe țări este întotdeauna bine, așa că în mod sigur proiectul mi-a fost de ajutor. Pe de altă parte, el va mai dura vreo câțiva ani, așa că este încă prea devreme pentru a face un bilanț.

— În plus față de dvs., au mai fost selectați pentru proiect și alți excelenți autori cehi precum Anna Beata Háblová și Ondřej Macl. Dintre prozatorii cehi contemporani, îi avem până acum traduși în limba română, de exemplu, pe Tomáš Zmeškal, Petra Hůlová, Matěj Hořava, Kateřina Tučková și mulți alții. Dinte poeții contemporani, au ieșit în volum în traducere românească Petr Borkovec, Petr Hruška, Radek Fridrich, Jaromír Typlt, Jozef Straka, Tomáš Mika, Olina Stehliková, Simona Martínková Racková etc. Mult mai mulți autori (inclusiv dramaturgi precum Petr Zelenka, Petr Koleček, Markéta Bidlasová Bláhová, Arnošt Goldflam sau David Drábek) au fost publicați în paginile revistelor literare românești sau și-au văzut textele puse în scenă înainte de sau chiar fără a fi fost vreodată tipărite. Pe cine ne-ați mai recomanda? Și care sunt autorii dvs. cehi preferați, fie clasici, fie contemporani?

— Recunosc cinstit că nu am o imagine de ansamblu asupra a tot ceea ce se publică, nu apuc să citesc totul sau nu mă interesează totul (și este valabil și pentru literatura străină). În afară de aceia pe care i-ați menționat, dintre autorii contemporani îmi plac, de exemplu, Marek Šindelka, Emil Hakl, Jáchym Topol, Štěpán Kučera, Jiří Kratochvil. În poezie nu mă orientez atât de bine, dar mi-a plăcut întotdeauna Jan Těsnohlídek.

— După cum am văzut, literatura cehă nu este deloc necunoscută în România, mai mult, s-ar putea spune că are succes. Dar care este situația literaturii române în Republica Cehă? Aveți vreun autor preferat în România? Pe cine cunoașteți dintre autorii contemporani, eventual dintre cei tineri?

— Știu mai multe despre autorii clasici, nu atât despre cei contemporani, sau cel puțin nu-mi amintesc să fi citit vreun autor român în ultima vreme. Dar, din moment ce mi-ați citit cărțile, mi-ați putea ghici gustul și recomanda ceva din literatura română contemporană. Deși nu este vorba despre literatură, acum mi-am adus aminte că am văzut de curând un film românesc superb. Anul trecut, la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary. Se numea Monsters. Am văzut acolo o mulțime de filme în anul acela, dar acesta se număra printre primele trei preferate.

— Lucie, vă mulțumesc pentru acest interviu și vă urez mult succes în literatură și în viață.

— Și eu vă mulțumesc mult!


[1] Artistă plastică cehă care lucrează foarte mult cu noțiunile de artă conceptuală și artă socială, pe care le redefinește și readaptează în funcție de fiecare proiect.

[2] Premiile literare naționale ale Cehiei, distincții care se acordă anual pe mai multe categorii (poezie, proză, descoperirea anului, jurnalism, Marele Premiu – Cartea Anului etc.)

[3] Joc de cuvinte intraductibil: CO – formal, prescurtare de la Company, UNES = RĂPEȘTE / FURĂ / DETURNEAZĂ sau FII CAPABIL SĂ DUCI / CARI POVARA.


Foto header © Ondřej Lipár


Citiți un fragment din romanul Fata care aduce moartea, în traducerea lui Mircea Dan Duță.

„Poezia în America o duce foarte bine”

Claudia Serea scrie predominant în limba engleză, iar poeziile și traducerile ei sunt publicate în reviste literare ca Field, New Letters, Prairie Schooner, The Malahat Review, The Puritan, Oxford Poetry, Asymptote și multe altele. În România, Serea a publicat în Tomis, Familia, Scrisul Românesc, Hyperion, Accente și în alte jurnale literare. Este autoarea a cinci volume de poezie și patru plachete, cel mai recent fiind Twoxism, în colaborare cu fotografa Maria Haro (8th House Publishing, 2018). Cea de-a șasea colecție a sa, Writing on the Walls at Night, este în curs de apariţie la Unsolicited Press (2022).

Claudia Serea a tradus și publicat în reviste din Statele Unite numeroși poeți români contemporani. Împreună cu Paul Doru Mugur și Adam J. Sorkin, Serea a co-editat și co-tradus The Vanishing Point That Whistles, an Anthology of Contemporary Romanian Poetry (Talisman Publishing House, 2011). Serea a tradus și publicat de asemenea volumul de poezii Beautybeast (Northshore Press, Alaska, 2012) al Adinei Dabija, precum și volumul The Seizure of the Beast. A Post-research al Iuliei Militaru.

Claudia Serea este co-fondatoarea proiectului de traduceri National Translation Month, face parte din grupul de poeți The Red Wheelbarrow și este unul din curatorii seriei de poezie The Williams Poetry Readings de la Williams Center din Rutherford, New Jersey. Mai multe detalii pe blogul cserea.tumblr.com sau pe Instagram/Twitter @Claudia_poetry.


Ai ajuns în Statele Unite în 1995, eu în 1996. Asta înseamnă un sfert de secol și mai bine în America. Pentru că eu mi-am dorit dintotdeauna să păstrez limba literară română, am o mare curiozitate. Cât de repede ai trecut la engleză ca limbă literară? Care este raportul tău cu engleza?

— Mi-a luat foarte mult, nu din cauza limbii, ci din cauza vieții: a fost mai întâi tranziția în România după terminarea facultății, apoi emigrarea, urmată de stabilirea unor rădăcini în Statele Unite. Asta înseamnă un hiatus de 12 ani după ’90 în care n-am scris nimic, nici în română, nici în engleză. În 2002, după ce m-am stabilit în New Jersey, am început din nou să scriu în limba română. La limba engleză am trecut abia în 2004, mai întâi traducându-mi propriile poezii, apoi scriind direct în engleză. Primele mele poezii publicate în engleză au fost în 2005, când am câștigat o mențiune la concursul revistei Oberon, deci la 10 ani după ce am emigrat.

Eu mi-am dorit întotdeauna să „aparțin” unui loc, unei limbi. Mult timp m-am luptat cu întrebări de genul: Pentru cine scriu? Pe cine interesează poezia mea cu rădăcini în România, scrisă în limba engleză? Pe cine interesează poezia în general? Se citește oricum enorm de puțin. Dualitatea română-engleză mi se părea insuportabilă. La un moment dat, mi-am dat seama că impulsul meu de a scrie despre București, sau despre Dunăre, este același cu impulsul unui alt poet de a scrie despre Detroit, sau despre râul Ohio. Și atunci am acceptat această dualitate ca făcând parte din ceea ce sunt.

La un moment dat, mi-am dat seama că impulsul meu de a scrie despre București, sau despre Dunăre, este același cu impulsul unui alt poet de a scrie despre Detroit, sau despre râul Ohio.

Cum e să trăiești poezia în America? Oare câte volume de poezie citești în fiecare an? Ce îți place cel mai mult atunci când citești pentru prima oară un autor pe care nu l-ai mai citit?

— Poezia în America o duce foarte bine. Paradoxal, deși nu se fac bani din ea, și nici nu este susținută prin programe guvernamentale, se scrie mult și bun. Există numeroase programe de scriere creativă în universități, masterate de poezie, mii de reviste, sute de edituri mărunte, și foarte mulți poeți și scriitori buni, dar cvasi-necunoscuți publicului larg. Diferența mare este că în Europa, de exemplu, guvernele au programe culturale, iar aici ești pe cont propriu. De aceea mulți poeți sunt profesori sau lucrează în alte domenii și scriu în timpul liber, ca mine.
Citesc aproape numai poezie, încercând să țin pasul cu ce apare. Cea mai mare plăcere e să descopăr un poet cu care rezonez într-un mod intim, fie prin stil, fie prin subiectul abordat. De exemplu, o revelație a fost Charles Simic, care s-a născut în Belgrad și a emigrat în Statele Unite la 16 ani. Mă inspiră atât viața lui cât și felul cum scrie.

— Ai publicat cinci volume de poezie în America. Primul tău volum apărut în Statele Unite a fost Angels & Beasts, în 2012. Cât de dificil a fost să găsești un editor pentru primul tău volum de poezie? 

— E foarte greu să găsești o editură care să publice un volum (nu luăm în considerare editurile tip vanity, unde autorul plătește ca să fie publicat). Paradoxal, Angels & Beasts, care e a treia carte a mea, a apărut prima, iar To Part Is to Die a Little, care e primul meu volum de poeme scrise în engleză, a apărut abia în 2015. În general, autorul nu are control asupra planurilor de publicare ale editurii. Totul durează foarte mult: cam 1-2 ani până trimit la zeci de edituri și până se acceptă manuscrisul undeva, apoi încă cel puțin un an, sau 3, sau 5, până apare. Am de exemplu un manuscris în curs de apariție, Writing on the Walls at Night, care mi-a fost acceptat în 2019 pentru publicare în 2022, iar altul de traduceri completat încă de acum doi ani, pentru care n-am găsit încă o editură. E ca și cum aș trăi în altă dimensiune a timpului, în care un an de poezie face cam cât 3 ani normali.

Ce înseamnă the poetry group The Red Wheelbarrow Poets? Cum funcționează un grup de poeți în Statele Unite? De ce fel de atmosferă are nevoie un poet ca să scrie?

— Eu locuiesc în Rutherford, un oraș cu o tradiție literară deosebită: a fost orașul în care a locuit și a profesat ca medic obstetrician William Carlos Williams, poetul care a revoluționat poezia modernă americană, introducând un limbaj simplu, direct, care conectează cu cititorul nu prin idei abstracte, ci prin imagini concrete. The Red Wheelbarrow este cea mai celebră poezie a lui și de aici își trage grupul numele.

Din 2007, grupul The Red Wheelbarrow Poets se întâlnește în fiecare săptămână la workshop, iar o dată pe lună avem o lectură publică. Grupul este stabilit pe principul grassroots de liberă asociere. Suntem 10-12 poeți care citesc pe rând câte un poem, iar ceilalți îl critică. Este un mod extraordinar de a „lua temperatura” poeziei contemporane și mă ajută să-mi dau seama dacă ceea ce scriu este recepționat corect, ce impact are, dacă sunt părți care nu merg etc. În plus, mă forțează să vin în fiecare săptămână cu ceva nou. Pentru mine, The Red Wheelbarrow Poets au avut un rol foarte important: m-au susținut și m-au făcut să înțeleg că poezia americană și limba engleză sunt vii și evoluează, și că fiecare dintre noi avem o voce și o experiență valoroase.

