Atelier de scriere creativă

S-a întâmplat că între 2001 și 2004 să am șansa (pentru care mereu îi mulțumesc colegului și prietenului meu Dan Popescu) de a participa la un program complex de instruire în vederea predării unui curs de scriere creativă în facultățile de litere din țară, program inițiat și derulat, în mai multe etape, de către Consiliul Britanic din România. Această intenție educațională a început cu școala de vară de Creative Writing de la Zdiar (Slovacia) din august 2001 (cu prezența activă a poetului irlandez Matthew Sweeney, de exemplu) și a continuat cu o serie de întâlniri de lucru (la Timișoara, Sibiu, Eforie, respectiv, Brașov), în cadrul, de astă dată, al unui Creative Writing Project, menit să perimetreze activitatea noastră de implementare a regulilor și instrumentelor de lucru, necesare predării scrierii creative pentru studenți. Împreună cu întreaga echipă de proiect, am explorat (parțial, am și experimentat) modalități de ordonare, influențare, orientare a procesului de creare de texte (povestiri sau poezii) prin folosirea cunoștințelor și a imaginației potențialilor participanți la cursurile sau seminarele înscrise în oferta universităților, după încheierea misiunii Consiliului Britanic. Chiar dacă nu toți cursanții devin autori, provocarea unei asemenea activități constă mai cu seamă în a-i face să descopere subtilitățile sau practicile artei/meșteșugului de a „povesti pe hârtie” (King, 2022: 11) pe de o parte, iar pe de altă parte, să conștientizeze faptul că „dacă vreți să fiți scriitori, trebuie să faceți două lucruri mai presus de toate: citiți mult, scrieți mult” (149). Am identificat un anume interes pentru dezvăluirea metodelor și aliniamentelor de lucru, adică, al propriului laborator de creație, cu precădere, în textele unor romancieri (favoriții mei!), ca, bunăoară, Vlad Zografi, care consideră că „scriitorii scriu un roman, controlează cu mare talent fiecare cuvânt pus acolo, dar asta nu înseamnă că nu există o viață secretă a romanului, secretă până și față de propriii lui creatori, ceea ce nu le scade meritele artistice, ba chiar dimpotrivă. Iar dacă scriitorii nu sunt copleșiți de ignoranța lor, n-ar trebui să fim nici noi, prizonieri în cămașa de forță a  logicii” (Zografi, 2016: 445).

Considerații asupra scrierii unui roman

Pornind de la premisa că o carte este „mediul perfect pentru a transmite mesaje lumii” (Martin, 2024: 67), materializate în idei, teorii, căi inedite ale vieții „pe care puțini au pășit” (67), mai apoi că orice poveste „este transfer de experiență” (Vrânceanu, Ghelu, 2021: 277) și „un model de reprezentare a procesului de înțelegere” (23), autorii recurg la scurte spații explicative ale modului în care se naște și se creează firul narativ al unei povești, acel „lanț cauzal și însușirea de operațiuni raționale pe care le face mintea omului spre a se apropia de înțelegere” (111). Este impresionantă epifania la care ajunge Dick, protagonistul lui Joyce Carol Oates, când  afirmă că literatura, arta, civilizația „nu sunt decât accidente”, că „produsul artistic e un accident” și că „arta este „cea mai pulsatilă, cea mai sinuoasă, cea mai clocotitoare, cea mai improbabilă și imprevizibilă creație a omenirii” (Oates, 1997: 128)

În conformitate cu regulile de scriere literară, orice text aparținând genului romanesc este alcătuit din narațiune, descriere și dialog, completate de câteva particularități tehnice, ca cele descoperite de Elliot în biblioteca celebrei scriitoare Barbara West, într-un volum „vechi, necunoscut, publicat la începutul anilor ’40, Tehnica scrierii de piese de teatru, de domnul Valentine Levy”, o tehnică rezumată la „trei cuvinte: motivație, intenție și scop. Fiecare personaj are un scop – să zicem vrea să fie bogat. Și-l atinge punând în aplicare o intenție, de pildă muncind sârguincios, căsătorindu-se cu fiica șefului sau jefuind o bancă (…). Ultima componentă este cea mai importantă, și, fără ea, personajele sunt bidimensionale. Trebuie să întrebăm «de ce?». De ce? nu este o întrebare pe care tindem s-o punem prea des. Nu-i o întrebare la care e ușor să răspunzi – este nevoie de conștiință de sine și sinceritate (…), trebuie să ne cercetăm motivația cu toată sârguința unui Valentine Levy (…), căci „motivația noastră este să alungăm durerea” (Michaelides, 2024: 145).

