1. Cum s-a conturat ideea romanului „Memoriile unui indezirabil”?
E o anume stare de neastâmpăr al creierului care pune treptat stăpânire pe tine, până când atinge masa critică. Precedentul meu roman, „Piramida”, își luase zborul din mâinile mele cu câteva luni în urmă, se stinseseră ecourile lansărilor prin țară, și entuziasmul și tristețea de a fi rămas singur începuseră să se distileze în altceva: un soi de semn de întrebare pe care-l zărești doar cu coada ochiului, dar de care nu mai scapi. Ce urmează? Ce urmează?
Eroul din precedentul roman fusese o fire slabă, pe care evenimentele-l purtaseră unde se așteptase mai puțin; îmi zisesem că următorul meu erou trebuia să fie un căpos, un recalcitrant, un ghimpe în coastă. Cam atât știam. Și, apoi, într-o noapte a sosit visul, pe care, având discutabilul noroc de a mă trezi, am reușit să-l agăț de-un picior: o evadare, într-o noapte înghețată de iarnă, printre mormane de zăpadă, la limita rezistenței umane. Bun, asta se potrivea cu căpoșenia eroului meu; dar ce anume putea să-l împingă la o asemenea evadare? Mi-a sărit în minte perioada cea mai întunecată a comunismului în România – anii ’50 – și mi-am zis, de ce nu?
A doua zi mă scufundasem deja în paginile Wikipediei și-n articolele multe, multe, din colecțiile ziarelor, dedicate anilor acelora și personajelor care îi dominaseră. Rolurile se inversaseră: prizonier devenisem eu și singura evadare mi-o putea asigura punerea pe hârtie a poveștii.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Nu am luxul unei existențe dedicate exclusiv scrisului, dar am negociat o rutină cu soția mea: scriu în diminețile de weekend. Rutina asta oferă o aparență de previzibilitate unei activități altfel foarte imprevizibile, care este dezvoltarea unei povești. Cea mai ușoară parte este documentarea. Când scrii un roman cu premisă istorică trebuie mai întâi să-ți saturezi mintea cu detalii ale epocii, până la punctul în care devii tu însuți un cetățean al anilor aceia (poate că ar fi trebuit să aplic și pentru permisul de rezidență!). Fiindcă povestea este ancorată în realitate, trebuie să descoperi persoane reale care pot participa la ea și evenimente reale care-i servesc drept repere. Rezolvând întortocherile acțiunii, trebuie să o faci cu logica, cu starea de spirit, cu memele timpului la care te raportezi. În cazul meu, scotocind prin istorie, am descoperit în anul 1956 condițiile perfecte pentru desfășurarea poveștii pe care o cloceam. M-am pus pe scris. Scriu repede, și asta-mi oferă satisfacția unui progres vizibil, care să mă antreneze și să mă motiveze încontinuu. Iar nopțile – câte ore n-am petrecut la granița dintre vis și trezie, măcinând în minte, conștient sau inconștient, piesele puzzle-ului la care lucram, în căutarea vreunei soluții!
Pe scurt, „Indezirabilul” m-a ținut ocupat, preocupat, neliniștit, vesel și entuziasmat.
Nu cumva e asta definiția fericirii?
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Memoriile unui indezirabil”?
Faptul că acțiunea se petrece în anii ’50 s-ar putea să respingă instinctiv pe mulți cititori. Altă poveste din anii comunismului, sordidă și depresivă, care să mă facă să mă simt murdar eu însumi? Chestiunea asta m-a preocupat și pe mine în vreme ce lucram la roman, fiindcă și eu, în calitate de cititor, aș avea o reacție asemănătoare. Voiam să povestesc despre lucruri întunecate într-o manieră care să nu excludă ocazionala rază de soare și umorul. Și s-a întâmplat să-mi pice în vremea aceea în mâini „Un gentleman la Moscova”, a lui Amor Towles, care mi-a întărit încrederea că o astfel de abordare e nu numai posibilă, ba chiar delicioasă.
Aș vrea, deci, ca romanul să fie început cu curiozitate. Aș vrea să șocheze și să amuze pe parcurs, aș vrea să educe și aș vrea să nu poată fi pus deoparte. Aș vrea ca finalul să provoace o strângere de inimă și poate o lacrimă.
Mai mult, l-am populat cu diverse provocări, „Easter Eggs” și referințe la evenimente ale timpului trecut sau prezent, ba chiar și la precedentul meu roman, și toate astea sper să-i sporească potențialul de a fi recitit.
Aș vrea, cel mai mult, să fie iubit.