Ai realizat enorm în poezie, și simt nevoia să-mi exprim întreaga mea admirație pentru munca ta și pentru împlinirea ta literară. Dialogul acesta e gândit pentru Familia, o revistă românească de îndelungată tradiție. Care e raportul tău cu literatura română de azi? Cărei literaturi simți că aparții?

Îți mulțumesc, dar mie nu mi se pare că am realizat foarte mult… M-am reconectat cu lumea literară din România lucrând la antologia de poezie The Vanishing Point That Whistles, când am tradus numeroși poeți români contemporani. Am cumva un sentiment de vinovăție că am abandonat scrisul în limba română și încerc să mă „revanșez” traducând și publicând traduceri. În 2013, am înființat Național Translation Month, un proiect literar de promovare și publicare a traducerilor în Statele Unite, în luna septembrie a fiecărui an.

Nu simt că aparțin neapărat literaturii române, nici celei americane, să-ți spun drept. Aparțin spațiului dintre cele două literaturi – ceea ce e ok, e spațiul meu. Există și în acest spațiu interstițial o comunitate din ce în ce mai mare de scriitori români din diaspora, așa că nu sunt singură. Iar în Statele Unite sunt nenumărați scriitori emigranți, mulți chiar celebri, deci sunt într-o companie foarte bună.


Citiți un grupaj de poezii de Claudia Serea aici.

„Lucrurile cele mai importante se întâmplă în nevăzut”

Adina Dabija locuiește în prezent la New York, unde practică medicina chineză și hipnoza. A debutat în 1997 cu volumul poezia-păpușă (Cartea Românească), distins cu premiul pentru debut al Asociației Scriitorilor din București. În 2006 a publicat volumul Stare nediferențiată (Brumar), distins cu Premiul pentru poezie al revistei Tomis pentru cea mai bună apariție editorială a anului 2006. Poeziile sale au fost traduse și publicate în numeroase reviste literare și antologii de poezie din Statele Unite ale Americii, iar volumele sale de versuri au fost traduse și publicate de NorthShore Press în 2012. În 2013 a publicat romanul Șaman, primul său volum în proză.


În a doua jumătate a anilor ‘90 ți-a apărut la Editura Cartea românească volumul Poezia-păpușă, care s-a bucurat de o foarte bună receptare în lumea literară de atunci. Una dintre recunoașteri a fost premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, în 1997. Cum trăiai tu pe atunci poezia? Citeai zilnic poezie? Scriai zilnic?

— Pe vremea acea Premiul pentru debut al filialei București a Uniunii Scriitorilor a reprezentat o încurajare pentru mine – o fată din provincie care lua viața de capitală în piept – cu farmecul dar și cu greutățile ei inerente. O viață plină de mister și bogată în material de studiu – uman, filosofic și metafizic. Și fata asta avea nevoie să își construiască și un „acasă” într-o lume nevăzută. Aș putea spune că pe vremea acea trăiam 80% în personalitate și 20% în esență – adică în partea acea de participare la lume într-un un plan subtil. Nu îmi permiteam mai mult, din cauza obligațiilor de zi cu zi și a condiției mele de atunci, de profundă ignorantă! Dar îmi doream, visam! Aveam un dram de talent, și infinit mai multă chemare, dorința de a scrie, de a explora prin scris. Dar nu am avut niciodată hărnicia scrisului. Nu am simțit niciodată nevoia să „produc”, pentru că mi-am dat seama că lucrurile cele mai importante se întâmplă în nevăzut. Dar chiar și în acea parte exterioară mie, erau activități care potențau ceea ce căutăm în esență. Mersul la cenaclu – foarte important! Ziaristica – foarte importantă pentru studiul uman! Găștile literare, care, cu bunele și cu relele lor, creau o atmosferă de deschidere spre inefabil. Poezia e mereu aceeași, o trăiam cum o trăiesc și acum – o stare de sublimare a materiei, mai aproape de acea lume a formelor de care vorbește Platon.

Cred că Universul are filtre poetice între starea de materie fizică și cunoașterea absolută noetică, tocmai ca să lase spațiile acestea deschise, în care nu poți pătrunde cu algoritmii prozei.

Suntem azi într-o cu totul paradigmă de schimb al informațiilor, trăim repede, poate prea repede. S-a schimbat percepția ta asupra poeziei între timp? Cum privești poezia acum? Cum trăiești poezia acum?

— La început, când scrii poezie te joci, te bucuri să urci la palierul metaforei. Poți sta mereu acolo, fericit că un meșteșugar priceput. După ce am terminat cu primul volum, în care m-am jucat cât am putut, am descoperit că există o presiune din direcția inefabilului ca anumite lucruri să fie revelate pe planul cuvântului. Despre 95% dintre lucrurile pe care le-am văzut nu am scris. Fie nu am putut, fie nu s-a putut, din altă parte. Ulterior, am simțit nevoia să unesc metafora cu adevărul și folosul sufletului. Cu ce te face mai bun ce scrii? Cu ce ar putea face pe alții mai buni când citesc? E un act cathartic? Un act de renaștere? De reparare? Când are loc această recunoaștere și îmbinare între metaforă și adevăr, atunci se naște poezia puternică. Ce se schimbă în diferite etape ale vieții este percepția poeziei. Este această percepție corectă? Merită investit într-un adevăr subiectiv? Cât de mult? Sau merită investit mai mult în căutarea adevărului absolut, inclusiv prin scris? Sunt lucruri la care reflectez. Expresia poetică nu m-a satisfăcut niciodată, dacă nu mă aduce mai aproape în căutarea mea.

Îmi aduc aminte cu multă plăcere o imagine despre care tu ai scris acum mulți ani: despre starea de poezie. Există o asemenea stare? Mai putem avea acces la ea?

— Există, dar nu se poate vorbi despre ea, cum spune înțeleptul chinez despre Dao: „Cei ce știu nu vorbesc, cei ce vorbesc nu știu”. Am scris mai demult „de acea sunt eu poetă/ pentru că gaura din brânză e o ieșire secretă”, sau, în Tramvaiul 16, „Doar un bețiv a vomitat într-o noapte și le-a văzut în vagonul din spate” (pe poeziile mele nescrise). Încă subscriu la această viziune, e corectă. Lucrez acum la un roman în care personajul principal e „Rumi’s field” – „câmpul” lui Rumi, acel egregor creat de marele poet sufi cu toți cei care au participat la ideile sale. Romanul este despre acea stare liminală, în care se deschide ceva în materie ca să poate acționa spiritul în spațiul dintre oameni, dintre idei și cuvinte. Cred că Universul are filtre poetice între starea de materie fizică și cunoașterea absolută noetică, tocmai ca să lase spațiile acestea deschise, în care nu poți pătrunde cu algoritmii prozei.

Ai studiat la Universitatea Sherbrooke, în Canada. Noi am avut ocazia și ne-am întâlnit și în Canada și avem aceeași înțelegere pentru spațiul francofon. Care este relația ta azi cu limba franceză? Mai citești în franceză?

— Limba franceză acționează încă prin fire nevăzute, deși nu se vorbește în jurul meu. Orice limbă contează în măsura în care anumite idei sunt prezentate și dezbătute în ea. Greaca veche rămâne pentru mine limba lui Platon. Vreau să mă apropii de Platon – o fac în greaca antică. Franceza e pentru mine limba lui Rimbaud și a lui Victor Hugo. Această poveste de dragoste s-a terminat. Sunt alte limbi care îmi captează acum interesul. Studiez chineza antică pentru a descifra texte medicale clasice în chineză. Și, mai recent, greaca antică, pentru textele filosofice.

Recent am citit câteva texte filosofice în franceză – nu mai am timp să citesc literatură aproape deloc. Copiii mei scriu și ei cu ușurință în franceză. Nu știu de ce, eu doar i-am împins de la spate cu germana.

Bookfest, 2013

Atunci când volumul Beautybeast ți-a apărut în engleză, la North Shore Press, în 2012, poemele tale au fost traduse de Claudia Serea. Mi s-a părut important că vocea ta trece așa de bine în engleză, și că acest volum există. Dar oare nu ai fost tentată să-ți traduci tu singură poemele? Sau să scrii direct în engleză atunci? Care e relația ta cu limba engleză, în al cărei spațiu trăiești și lucrezi azi?

— Aproape că nu mă interesează să le scriu, darămite să le traduc! Vreau în primul rând să le trăiesc și nu știu cât se poate transcrie prin limbaj. Mă interesează starea non-verbală, de dinainte de a transcrie. Acum scriu în limba engleză, dar asta doar pentru că acum locuiesc la New York și e cumva firesc. Când trăiam în Quebec scriam în franceză. Întotdeauna am scris în limba în care am învățat sau simțit anumite lucruri, chiar dacă nu am stăpânit-o perfect. Am ajuns la concluzia că dacă aștepți să fii perfect până să faci ceva – nu mai faci niciodată nimic! Mă interesează acum gramatica legilor universului. O studiez prin legile medicinei, fizicii, chimiei și, mai recent, prin muzică. Orice limbaj e un mister și le-aș studia pe toate!

În 2015 ți-a apărut la Polirom romanul Șaman, care mi se pare a fi un text profund personal, în care a trecut foarte mult din viziunea ta de atunci. E aceasta cea mai personală carte a ta? Cum te-ai simțit cel mai bine, scriind poezie sau proză? Cum privești Șaman acum?

— Când spui „personal”, te referi poate la faptul că e scris la persoana întâi? Șaman e autoficțiune. Am împletit lucruri care s-au întâmplat în realitate cu o sumă de lucruri și evenimente imaginare menite să mă împace pe mine cea nouă cu cea veche. A fost un proces de reconciliere între diferite părți ale mele, ale vieții mele, între diferite personaje, dar mai ales de recunoaștere a acelui fir nevăzut care leagă toate aceste aspecte aparent incongruente sau contradictorii într-un tot organic, monistic. Am reconciliat în acest fel relația cu tatăl meu, cu moartea mamei, cu soarta mea în copilărie, cu alegerile mele mai târziu în viață și cu nașterea unui început de… discernământ, poate de etică. Din cineva confuz am devenit cineva cu un început de claritate, de virtute. Cum spune gospelul – „I was blind and now I see”. Important este că prin cartea asta m-am renăscut pe mine însămi „șaman”. Am început să caut partea transformativă din mine, care vede în lumea nevăzută și o vindecă, o recuperează. De aceea am folosit ca structură stările de agregare ale apei: solid, lichid, gazos.

