Cărțile

Într-un univers distopic periculos de ispititor la prima vedere, oamenii încep, din senin, să devină obsedați de cărți. Mania izbucnește atât de brusc și cu atâta forță, încât se transformă peste noapte într-un haos generalizat, în care au loc violențe de stradă provocate de devastarea librăriilor și de jefuirea cititorilor în plină zi. În această dictatură a cărții, cei mai persecutați sunt chiar scriitorii, închiși în adevărate lagăre de scriere silnică și executați în masă ca pedeapsă pentru producțiile literare de proastă calitate. Unul dintre acești „scriitori ai închisorilor”, înzestrat cu o putere supranaturală legată de altfel de cărți, trece prin toate ororile unui astfel de loc, în care are de a face cu alți deținuți, dar și cu torționari și șefi monstruoși desprinși parcă din cele mai sumbre manifestări ale regimurilor totalitare din secolul XX.

Fragment

Peste o oră, la decernarea premiilor, curtea are o grămăjoară alcătuită din opt morţi; patru trupuri, cârpe asfixiate, şi alte patru, secerate de gloanţe.

— Ce recoltă bună! Uite c‑aveţi ce mânca pentru următoarele două săptămâni, spune un gardian cu chip de animal – nu ştiu ce animal, dar animal, cu siguranţă – şi‑şi pune bocancul pe spatele unui cadavru.

Ruşinaţi, scriitorii îşi coboară ochii în pământ. Unii plâng de ciudă sau de oboseală sau de groază sau de foame. Plâng bine, strident, smiorcăit. Eu stau rece şi‑i privesc şi‑mi frec barba de carnivor degradat. Până la urmă şi carnea de om e tot o carne, numai să mai fie ceva pe oasele alea de învinşi subnutriţi.

Mai apoi, cei trei câştigători – eu am terminat al doilea azi şi, trebuie să menţionez, nu sunt scutit de aceste jocuri doar pentru că sunt deţinutul preferat al directorului –, deci noi, cei trei câştigători, suntem urcaţi pe nişte lăzi de lemn ce formează podiumul şi ne primim medaliile pe o altă muzică solemnă – de‑a noastră – dată prin boxe. Medaliile nu sunt decât nişte cutii de bere turtite, găurite şi legate cu sfoară, dar, chiar şi aşa, sunt marca succesului. Pentru mine asta este cea de‑a treia medalie pe care o câştig şi, ştiţi ceva, sunt mândru. Da, sunt! Sunt un campion. Tocmai de aceea îngân uşor cântecul, în timp ce unul dintre gardieni înaintează cu o sticlă de tărie şi‑l trage de pe podium pe ocupantul primului loc, forţându‑i sticla pe gât. Ceilalţi gardieni îl imobilizează ceva mai temeinic pe câştigătorul care dă semne de rezistenţă – un tip cu un cap mai înalt decât mine –, silindu‑l să sugă tot conţinutul sticlei. Odată golită sticla, amuzaţi, gardienii îi dau drumul, iar fericitul cade în patru labe şi vomită cele două bucăţi de pâine pentru care a luptat atât de bine şi a omorât atât de straşnic, iar acum, ca o pedeapsă divină, se ţine de burtă şi geme. Dar în curând tăria rămasă în stomac îşi va face efectul şi‑i va curma toate, toate necazurile. Gardienii râd şi dansează în jurul lui, iar unul dintre ei îşi deschide şliţul şi urinează pe faţa învingătorului, felicitându‑l, după care încep toţi să urle din toţi plămânii, profund emoţionaţi, imnul grotesc‑milităresc ce iese acum din boxe. Fără să vreau, în demenţa mea, în epuizarea mea, în deprimarea mea, urlu şi eu cot la cot cu ei. Şi, însufleţit de această bucurie bolnavă, cu lacrimi pe obraz, privesc de pe lada mea de lemn mulţimea de scriitori care se adună lângă mormanul de cadavre.

Şi deci acesta este contextul actual: în urmă cu mai bine de un an şi jumătate, populaţia chiar a luat‑o rău pe ulei cu cărţile. Aşteptările şi dorinţa asta însetată de a citi, coroborate cu o criză acută de material scriitoricesc au condus la o revoltă de o cruzime impresionantă. A urmat evident o revoluţie. Clasa politică a fost exterminată, iar frâiele puterii au fost preluate de o organizaţie paramilitară – nu ştiu a câta care se perindă la putere – cu un nume lung şi ambiguu, plin de tot felul de sfinţi în el. Nu voi insista prea mult asupra celor câteva luni cât au condus. Nu s‑au remarcat prin nimic, iar scurta lor istorie s‑a încheiat în aceeaşi vărsare de sânge de care au avut parte predecesorii lor. De atunci am avut parte de cinci dictaturi, niciuna reuşind să satisfacă rapacitatea publicului cititor. Ce este clar e că unul dintre aceste regimuri a avut o şefă de stat destul de atrăgătoare. Am putut aprecia asta în ziua în care a venit să ne viziteze. Ce frumoasă zi! O chema Palia Adamescu şi mi‑a strâns mâna în curtea puşcăriei. Şi eram frumoşi şi noi, scriitorii, în acea zi. Bine hrăniţi şi curăţei, cu haine noi, aduse special pentru eveniment, ţineam cu toţii emoţionaţi de florile care ne‑au fost trântite în braţe cu ameninţarea: „Te plângi şi eşti mort“. Nu ne‑am plâns. De ce‑am fi făcut‑o?