Ar fi extraordinar dacă ai reveni la literatură și ai continua să scrii în română. Oare ai proiecte literare pentru viitor? Aș fi încântat dacă ai povesti câte ceva despre ele.

— Să știi că o să iau ideea că am plecat din literatură ca pe un compliment. Pentru mine termenul de „literatură” implică idea de performanță, de carieră, de producție. Mi-am permis încă de la început, când am hotărât să scriu, să iau această presiune de pe umerii mei. Nu cred că merită pierdut timpul cu proiecte care nu te fac mai bun ca om. Și când spun „mai bun ca om”, înțeleg a-ți lua părțile la care nu-ți place să te uiți și a le căuta un leac. Asta nu e așa de ușor, având în vedere că preluăm foarte multe lucruri prin subconștient și ele continua să acționeze în subconștient. Lucrez la patru proiecte în prezent, toate în limba engleză. Unul e romanul despre Rumi de care ți-am spus. Altul e o carte de poezii, care e gata. Altul e o serie de interviuri cu oameni care m-au inspirat, Wise and Wild of America – o specie care ar trebui cultivată, cred eu. Și altul o carte de self-help. Dar de ce crezi că ar fi extraordinar să revin la literatură? Eu cred că ar trebui să scriem și să publicăm cât mai puțin, cât mai condensat și numai în măsura în care avem o relație autentică cu universul pe care o exprimăm prin scris. Lucrez la niște cărți pe care, dacă le voi citi într-o încarnare viitoare (dacă există așa ceva!), să-mi pot aminti de mine însămi. Asta contează, până la urmă, pentru mine. Observi deci că sunt foarte egoistă. Acum îți voi răspunde la partea cu scrisul în română: abia aștept! O voi face când voi reveni în România. Curând.

„Am încredere într-o carte bine scrisă, așa cum am într-un prieten de o viață”

Anca Mizumschi Simion este un autor român care trăiește în momentul de față în Phoenix, Arizona. S-a născut la Constanța, România, la 24 noiembrie 1964 și s-a mutat în SUA în anul 2016. Începând cu 1993, anul debutul ei în volum, a publicat următoarele volume: Est, Editura Viitorul Românesc, 1993; Opera Capitală, Editura Albatros, 1995; Poze cu zimți, Editura  Brumar, 2008; Anca lui Noe, Editura Humanitas, 2009; Versouri, Editura Humanitas, 2010; În moalele cerului, Editura Brumar, 2012; Țara mea suspendată, Editura Herg Benet, 2018. Antologii de autor: Carte de citire, Editura Blumethal, 2012; Madugrada, Editura Vinea, 2013; Metropolitana, Epubli, 2018. Antologii: (selecție) Strong – Romanian-Polish Anthology, 1997, Institutul cultural polonez; 27 Romanian Poets – Om jag inte får tală med någon nu („Dacă nu am cu cine vorbi acum“), Tranan Publishing House, Stockholm, 2011; Tranzbordare 13, Editura Max Blecher, 2013; Cele mai frumoase poeme din 2012, Editura Tracus Arte, 2013.

A obținut mai multe premii literare în România și a publicat articole și poeme în mai multe reviste de cultură din țară. Poemele sale au fost traduse în spaniolă, suedeză, germană, italiană, franceză, maghiară, cehă, albaneză și chineză. Conferințele și articolele sale scriitor și psiholog includ teme ca: identitate și exil, conceptul de demnitate și trauma transgenerațională. Este realizatoarea emisiunii „Rețete coolturale” – ARCA TV (Association of the Romanian Communities Abroad), o platformă de comunicare TV a Diasporei românești.


Bogdan Suceavă: În Țara mea suspendată amintești povestea familiei tale, a tatălui tău, născut la Tighina, și a mamei tale, născută în Cavarna. Sunt pagini emoționante, care pe mine m-au interesat foarte mult. Îmi plac istoriile personale, cele care te fac să vezi la un veac distanță ce se întâmplă cu destinele oamenilor. Mă întreb dacă ți-a fost dificil să pleci din România și să te muți în Statele Unite?

Anca Mizumschi: Mi-a fost foarte greu. Am plecat la o vârstă matură, 51 de ani, pentru că m-am căsătorit cu un prieten din copilărie. Soțul meu este de 40 de ani în America, are toate studiile făcute aici și îi este imposibil să plece, pentru că are o poziție profesională pe care nu ar putea să o aibă în nicio altă țară. În plus, aici e de foarte mulți ani unica mea soră și familia ei. Astfel încât a fost cumva firesc să mă mut eu aici, dar lucrurile nu au fost nicio secundă simple și nu sunt nici acum, după cinci ani de la plecarea mea. Știam că trăind în societatea americană o să îmi lipsească foarte mult cultura, așa cum o înțelegem noi în Europa, dar chiar și așa a fost un șoc. Totul este de un pragmatism înfricoșător pentru mine: hainele oamenilor, casele identice, comportamente simplificate și absența gândirii de tip speculativ, în nuanțe. Mi se pare grav, pentru că mă simt înconjurată de o societate anti-intelectuală. E adevărat că și conjunctura politică a ultimilor ani a contribuit din plin la percepția asta.

BS: Tot în volumul Țara mea suspendată citezi la un moment dat un fragment din opera Mayei Angelou: „There is no greater agony than bearing an untold story inside you“. Care e relația ta cu opera Mayei Angelou? Ce alți autori nord-americani îți sunt foarte aproape? Te ajută acești autori să dai o haină literară poveștilor închise în tine?

AM: Nu am nicio relație „de suflet” cu opera unui scriitor nord-american, iar opera Mayei Angelou am ajuns să o cunosc datorită faptului că activitatea ei militantă a fost folosită ca port-drapel în ultimii ani, în cadrul mișcării feministe și a vocilor negre. Drumul de la activism la citirea poeziei: un model destul de standard. Aici și Salman Rushdie apare la CNN și comentează politic cu tot „brand name-ul” pe care îl are. Povestea cu turnul de fildeș nu funcționează în niciun fel, iar piața americană și anglo-saxonă de carte sunt atât de competitive, încât chiar și nume uriașe au nevoie constantă de expunere publică. Desigur că poate să nu îți placă modelul acesta și să nu îl accepți, dar este unicul care funcționează pe aici. Alternativa ar fi să te închizi în cetatea minusculă a câte unei universități și să te bucuri de succesul tău literar în fața studenților și de ura colegilor. Pentru că, iarăși, nu există viață academică mai competitivă decât cea americană.

„Sunt român” are cu certitudine alt centru de greutate în mijlocul Arizonei decât în mijlocul București-ului, iar „sunt scriitor român” devine o identitate asumată, câteodată la modul frustrant, dureros.

Citesc poezie în engleză, de obicei pe site-urile de specialitate pe care le urmăresc, dar citesc amestecat, scriitori de pe toate continentele. Îmi place să văd dacă apar voci noi, dar cred că, statistic, tot poeți români am citit cel mai mult. Urmăresc de foarte aproape tot ce se întâmplă acasă și mă interesează orice voce puternică.

Autorii pe care îi admir mă ajută să croiesc propriile mele haine literare și am obiceiul să citesc aceeași carte la vârste diferite, pentru că o simt altfel. De când sunt aici, am și recitit foarte mult, în română, (îmi car o groază de cărți de acasă cu avionul) de obicei clasici. Îi recitesc în tihnă și mă uit la meserie, la construcție, la schelăria personajelor și, evident, sunt tributară tuturor marilor scriitori pe care i-am citit. E o chestiune de încredere. Am încredere într-o carte bine scrisă, așa cum am într-un prieten de o viață.

BS: Ai fost o prezență activă în viața literară românească, ai publicat literatură, ai participat la evenimente literare. De câțiva ani locuiești în Phoenix, Arizona. La un moment dat ai scris sintagma aceasta: „bolnavă de dor“. Îți lipsește mediul literar din București? Ce îți lipsește cel mai mult din România?

AM: La început, cred că primii doi ani, mi-a lipsit foarte mult mediul literar din București. Mi se pare că scriitorul român este la modul esențial un mamifer gregar. Există și excepții, dar predomină indubitabil ideea de gașcă, grup, arie geografică, cumetrii și prietenii. După care am început să văd viața literară din România în altă lumină și cumva asta s-a legat cu redefinirea ideii de identitate din capul meu. Aici, când cineva vorbește despre ține, spune mai întâi, „românul, sau chinezul, sau neamțul cu care sunt coleg la serviciu”. Relația cu cultura din care provii și cred că, în cazul scriitorilor, cu limba în care scrii devine foarte strânsă, pentru că altfel te pierzi într-un mozaic amalgamat. „Sunt român” are cu certitudine alt centru de greutate în mijlocul Arizonei decât în mijlocul București-ului, iar „sunt scriitor român” devine o identitate asumată, câteodată la modul frustrant, dureros. Mi-a trebuit ceva timp să înțeleg cine sunt, fără pătura luptei pentru supraviețuire de acasă, care astupă și acoperă totul, de fapt la care se reduce totul; cine sunt într-o lume liberă. Încercările mele de a înțelege s-au cristalizat în Țara mea suspendată, o carte pe care am scris-o sub o presiune internă uriașă, de asta a ieșit un strigăt și un manifest. Fiecare silabă și rând din cartea aceea sunt „adevărul și numai adevărul” unui om eliberat de presiuni, ierarhii și instituții. Un om care scrie pentru că numai așa își poate împinge zilele înainte și poate decela un sens în tot ce i se întâmplă. Nu am mai trăit starea asta de eliberare din școala generală și liceul ceaușist, când scriam caiete întregi fără să mă gândesc că aș putea publica vreodată. Atunci când te eliberezi de povara posterității – nu cred că vreunul dintre scriitorii pe care îi cunosc azi vor fi citiți peste 50-80-100 de ani, absolut niciunul și asta nu din cauza lipsei de valoare literară, ci din cauza evoluției planetei; deci, când te eliberezi de toată iluzia asta și mai trăiești și la 10.000 de km distanță de mediul care te-a format și torturat în egală măsură, lucrurile se schimbă.

Nu îmi lipsește nimic din România. Am familie acolo și stau acasă săptămâni bune; într-un an, s-a întâmplat să fie și luni de zile. De curând, în plină pandemie, am reușit să ne cumpărăm un apartament la Sinaia, lucru pe care mi l-am dorit foarte mult și care se va transforma în „atelierul meu de scris” de îndată ce voi putea să vin să stau mai mult acolo.

BS: Dintre periodicele românești, ce urmărești cu plăcere? Asculți posturi de radio de la București, ca de pildă Radio România Cultural?

AM: Primesc o mulțime de reviste în inbox în format PDF și „le frunzăresc” constant. Cred că sunt vreo 5-6. De aproape un an, fac o emisiune, un talk show cultural la un post TV românesc care emite pe internet și are sediul în Houston, Texas. Câte un invitat pe săptămână, din diaspora, din orice artă și asta presupune foarte multă muncă de documentare. Nu am o echipă în spate care să mă ajute, așa că citesc interviuri, urmăresc emisiuni anterioare și cum, în general, invitații sunt aleși dintre cei care fac ceva pentru România sau au o legătură profesională cu România, sunt destul de la curent cu lucrurile din cultură. Gândindu-mă acum retroactiv, în timp ce îți răspund la întrebări, realizez că, de fapt, nu m-am rupt mai deloc, trăiesc în America mai mult ca un „writer in residence”. Desigur că, nemaifiind prezentă acolo zi de zi, nu mai știu partea de bârfă literară toxică, dar aceea nu îmi lipsește deloc. Este extraordinar ce detașare îți dă distanța și faptul că poți călători și cunoaște oameni noi și culturi noi.

Sunt ceea ce sunt – un scriitor român care scrie în română, am venit mult prea târziu în America ca să scriu în engleză – dar lucrul acesta, condiția mea, s-a relativizat printre toate națiile Pământului între care trăiesc și am devenit lipsită de încrâncenare. Într-un anume fel, viața mea, condiția mea de scriitor s-a simplificat și s-a cristalizat. Anii pe care îi am în față sunt evident mai puțini decât cei din spate și nu mai am timp să mă plâng de absența meritocrației sau de false ierarhii chinuitoare; nu mai am timp decât să scriu.

BS: Ce înseamnă pentru tine să trăiești cultura?

AM: Înseamnă că nu știu să fac altceva și nu mă mai interesează să fac altceva. E ca bancul cu mașina de cusut de pe vremea lui Ceaușescu, cu cel care a furat piesele din fabrica unde știa că se fac mașini de cusut, le-a asamblat în diferite feluri și tot mitralieră ieșea. Același lucru mi s-a întâmplat și mie. Am o dublă licență în medicină și psihologie, nu am urmat drumul clasic al absolventului de filologie și am avut mai multe profesii de-a lungul timpului – chiar și acum am clienți ca psihoterapeut – dar niciodată și nimic nu mi-a creat satisfacția pe care o am în fața unui text bine scris, al meu sau al altcuiva, nu contează. E ca atunci când ți se taie respirația, când ai senzația fizică de gol în stomac și îți vine să dai cu căciula de pământ și să spui, „mamă, ce i-a ieșit chestia asta”! Asta e ceva ce nu se poate mima; cu senzațiile în corp – atunci când vezi un text bine scris – te naști. Și sunt absolut ferm convinsă că așa e și la pictori, sculptori și toți ceilalți care s-au născut cu blestemul și cu binecuvântarea de a simți acest lucru. E în egală măsură blestem și binecuvântare căci, de obicei, vine la pachet cu o cantitate consistentă de depresie, inadecvare și eșecuri sociale. Am avut și eu porția mea din cele menționate mai sus și cred că, până la urmă, plecarea în America a fost benefică pentru că m-a ajutat să fac pace. Cu mine și cu scrisul meu.

„Este o sarcină nobilă să ținem limba română, aici în Israel, pe o linie de plutire”

Născut la București în 1946, absolvent al Institutului de Construcții din București, emigrat în Israel în 1972, Adrian Grauenfels este una dintre cele mai talentate, mai active și mai interesante personalități ale lumii literare și culturale israeliene vorbitoare de limba română. Poet și publicist cu patru albume de artă și 18 volume de poezie, eseuri, antologii și traduceri publicate până acum, traducător, ziarist, editor și fondator al unor reviste online ca Secolul XXIAlchemia și Nautilus, animator cultural, pasionat de arte, culturi, civilizații și de punțile dintre ele, prezența sa este simțită și apreciată permanent în spațiul cultural tipărit și internetic. În prezent este redactor-șef al revistei săptămânale Jurnal Israelian, singura publicație în limba română din Israel dedicată aproape exclusiv culturii, și directorul Editurii SAGA, care publică cărți valoroase și frumoase de literatură și despre artă, istorie și cultură – majoritatea în limba română.


Dan Romașcanu: Poți, te rog, să trasezi câteva repere ale carierei tale literare și culturale? Cum ai ajuns de la inginerie la poezie și apoi la editare și la alte activități legate de arte și de cultură?

Adrian Grauenfels: E o poveste mai lungă, legată de mama mea care lucra pentru o revistă israeliană de limbă română. Cunoscând bine limba franceză, mama traducea masiv dulcegării din reviste pariziene, care erau publicate săptămânal cu finalul „va urma”. Când mama a fost internată pentru o operaţie, am înlocuit-o la muncă, preluând sarcina traducerilor unor texte care mi se păreau efectiv stupide. Timp de o lună am improvizat aventuri, afaceri cu gangsteri, traficanţi şi spioni în Orientul Mijlociu. Era fascinant pentru mine să manipulez cuvinte, să inventez o istorie şi dialoguri imaginare. Dar a mers, redacţia revistei a fost foarte mulţumită! Puțin înainte de anul 2000 a izbucnit ca un vulcan internetul – şi cu el a venit adrenalina comunicării fără limite. La început eram curioşi, timizi, simţeam forţele telurice care deschideau lumi şi puneau sufletele în legătură. Barierele geografice au căzut, planeta a devenit satul global unde te informai şi schimbai idei şi trăiri cu oricine, oriunde în lume, nelimitat. Poşta a cedat în faţa mail-ului electronic. Citeam cu nesaţ poezie şi proză, vizitam pe ecran muzee de pe trei continente etc. Așa am ajuns să îmi încerc și eu puterile literare.

DR: Cei care te cunoaștem mai de mult știm că ești un poet de mare talent. În ultimul deceniu, pe lângă poezie, ți-ai lărgit mult sfera activităților culturale, ai înființat reviste, ai scris despre arte și despre avangarde, ai deschis o editură, editezi în prezent un jurnal cultural săptămânal, administrezi grupuri pe Facebook. Cum și când reușești să le faci pe toate? Mai ai timp și pentru scris poezie?

AG: Desigur. Ingineria te învață planificare, eficiență și folosirea tuturor mijloacelor tehnice. Folosesc foarte multe softuri pentru editare, traducere, dicționare online, softuri pentru grafică și imagine. Timp de scris și editat am, cel pentru promovare și reclamă îmi lipsește total.

DR: Pentru cine scrii? Poate că ar trebui să reformulez întrebarea ca „Pentru cine scriem?”, căci ea este valabilă pentru mulți, poate pentru majoritatea scriitorilor, ziariștilor, bloggerilor care scriem în limba română, dar trăim în Israel și în alte părți ale lumii. Comunitatea de vorbitori și cititori de limba română în Israel și în multe alte părţi ale lumii îmbătrânește și scade numeric. Este viabilă, va rămâne în timp literatura și activitatea noastră culturală în limba română?

AG: Am început să cercetez avangardele și artele pentru plăcerea mea (am fost instigat și de activitatea soției – ceramistă – care te pune față în față cu secretele unui antic și fascinant meșteșug), apoi am „probat” timid munca scriitorului, pentru că nu am bazele formale ale meseriei. Dar îmi face plăcere și este o sarcină nobilă să mai ținem limba română, aici în Israel, pe o linie de plutire. 

DR: Ce ne poți spune despre peisajul literar și cultural israelian în limba română? Care este locul literaturii scrise în limba română în contextul celei israeliene? Care este locul literaturii scrise în Israel în limba română în contextul literaturii române? Care este relația cu restul Diasporei culturale românești?

AG: Din păcate, comunitatea de aici scade continuu, din motive naturale, dar și din pierderea legăturii cu limba modernă, folosită azi în România. Am relații foarte bune cu scriitori din Irlanda, Canada, Australia, cu care colaborez și schimb materiale destul de des. Din Republica Moldova colaborez intens cu Leo Butnaru, un traducător eminent și energetic care ne dezvăluie comori ale avangardei ruse, autori evrei necunoscuți nouă, sau biografii și traduceri de mare forță cum ar fi mai recent Poezii semnate de Alejandra Pizarnik.

DR: Cât de bine este cunoscută literatura și cultura română în Israel? Ce părere ai despre activitatea Institutului Cultural Român și a altor foruri similare în promovarea aici a culturii române? Ce fac ei bine și ce lipsește?

AG: În trecut circulam pe linia Tel Aviv – București la târgurile de carte organizate acolo. Invidiam bogăția de titluri, calitatea tiparului, traducerile de literatură clasică și universală, în timp ce la noi librăriile dispăreau ca să facă loc cafenelelor.

ICR-ul și conducerea lui cea nouă au schimbat total relațiile cu publicul nostru, destul de adormit. Înainte de pandemie au organizat mult mai multe întâlniri, expoziții, conferințe cu autori locali sau invitați din România. Sufla un vânt nou și mai ales o politică nouă: cea de apropiere de publicul vorbitor de limbă ebraică. În timp de pandemie au trecut la folosirea intensă a mediilor, realizând întâlniri virtuale pe Zoom, sau filmate video și plasate pe platforme ca Youtube, Facebook etc., adresându-se unui public local și internațional. Festivalul Enescu, posturile românești TV accesibile de aici, netul…  toate ne țin aproape de cultura românească actuală.

Tirajele de carte au scăzut, multe ziare au dispărut, iar editurile în limba română au rămas cât să le numeri pe degetele unei mâini.

DR: De ce ai intrat în domeniul activităților editoriale și ce încerci să faci cu Editura SAGA? Ce este diferit în propunerile ei de ceea ce oferă alte edituri din Israel?

AG: În anul 2013 am ieșit la pensie. Internetul se află acum în orice casă, oferind acces la cărți, jurnale și artă la discreție. Îmi era clar că noua media va lovi în cartea tipărită și în presă, lucru care s-a întâmplat. Tirajele de carte au scăzut, multe ziare au dispărut, iar editurile în limba română au rămas cât să le numeri pe degetele unei mâini. Treptat am început să studiez platformele care propuneau „print on demand” și ebook. Amazon-ul și alt firme similare arătau grafice cu o dinamică optimistă pentru vânzările lor de ebook. Am aderat imediat la ideea de a propaga cărțile noastre pe aceste platforme, care ofereau un câștig modest autorului, găzduire gratuită, dar mai ales scuteau autorii sau editorii de finanțarea unui stoc de zeci de cărți greu de vândut din motivele amintite. Așa am pornit SAGA, întâi cu cărțile mele și apoi pentru piața largă, care a crescut pe trei continente.    

DR: Din vara anului 2020 ai preluat responsabilitatea de redactor-șef al unei reviste săptămânale în limba română, ai trecut-o în spațiul virtual și ai rebotezat-o Jurnal Israelian. De ce ai făcut asta? Ce oferă diferit Jurnalul Israelian în comparație cu alte publicații de limbă română care apar în Israel și în alte părți ale diasporei culturale românești?

AG: Timp de mai mulți ani am colaborat la săptămânalul Jurnalul Săptămânii condus de dna Doina Meiseles, un ziar tipărit și distribuit la abonați sau oferit la vânzare pentru cumpărători ocazionali. Dar a început Corona, tipografiile s-au închis, la fel rețelele de vânzare și distribuție. A fost necesar un jurnal online care să ocupe această nișă informațională și recreativă celor de limbă română. Cum nu agreez politica, am ales să ofer un material cultural și grafic care să acopere un spectru larg de literatură, arte, fotografie, eseuri, istorie, umor etc.

DR: Ai consacrat mult timp și talent investigării istoriei avangardei romanești (literatură, publicistică, arte plastice) și a biografiilor și operelor unora dintre artiștii evrei care au făcut parte din ea. Poți împărtăși câteva dintre descoperirile făcute în cadrul acestor activități și planuri de lucru în viitor în acest domeniu?

AG: Da, e o îndeletnicire electrizantă. Recunosc că în România nu am avut acces la cărțile Dadaiștilor sau la marea avangardă, bine dosită de comunism. În Israel am colecționat cărți semnate de André Breton, Victor Brauner, Gellu Naum, despre Arta Metafizică, expresionismul german etc. Dar marea întâlnire a fost la o rudă a marelui poet Gherasim Luca, unde există o comoară de manuscrise, picto-poezii și discuri cu recitalurile acestuia cu poezii rostite în limba franceză. Am tradus și învățat cât am găsit despre acest mare inovator și avangardist. Apoi l-am întâlnit pe editorul Nicolae Tzone, un specialist în avangarda românească. Ne-a vizitat și am produs în tandem un interviu major și o broșură cu poezii despre Marea Moartă. De aici, drumul către ceilalți a venit în mod natural. Dintre „israelieni” i-am admirat pe Avigdor Arikha, Marcel Iancu, Baruch Elron și recent pe pictorul Arie Lamdan, cu care am produs o întâlnire filmată sub egida ICR-ului. Pentru viitorul imediat pregătesc o carte despre Dante Alighieri, care va fi sărbătorit mondial anul acesta: 7 secole de la moartea marelui poet și om politic. Deja public fragmente în Jurnalul Israelian.

DR: Ai debutat cu mai bine de două decenii în urmă, în perioada când cărțile și revistele literare erau încă exclusiv tipărite. De atunci o mare parte din activitatea ta s-a mutat on-line. O parte dintre cărțile pe care le editezi și revistele la care colaborezi apar exclusiv pe Internet. Care crezi că este viitorul cărților și al revistelor literare tipărite? Vor rămâne o nișă? Vor dispărea complet? Sau poate, dimpotrivă, publicațiile on-line sunt cele care reprezintă o modă efemeră?

AG: Economia și tehnologia vor hotărî. Și publicul larg. Sunt națiuni în care se circulă foarte mult spre job și înapoi cu trenul sau metroul. Mulți citesc și învață pe drum. Desigur pe telefon sau laptop (India, Japonia, Canada). Cărțile nu vor dispărea total pentru că fac parte dintr-o cultură de mii de ani și au dobândit un farmec aparte (cum zicea Gherasim Luca în „Vampirul pasiv”: cărțile sunt obiecte obiective).

DR: Cum a influențat perioada pandemiei activitatea ta și a scriitorilor, artiștilor, traducătorilor din Israel? Cum crezi că va arata „normalul” la care se spune că vom reveni? Ce va fi de recuperat? Ce vom face altfel?

DR: Am profitat de liniște și de ocazia de a descoperi noi platforme digitale. De exemplu, programul WIX, pe care poți construi și promova global orice produs comercial, cultural, audio-vizual fără să fii un guru tehnic. Apoi programe de extras și convertit voce în text, din filme video. (Asta mi-a permis să traduc cu ușurință un spectaculos interviu fluviu cu scriitorul nostru A.B Yoshua interogat în ebraică de Koby Meidan.  Rezultatul va apărea în proximele numere ale Jurnalului Israelian). Viitorul va cere adaptare și renunțare mai ales la consumul exagerat de junk, made în China, și la distrugerea planetei cu gaze poluante, gunoi și plastice. No more!

DR: În final, ce ai dori să transmiți cititorilor Revistei Familia, seria nouă a unei publicații cu o tradiție de peste 155 de ani în istoria culturii românești?

AG: Am să le urez „La mulți ani!” și o să te rog să le trimiți Jurnalul 32 din 18 martie, care conține enumerarea a 6 afaceri milenare. Pe locul 6 se află Genda Shigyo, o firmă japoneză de hârtie și produse derivate care funcționează continuu de 1250 de ani! 


Citiți un grupaj de poeme scrise de Adrian Grauenfels.

„Arsenia este cea care-mi preia mie amintirile, n-a fost nevoie să ficționalizez prea mult”

Pregătești, la Humanitas, o nouă carte. Un nou roman în siajul Pelinului negru și al Cărții Reghinei, intitulat Tot înainte. Lucrul care le leagă pe toate e imaginea unui rural atemporal, măcinat de inegalități, nedreptate și dezechilibre sociale, perfect pliat pe destinul problematic al personajelor tale. E scrisul unor astfel de romane un exercițiu cathartic? Îți propui să încerci o reconciliere cu un trecut tulbure sau e mai degrabă o evocare nostalgică și netrucată a unei lumi în descompunere? Cu alte cuvinte, tu alegi tema sau tema te-a ales pe tine de la bun început?

Dacă la vârste mici trăim toți în singurul timp paradisiac al vieților noastre, atunci în fiecare rai personal se va găsi cu totul altceva. Camera unui apartament de bloc, cu mobilele ei, cu îngustimile ei poate fi Edenul, așa cum pentru mine Edenul a fost cândva un deal abrupt pe care-l vedeam prin ochiurile ferestrelor, un soare gigantic, un cer numai din stele. Dar și părinții, dar și frații, cei unsprezece, ce-au reușit să pătrundă încetul cu încetul în lume. Că istoria cea mare trecea prin sită istoriile noastre mici nu puteam ști atunci. Nu cred că se cade să știe nici personajele mele, e păcat să picuri în literatură otrava tezismului. Dacă-n Pelinul negru vocea e a Agustinei, fetița născută-n anul Cernobîlului, iar în Cartea Reghinei vorbește o mamă ireală, cu un trup de o mie de kilograme, în Tot înainte punctul de vedere este al Arseniei. Ea este al patrulea copil al familiei Bulța și, de data asta, povestea condensează experiențe din ultimul deceniu de comunism. Cum erau copiii atunci, ce erau șoimii patriei, cum deveneai pionier, cum erau practicile agricole, dar Pregătirea pentru Apărarea Patriei și câte și mai câte. Arsenia este cea care-mi preia mie amintirile, n-a fost nevoie să ficționalizez prea mult, privind acel trecut prin ocheanul prezentului, el chiar ține de irealitate. E drept că n-a fost deloc simplu să mă întorc în acea irealitate și să scot la lumină povestea.

Dacă-n Pelinul negru vocea e a Agustinei, fetița născută-n anul Cernobîlului, iar în Cartea Reghinei vorbește o mamă ireală, cu un trup de o mie de kilograme, în Tot înainte punctul de vedere este al Arseniei.

Am impresia câteodată că scrii, de fapt, un bildungsroman, doar că volumele care îl compun nu respectă întocmai cronologia evenimentelor. Ai început cu O pasăre pe sârmă, un foarte tonic roman al studentului provincial parașutat într-un București nouăzecist neprietenos și delirant, după care ai „regresat” în timp și te-ai cufundat în feeria nordului transilvan, ca și cum ai vrea să recuperezi cu rapiditate fiecare etapă a devenirii tale. Tentația biografiei a fost cea care te-a împins către proză?

În poezie, am vorbit mai mult despre biografism și autenticitate. În proză, m-am ferit încă de la început de „autoficțiune”, era în vogă în deceniul trecut, așa că-n primul meu roman, O pasăre pe sârmă, narațiunea e la persoana a III-a, cu mult indirect liber, cu tot felul de artificii narative care nu știu dacă au fost, până la urmă, de partea întregului. Porțiuni întregi din roman au și-un fel de ritm interior, experimentam adică, azi n-aș mai face la fel. Șira spinării sau, altfel, ideea principală e bine să se vadă într-un roman. Spre nordul meu m-am întors întâi în două volume de versuri, apoi, după ce viața s-a așezat zdravăn pe mine – cu greul, cu boala, cu maternitatea, cu depresia, cu lupta, dar mai ales cu lipsa cronică de timp –, am decis că nu mai puteam amâna, trebuia să-mi scriu romanele. Nu-mi vine să cred c-am reușit să le duc la bun sfârșit pe trei dintre ele, nu înțeleg cum de-am ajuns să fac o ispravă ca asta. Acum, cu Tot înainte, e mai riscant, nu, nu practic vreun tradiționalism filtrat postmodern, doar adaug încă un strat la o poveste ceva mai mare. De aceea, viitoarea mea carte de proză, dacă voi reuși s-o scot la lumină, va fi dintr-o cu totul altă zonă. Nordul mai poate să aștepte, căci de-adevăratelea, uman, nu literar, oricum nu mă voi putea desprinde de el niciodată.

Ce așteptări ai de la acest nou Tot înainte? Cu ce speri să rămână cititorii după lectura romanului? Și, mai ales, cu ce sentimente te-ai așezat la masa de scris pentru acest nou roman, după ce Cartea Reghinei a stârnit un asemenea val de apreciere?

Nu toți copiii unui grup, ca să nu zic de cei ai unei familii, sunt la fel: unul ia ochii ușor, altul e retractil, altul evită să vorbească despre el, unul primește mereu aplauze etc. În parabola lui Kafka cu cei 11 fii, dincolo de faptul că ea se referă la niște figuri proeminente ale literaturii, e vorba de un tată care-și descrie copiii, arătându-le mai curând defectele decât calitățile. Ei bine, acest părinte e limpede că nu-l place până la capăt pe niciunul, deși e mândru de ansamblul pe care ei îl formează. Dacă un cititor se apropie de cărțile mele, când avalanșa titlurilor noi e răsunătoare, nu pot decât să mă consider norocoasă. Dacă Tot înainte i se va părea, prin comparație, mai pisăloagă sau, prin cine știe ce șansă, mai strălucitoare decât restul cărților mele, nu e atât de important. Important e cum așază Arsenia propria oglindă de-a lungul drumului pe care, oricât se luptă ea să fie altfel, i-a fost de la început dat să pășească.


Citiți aici un fragment din romanul Tot înainte, aflat în curs de apariție la Editura Humanitas.

„Imaginea mea favorită e și cea mai puțin concretă dintre ele”

Când ne întoarcem cu lectura la texte proprii mai vechi, avem de regulă tendința să intervenim cu modificări. Tu ai reușit să te abții, pregătind acest volum pentru o nouă ediție? Dacă da, de ce?

A fost nevoie de ceva timp și de o conjunctură favorabilă pentru ca Marile bucurii și marile tristeți să se constituie în volum. Câteva proze au fost publicate în 2009-2010, una în Poesis Internațional, altele în EgoPhobia și FdL, dar pe atunci nu era vorba de o colecție, ci de un proiect. Prima dată au apărut în volum în 2013, așa că până atunci s-au sedimentat aproape de la sine, nu am mai avut de ce să mă întorc cu modificări nici după mai mulți ani. Pentru noua ediție, am avut grijă să scap de greșelile inerente de editare, am rearanjat niște aliniate, într-o proză am refăcut fraza de final, în alta am corectat un nume de familie. Au mai fost câteva concordanțe verbale și cam atât. Nu am simțit nevoia să schimb nimic de fond, bune, rele, oricum ar fi privite azi.

Volumul conține proze inedite. Le-ai scris special pentru această ediție, cu gândul la această ediție, sau ele s-au adunat de-a lungul timpului, cumva în siajul colecției inițiale din 2013?

Proiectul Marile bucurii și marile tristeți s-a oprit pentru moment atunci când a intrat la tipar, asta înseamnă că am lăsat pe dinafară unele proze neterminate, fragmente sau schițe. Una dintre intenții se numea „Așa o să crească iarba pe noi”, o proză-scenă în care niște băieți fumează o țigară și găsesc o pasăre moartă, paginile acelea au devenit o nuvelă, iar după câțiva ani, microromanul de la Humanitas. Ar fi fost fain să o includ la reeditare, doar că n-aveam cum, ea n-a fost niciodată o proză scurtă, ci o nuvelă, cu mai multe centre de greutate, dar fără twisturile necesare prozei scurte. Din alt motiv nu am inclus „Fructe necoapte”, care n-a ieșit niciodată ca proză, ci ca scenariu, iar scenariul a devenit scurt metraj în 2019. Noile proze vin în continuarea discursului „minimalist”, dar nu se cantonează în acel perimetru, ci îl continuă. E un bun punct de plecare pentru alt volum. Le-am scris în „siaj”, dar n-a fost o idee conștientizată, cam pe aici e locul meu în scris, mi-e natural să scriu așa.

Care ți se pare ție, ca autor, cea mai de impact imagine din prozele cuprinse în Marile bucurii și marile tristeți?

Fiecare proză din volum derulează o imagine pe fundal – o roată care se învârte în noroi, acolo unde e o relație înțepenită între tată și fiu, un fluture de noapte captiv într-o cameră de hotel, acolo unde dorința carnală trebuie ascunsă, sau bufetul vechi, demontat de doi frați vitregi, care nu mai au mai nimic în comun etc. Imaginile apar fulgurant și nu au valoare simbolică, se împletesc cu celelalte în firul narativ, așa că pot să treacă neobservate. N-au valoare premonitorie ca în Decalogul, ci de radiografiere a stării de fapt. Să zicem că e un tribut pentru Kieslowśki, dar eu nu sunt regizor, eu trebuie să lucrez altfel cu imaginile, ca un fel de fotografii-document peste care se așterne textul. De aceea imaginea mea favorită e și cea mai puțin concretă dintre ele, un spațiu-timp din „Pe repede-înapoi, acasă”, scena în care trecătorul vede în dreptul ferestrei o femeie care se piaptănă la oglindă, femeia va fi singură toată vara, cum va fi și el, dar vara o să treacă și odată cu ea și frumusețea. Scena, deși periferică, îmi place și pentru că se întâmplă pe o strada cu case vechi, unde am copilărit, un drum pe care l-am bătut apoi în adolescență, și am surprins acest moment într-o noapte toropită de căldură, înainte să plec în București.


Citiți aici un fragment din povestirea „Într-o zi doar praful”, din volumul Marile bucurii și marile tristeți, în curs de apariție la Editura Humanitas, în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani coordonată de Andreea Răsuceanu

Foto de Sebi Tonț
//

„Teatrul este un serviciu public. Cum e apa caldă, sau căldura”

Actor, director al trupei Arcadia în perioada august 2019-decembrie 2020 și, actualmente, director artistic al Teatrului Regina Maria, Șerban Borda vorbește despre efectele bune și mai puțin bune ale pandemiei, așa cum se reflectă ele în munca unui actor, dar și în repertoriul unei trupe. Un interviu despre adaptare la și în vremuri de criză.


Cum ai primit vestea suspendării reprezentațiilor pe fondul pandemiei Covid-19? Îți amintești care au fost primele gânduri, reacții?

Îmi amintesc că eram în repetiții, ambele trupe (Arcadia și Iosif Vulcan) aveau spectacole în pregătire și, evident, a fost o veste care m-a luat prin surprindere. Nu știam ce urmează, veștile rele veneau de la o zi la alta, iar perioada de lockdown a fost o etapă pentru care nimeni nu era pregătit, nici personal, nici profesional.  A fost un șoc. Și primul gând pe care l-am avut a fost: Cum putem rămâne în contact cu publicul? Cum anume mai putem noi, actorii, să ajungem la el? Am apelat, la fel ca toți artiștii, la platformele online, însă nu știam ce anume am putea să oferim în acele momente, fără resurse reale, fără experiență, fără un plan bine pregătit, fără backup… Șoc, tensiune, încordare, sentimentul de improvizație, de nesiguranță, și o dorință foarte mare de a rămâne în contact cu publicul, un mix de gânduri și reacții.

S-a încercat în Oradea, și în țară, mutarea activităților integral pe platforme online. Înregistrări de spectacole, filmări live, dialoguri virtuale cu spectatorii. Și totuși, asta nu înseamnă teatru…

Nu doarîn țară, ci în întreaga lume s-a extins acest fenomen. A fost o explozie de spectacole online, de la cele mai cunoscute instituții culturale de pe întreg mapamondul. E adevărat că teatrul presupune o întâlnire reală, într-un spațiu fizic, între actor și spectator. Dar teatrul nu înseamnă numai asta. Întâi de toate, teatrul este un serviciu public. Ca apa caldă sau căldura. Și asta înseamnă să servești unor nevoi pe care le are comunitatea din care faci parte. Ori oamenii aveau nevoie nu doar de enterteiment, ci și de interacțiune, de socializare. Și mai aveau nevoie de ceva: de un motor care să-i ajute să se adapteze. De un exemplu, dacă vrei, că se poate, că suntem împreună și reușim. Primul film pe care l-am făcut pe Facebookul Arcadiei a fost despre cât de important este să ne spălăm corect pe mâini. Am făcut versuri despre spălat, mască, distanțare. Apoi ne-am orientat spre tutoriale, de la handmade-uri la elemente de magie. Am filmat povești, poezii, fabule, am improvizat cântece de pandemie. Fiecare actor s-a implicat cu ce a avut la îndemână: telefon mobil, laptop, recuzită improvizată din obiecte personale – și creativitate. Spectacolele online au fost doar un bonus de weekend. Colegii de la trupa Iosif Vulcan au lansat în acea perioadă campania „Teatrul și Educația”, cu lecturi după cele mai importante titluri din programa școlară. Alți colegi au continuat să muncească și să repete online, iar rezultatul a fost o premieră online: Șarpele în iarbă de Alan Ayckbourn, în regia lui Sebastian Lupu. Toate astea nu au făcut parte din vreun plan dinainte stabilit, ci au fost rezultatul unor adaptări din mers, în care întrebarea principală cred că era: „Cum putem servi?” Cel puțin eu asta m-am întrebat.

„Primul film pe care l-am făcut pe Facebookul Arcadiei a fost despre cât de important este să ne spălăm corect pe mâini. Am făcut versuri despre spălat, mască, distanțare.”

Fenomenul acesta, de a muta toate activitățile online, de a oferi spectacole online, la concurență cu cele mai importante teatre ale lumii, a generat și o capcană. Pentru că în mediul virtual totul a fost gratuit…

Da, există această tendință generalizată de a percepe o producție online ca pe un serviciu gratuit. Ori profesia de actor presupune efort, indiferent de condițiile în care se joacă. Dar înainte de a cere bani pentru spectacolele online, trebuie să le realizăm la un alt nivel calitativ. Asta este una dintre cele mai importante lecții ale pandemiei. Am văzut Shakespeare montat și filmat la el acasă și am înțeles ce înseamnă o filmare profesionistă, cât de mult trebuie să îmbunătățim documentarea filmată a spectacolelor din arhiva noastră. N-aș pune însă acest aspect pe primul loc, pentru că teatrul rămâne valoros în și prin interacțiune directă. Și asta a fost cea de a doua preocupare principală din perioada lockdown: Cum ne întoarcem la teatru, fizic?

Și cum v-ați întors?

Ne-am întors, chiar de Ziua Copilului, printr-un happening în pasajul Vulturul Negru. Ca director al unei trupe de actori pentru copii și tineri, știam că trebuie să profităm, simbolic, de această coincidență: 1 iunie, prima zi în care teatrele au voie să joace în aer liber. Știi, chiar dacă nu au fost bombe, noi, cu toții,  am trecut printr-un război. Un război lung, împotriva unui inamic despre care nu știi unde e, ce face și cum anume poate fi învins. În fiecare zi căutam soluții și în fiecare seară se prăbușea ce am construit dimineața. Absolut fiecare pas, cât de mic, a fost făcut cu maximă tensiune și consum nervos. Doar ca să ieșim cu actorii în mingi uriașe câteva minute în pasaj, am făcut incredibil de multe calcule. Să anunțăm spectatorii nu puteam, pentru că erau interzise adunările. Să-i întâlnim în Piața Unirii, sau pe strada Alecsandri, unde am fi avut impact mai mare, nu se putea, pentru că riscam îmbulzeală și o amendă. Să nu-i întâlnim deloc pe spectatori era cea mai dureroasă decizie. E ca și cum ai vrea să-ți iei în brațe iubita, dar te temi să nu o rănești. Și atunci, cu tot dorul, o privești fără să-i atingi mâna.

Asta a fost întoarcerea simbolică. Urmată de o întoarcere reală la teatru, în aer liber. Ori teatrul în aer liber a însemnat o stagiune cu ochii ațintiți spre cer. Mă trezeam direct cu prognoza meteo și, chiar dacă auzeam că o să plouă, mă rugam să fie după spectacol. Riscam, montam, țineam legătura cu spectatorii online, număram norii, sprijineam decorul, cât se poate de fizic, să nu-l zboare vântul, făceam coifuri din ziare ca să nu-i bată pe copii soarele în cap. Ne-am simțit, toată vara, ca și cum am fi jucat în deplasare, în spații puțin protejate care au darul de a schimba, practic, tot spectacolul.

A fost un plus sau un minus pentru repertoriu adaptarea la astfel de condiții?

Ambele. Un minus pentru că erau puține producții din existent pe care, din punct de vedere tehnic, le puteai muta în afara sălii de spectacol. Un plus pentru că a trebuit să facem unele noi, și asta a dinamizat trupa. Actorii au fost mai creativi, și-au descoperit alte resurse, alt potențial. Un exemplu elocvent de spectacol adaptat la condiții de pandemie este Moromeții, în regia lui Gavriil Pinte. Moromeții, producție confinanțată de AFCN, trebuia să fie o lectură performativă, cu un alt regizor și cu premiera în iunie. A ieșit în luna august un spectacol în toată regula, repetat și montat exclusiv afară, cu premiera în șanțul Cetății, printre copaci, fără niciun amplificator. Aveam în proiect asumate deplasări în trei localități din Bihor, în Carei, în Zalău și în Gyula. Niciun parteneriat încheiat pentru spații de joc nu mai era valabil. Acela a fost un spectacol jucat în regim de caravană, așa cum era teatrul la începuturi. Nu știai unde ajungi, în ce condiții vei juca, ce înseamnă acel spațiu. Iar pentru adaptare aveai la dispoziție o oră. S-a jucat în parc, s-a jucat pe terenul de sport, s-a jucat până și în curtea unor biserici din Bihor. Și publicul a fost receptiv de fiecare dată.

Și dacă am amintit această cofinanțare, aș sublinia că tocmai pandemia ne-a provocat să găsim resurse financiare pentru proiecte culturale. Am câștigat cinci finanțări, din care patru în 2020. S-au organizat ateliere în aer liber, s-au făcut workshopuri, s-au pregătit producții pentru momentul în care vom putea intra din nou pe scenă. Și s-a văzut tot efortul în reacția publicului care revine în sala de spectacol, fiindcă am rămas aproape de el în tot timpul ăsta.

Am jucat, personal, în județ, spectacole pentru copii inclusiv pe trotuar sau pe câmp. Au fost scene în care m-am trezit cu o capră lângă mine, sau cu un câine care a stat tot spectacolul sub masa din decor.”

Ce înseamnă pentru tine, ca actor, adaptarea la spațiul de joc neconvențional?

Înseamnă că joc permanent în deplasare. Și că tot ce fac depinde de o serie de stimuli. Am jucat, personal, în județ, spectacole pentru copii inclusiv pe trotuar sau pe câmp. Au fost scene în care m-am trezit cu o capră lângă mine, sau cu un câine care a stat tot spectacolul sub masa din decor. În ceea ce privește spectacolele trupei Iosif Vulcan, am avut norocul de a juca, în O poveste foarte simplă, la scena mobilă din Cetate. Acela este un spațiu protejat. Indiferent de cât de protejat e spațiul însă, ca actor ai aceeași problemă: amplificarea. Dacă folosești tehnica pentru asta, se pierde mult din atmosfera, din emoția spectacolului. Dacă nu o folosești trebuie să găsești acel dozaj, acel echilibru care să te ajute să transmiți publicului. Ai o senzație permanentă de nesiguranță și ai tendința de a apăsa o pedală prea mult… E ca și cum ai încerca să faci un dans pe sârmă.

Din ianuarie ești director de teatru, o poziție care presupune responsabilitatea repertoriului pentru ambele trupe. Ce noi producții ai în gând?

E prea devreme pentru divulgarea planurilor, pentru că nu știm încă ce bugete vor fi. Cert este că orice spectacol construit în această perioadă sau în perioada care urmează va putea fi jucat și în sală, și în aer liber. Cred că după acest an extrem de dificil oamenii au nevoie de bună dispoziție. Asta nu înseamnă că mă gândesc la un repertoriu format exclusiv din comedii. În fond, buna dispoziție ți-o oferă orice spectacol care este bine făcut…


Foto header: Sebi Tonț

„E o victorie veritabilă, o împlinire umană, sufletească și artistică — atunci când scrii un poem”

Mircea Dan Duță (n. 27 mai 1967, București) este poet, filmolog și traducător, autor de expresie cehă. A publicat două volume de poezie la Praga: Peisaje, zboruri și dictări (2014), respectiv Citate la conservă, complexe de inferioritate și drepturile omului sau Căsătorit fără obligații vând amantă moartă din născare (mențiune: folosită), antologia de autor bilingvă ceho-română Plíz sujčof jor mobajl foun senťu / Pliiz suiciof ior mobail făun senchiu (Next Page, 2020) și numeroase articole de specialitate (teoria și istoria filmului, analiză literară) pentru reviste din Cehia, Slovacia și România. A tradus autori din limbile cehă, slovacă, polonă, slovenă, bulgară, engleză și franceză în română și/sau în cehă. A alcătuit, prezentat și tradus primele două antologii de poezie contemporană în limba română (2015, 2016) și prima antologie de teatru contemporan ceh (2016) apărute în România după căderea comunismului. Este membru PEN Club Republica Cehă și PEN Club România, organizează și moderează lecturi literare și evenimente culturale în Cehia, Slovacia și România. Din 2016 colaborează cu Festivalul Internațional de Carte Transilvania și din 2017 cu Festivalurile Internaționale de Poezie din București și Iași. (Extras din prezentarea autorului, „Pliz suiciof ior mobail făun senchiu”)


Noi ne-am întâlnit prima oară la Praga, în vara lui 2014, la Târgul de Carte. Am fost surprins și impresionat să aflu că îți scrii poezia în limba cehă. Când ai învățat ceha? Care e relația ta cu această limbă, încât a devenit limba ta literară?

Ceha am învățat-o timp de peste 30 de ani, la diverse niveluri de intensitate. Fără exagerare, o învăț și acum. Așa cum sugerezi, îmi este foarte apropiată nu numai din motive obiective (doctoratul și a treia facultate – Filologie / Studii Romanice – absolvite aici, 15 de ani de viață petrecuți în mijlocul acestei culturi etc.), ci și fiindcă, întâmplător sau nu, prin intermediul eu am descoperit, aflat sau învățat lucruri care urmau să determine în mod hotărâtor drumul meu pe mai departe. Printre altele, poezia modernă și contemporană a lumii am studiat-o – și în mare parte am descoperit-o – la Praga, prin traduceri în limba cehă. Și este cunoscută tendința către mimetism a studenților, chiar și a celor care ajung să studieze in their thirties (am ajuns la Praga la 32 de ani iar a treia facultate am terminat-o la 38). Citind poezie contemporană americană, indiană, senegaleză, italiană, rusă etc. în traducere cehă – și last but not least – poezie cehă uneori scrisă în aceeași seară, la vreo ședință agitată a cine știe cărui club literar, tentația de a scrie în stilul a ceea ce citeam s-a impus destul de repede. Iar în 2014 am scos primul volum, cu un an mai târziu pe cel de-al doilea, iar de atunci le pregătesc în paralel pe următoarele trei, în timp ce, for a change, am scos anul trecut la București o antologie de autor bilingvă.

Locuiesc și lucrez de un sfert de veac în Statele Unite și sunt zile întregi când nu vorbesc româna. Chestiunea aceasta mă preocupă mult, pentru că trăiesc în spațiul unei limbi literare și scriu în alta. Crezi că a existat o perioadă în istoria timpurie a Europei când o mare parte a populației folosea două sau chiar mai multe limbi? Oare din pricina acestei evoluții istorice limba pe care noi o folosim când scriem literatură are mai multe straturi semantice? Folosim aceste niveluri atunci când scriem poezie?

Cred că au existat multe asemenea perioade, în care una sau alta dintre limbile europene manifestau o anumită hegemonie asupra celorlalte, de cele mai multe ori din motive politice, dar nu numai: limba diferită de aceea maternă în care scriau literații, dar și savanții sau filozofii, putea fi, în funcție de epoca istorică și aria geografică la care ne referim, latina, slava veche, mai târziu franceza, și mai târziu vreunul dintre dialectele germane sau italiene, în secolul al XIX-lea chiar și maghiara, iar începând din secolul al XX-lea, așa cum știm engleza. Așadar, discutăm despre limbi ale metropolelor / imperiilor din care făceau parte anumite teritorii (germană, rusă), limbi de cultură, care nu depindeau de vreo structură administrativă (stat, imperiu) care să le susțină, dar a căror cunoaștere permitea accesul la foarte multe documente scrise în aceste limbi (latina, franceza. slava veche), sau, începând cu era colonială, limbile globalizării (deși, desigur, acest termen nu se utiliza atunci, dar fenomenul începuse deja să se manifeste – și ne referim aici la engleză, spaniolă, italiană, portugheză, din nou franceză, dar într-un alt context, acela de limbă metropolitaană, care avea să ajungă să-l domine pe cel de limbă culturală). Așadar, fenomenul s-a manifestat pe parcursul întregii istorii, desigur, cu o intensitate variabilă, în funcție de cât de mult însemnau cultura, știința și literatura în vremea respectivă. Nu știu însă în ce măsură această moștenire se aplică la condițiile de astăzi. Este clar că emigrantul va încerca întotdeauna să-și însușească la un nivel cât mai înalt limba statului de adopție. Iar dacă e scriitor, va exista întotdeauna tentația de a scrie în acest idiom metropolitan, care îi asigură o mai bună promovare, vânzare a cărților și notorietate, în cadrul unui proces amintind de hegemonia istorică a limbilor imperiale sau coloniale. Studentul va fi și el tentat să scrie în limba țării în care studiază, mai ales dacă, eventual, cochetează cu ideea de a rămâne acolo după terminarea studiilor. Și nu ne va surprinde dacă, în aceste condiții, au ajuns țări și limbi de destinație chiar și idiomurile zise „mici” sau care nu au avut atâtea de spus pe parcursul istoriei: avem scriitori sârbi, croați, ruși, slovaci, ucraineni (și, ca o curiozitate, chiar și un român) de limbă cehă (consecință a numărului mare de studenți din Balcani și fosta URSS din universitățile cehești), scriitori maghiari de limbă slovacă, sârbă sau română, respectiv sârbi, ucraineni sau bulgari de limbă română (din motive istorice – prezența respectivelor minorități pe teritoriul țărilor amintite). Există chiar și o excelentă poetă cehă de limbă română, o absolventă de românistică pur și simplu îndrăgostită de România și de limba și literatura română, într-o asemenea măsură, încât a început să scrie ea însăși în această limbă. Sper să o pot ajuta să își scoată cât mai curând un volum la noi, fiindcă într-adevăr merită. Așadar, nu știu dacă nivelurile semantice ale limbii sunt acelea care decid dacă scriem sau nu poezie în idiomul respectiv. Am înșirat mai sus o serie întreagă de motive mult mai terre-a-terre care ne pot determina să alegem a ne exprima în altă limbă decât în aceea maternă. Iar odată decizia luată, autorii respectivi nu vor avea de ales: vor fi nevoiți a-și însuși idiomul ales ca limbă de exprimare literară, artistică sau științifică la nivelul necesar pentru a putea rezista concurenței. (În caz contrar, ar fi nevoiți să se retragă și poate chiar să părăsească teritoriul statului de adopție.)

„Poezia este aceea care m-a învățat să mă accept așa cum sunt. În poezie este loc pentru toată lumea. Acolo poți fi și lipsit de succes, ratat, loser – poezia te primește, te acceptă. Poezie poate să scrie oricine.”

Ce înseamnă pentru tine poezia? Ce înseamnă pentru tine, la nivel personal, să scrii poezie? Câte volume de poezie citești într-un an?

Aș putea umple volume cu răspunsul la această întrebare – volume pe care oricum nu le-ar citi nimeni. Foarte pe scurt, poezia este aceea care m-a învățat să mă accept așa cum sunt. În poezie este loc pentru toată lumea. Acolo poți fi și lipsit de succes, ratat, loser – poezia te primește, te acceptă. Poezie poate să scrie oricine. Asta nu înseamnă că te acceptă și poeții. Sau că te-ar accepta automat – poeți sau nepoeți – drept poet. Poți să stai acolo, dar nu înseamnă că te și încetățenești, că devii „de-al locului”. Dar uneori este de ajuns. Poezia ca mediu general-uman (ceea ce nu înseamnă neapărat la nivel literar sau artistic) nu se supără dacă scrii poezie proastă, dacă tu însuți îți permiți să o consideri drept poezie bună sau poezie pur și simplu, „dacă asta te face fericit”. (Repet că, dacă încerci mai mult, poți să pierzi chiar și asta. Și înseamnă mult mai mult decât și-ar putea imagina cineva.)

Pe scurt, poezia mi-a oferit în câteva rânduri acest azil sălciu și asta m-a ajutat să mă pun pe picioare. Iar acest gen de susținere te ajută să înțelegi cât de important este, ce victorie veritabilă, ce împlinire umană, sufletească și artistică – atunci când scrii un poem sau chiar un vers bun. Așadar, funcționează și reversul medaliei: tristețea poeziei te poate învăța să scrii mai bine și, în primul rând, să te bucuri de această – și de fiecare – victorie.

Greu de spus câte volume de poezie citesc pe an. Sunt seri când, dacă sunt în formă, pot citi câteva volume de poezie unul după altul, dar și zile întregi când nu pot să citesc niciun rând. Încerc să mă mențin familiar cu tot ce apare nou – și de calitate – în poezia din Europa Centrală și de Sud-Est și din Zona Baltică, regiuni pe care, după atâția ani, le am în mare măsură cartografiate, dar focusul rămâne în continuare pe Europa Centrală Slavă (Cehia, Slovacia și Polonia).

Atunci când treci prin perioade dificile, care este relația ta cu poezia? Mai poți crede în poezie?

Tocmai atunci cred cel mai mult în poezie. Este azilul meu de vreme rea.

Ai atâta dreptate! Așa simt și eu! Să ne mutăm acum cu povestea mai departe, la cărțile frumoase ale anilor noștri. În 2007, romanul Simion liftnicul în traducerea cehă a lui Jiří Našinec a primit premiul Magnesia Litera în Cehia, ceea ce este o recunoaștere literară majoră. Sigur te-ai bucurat de această recunoaștere a unei cărți românești. Cum ți s-a părut că a fost citită cartea aceasta în Cehia? Greșesc oare dacă spun că cehii ne înțeleg foarte bine?

A fost foarte bine primită la nivelul criticii și al publicului specializat, dar nu neapărat și la acela al maselor largi de cititori. A fost o victorie esențială a literaturii române (printre altele, a fost pentru prima dată când acest premiu a fost atribuit unei traduceri și nu unui titlu cehesc original), o reușită de zile mari pe care trebuie să o apreciem la justa ei valoare, dar, în același timp, și să fim realiști. Există piețe literare pe care ne-am impus mai bine decât în Cehia, dar, datorită unor titluri precum Simion Liftnicul și unor traducători precum Jiří Našinec, Libuše Valentová, Jitka Lukešová și Jarmila Horáková, trendul este ascendent și aici. Iar cehii ne înțeleg – ca și noi pe ei – în anumite aspecte, în timp ce la altele ar mai fi de lucrat. Cu mai mult sau mai puțin succes. Adică mai depinde și de tradițiile culturale și istorice, într-o oarecare măsură de disponibilitățile genetice și de anumite compatibilități punctuale. Iar acestea nu sunt nici multe, nici puține. Se poate și mai bine, dar ar fi putut să nu fie nici atât.

În vara lui 2015 am urmărit amândoi un act de mare virtuozitate stilistică, pe dna Libuše Valentová traducând într-un metru apropiat originalului poeme ale regretatului Emil Brumaru. Poemele au fost citite la Târgul de Carte din Praga, de autor și de traducătoare. Sunt mereu impresionat de asemenea virtuozitate stilistică. Amintesc acest episod pentru că mi-a rămas în memorie ca o scenă solară la care am avut marea șansă de a asista. Cum e pentru tine experiența unor asemenea traduceri foarte tehnice, ale unor texte poetice de mare complexitate stilistică?

Există autori pe care am reușit să-i traduc menținând într-o oarecare măsură și elementele de ritm sau de rimă. M-aș referi aici la poetul ceh Milan Ohnisko și la slovacii Milan Richter și Martin Chudík. Fără doar și poate, forma fixă este o provocare, dar nu aș lua-o ca un criteriu absolut. Poezia de astăzi înseamnă cu totul altceva decât numărul de silabe și combinația accentelor iar texte poetice și autori de mare complexitate stilistică avem o mulțime, independent de aceste aspecte tehnice ale construcției poemelor. Din acest punct de vedere, consider că printre reușitele mele se numără traducerea unor antologii de autor dedicate lui Jaromír Typlt, Petr Borkovec si Petr Hruška, nume care se bucură de o largă recunoaștere în literatura țării lor, dar și la nivel european sau universal, autori pentru care sunt caracteristice imaginile complexe, originale, de mare forță intelectuală, cu numeroase trimiteri intertextuale. Acestea reprezintă, cred, o provocare cel puțin la fel de mare precum aceea de a respecta în traducere rima, ritmul și accentele din original.

Un matematician de excepție, Nicolae V. Teodorescu (1908-2000), mi-a spus odată așa: „singura politică pe care o fac e cea a culturii“. Crezi că un asemenea gând ar descrie și munca ta? Există o politică a culturii? Apoi, crezi că aparținem unei singure culturi, sau putem să fim activi și creativi în două culturi?

Dacă ni se permite, dacă suntem lăsați – și dacă avem oportunitatea de a o face – atunci, da, cred că într-adevăr avem potențialul de a instrumenta și aplica o anumită politică a culturii. Prin însăși activitatea noastră, prin faptul că scriem, „producem” literatură care, dincolo de orice, este înțeleasă și recepționată ca literatură română – prin toate acestea jucăm / ne asumăm rolul de actori individuali în domeniul politicii culturale. Nu neapărat la nivel oficial, dar la nivel individual în mod sigur.

Cred că aparținem mai multor culturi. Prin însuși faptul că te adresezi publicului ceh, aparții deja, într-o anumită formă și măsură, și culturii cehe, întrucât, vrând-nevrând, în căutarea succesului, studiem cel puțin reacțiile și preferințele publicului. Iar acesta – ca și multe altele – poate fi un început. Ca traducători, la fel, aparținem în mod evident și culturii / limbii-sursă, și culturii / limbii-țintă. Iar ca persoane trăind în alte țări decât aceea în care ne-am născut, cred că este clar: prin faptul că îți câștigi pâinea în sistemul administrativ al unui stat, ești, implicit, actor al culturii respective, dar, mai ales, ai șansa enormă de a învăța direct de la sursă despre mentalitatea și preferințele lor, urmând ca, trecând prin obiceiuri, muzică, artă, folclor etc., să ajungi în cele din urmă la artă, cultură, literatură, poezie. Iar asta înseamnă de asemenea să fii activ în cultura țării de adopție. Și cum în cultura țării de origine se presupune că suntem oricum activi, poate că acesta este răspunsul la a doua parte a întrebării…