Dacă acceptăm aserțiunea lui Stephen King cum că „poveștile, în linii mari, se nasc singure; sunt relicve, părți ale unei lumi preexistente nedescoperite” și că „datoria scriitorilor e să folosească uneltele din trusa lor pentru a le dezgropa pe fiecare cât mai intactă posibilă” (King, 2022: 167), atunci respectăm și explicațiile lui Salman Rushdie care, crescut cu „marile basme ale Orientului (…) – poveștile Șeherezadei din O mie și una de nopți”, a înțeles repede că „poveștile nu  sînt adevărate (…), dar că, deși neadevărate, îl puteau face să simtă și să cunoască adevăruri pe care adevărul nu i le putea spune (…), că toate îi aparțineau” și putea „să se bucure de ele și să trăiască în ele și cu ele și conform lor, să le dea viață iubindu-le, iar ele să-i dea viață la rîndul lor” (Anton, 2012: 29).

A scrie un roman (ne-am oprit aici întrucât exemplificările au fost selectate din câteva volume ale acestui gen) poate fi întreprinderea care le oferă un mod de viață diferit atât celor care îl citesc, cât și autorului, așa cum deseori o mărturisește chiar el prin protagoniștii săi, un mod de a se ridica, de a căpăta puteri, de a merge mai departe, chiar de a fi fericit, căci „scrisul e magie, e apa vieții ca orice altă acțiune creativă” (King, 2022: 282); este o magie susținută din momentul în care cartea pleacă de pe biroul autorului în călătoria spre cititor, un traseu care le schimbă destinul amândurora, știut fiind că „a scrie o carte înseamnă a face un pact faustian inversat. Pentru a ajunge la nemurire – sau cel puțin la posteritate –, pierzi sau cel puțin îți distrugi viața reală, de fiecare zi” (Anton, 2912: 107).

Micro-ghid pentru autori

În cadrul oricărui atelier de scriere creativă, se subliniază importanța cititorului pentru că, este cunoscut faptul, acesta trebuie să fie principala preocupare a unui autor, absența lui, a Cititorului Fidel, cum îl numește Stephen King, reducându-l pe primul la o simplă voce care primește/emite mesaje (vezi King, 2022: 128): de asemenea, este recunoscută dorința unui scriitor ca opera să-i fie apreciată odată cu încheierea călătoriei sale „lingvistice, structurale și emoționale” (Anton, 2012: 682), la care își invitase cititorii – o intenție, o speranță nemărturisită când ne gândim că, în practică, „niciun autor nu scrie cartea de a cărei lectură are parte cititorul, niciun cititor nu are parte de lectura cărții pe care a scris-o autorul. Doar punctul final, într-o oarecare măsură, poate fi comun amândurora” (Le Tellier, 2021: 215, subl. mea).

În calitatea mea de cititor de romane, îmi place să cred că, așa cum susține Benjamin Stevenson, „o carte nu-i o carte până când nu o citește cineva” (Stevenson, 2024: 403) și că „nu scrisul e cel care spune povestea, ci cititul ei. Cuvintele înșirate pe o pagină n-au nici o legitimitate până nu sunt citite” (262) și că, așa cum menționează, de data aceasta, Stephen King, „toate romanele sunt de fapt scrisori adresate unei singure persoane. Cred că fiecare romancier are un singur cititor și că-n diferite momente, în decursul compunerii unei povești, scriitorii își spun: «Mă-ntreb ce-o să spună el/ea când va citi partea asta»” (King, 2022: 224). Când citim povestea, lumea ei, firul ei narativ, cadrul și personajele delegate de autorii lor să ne oferă acea imersiune cognitivă și emoțională care înlesnește deopotrivă transferul afectiv de la povestitor la cititor și aflarea unor răspunsuri generate de experiența furnizată de acea poveste, s-ar putea să ajungem la înțeleapta constatare că „o zi este o poveste. Un an este o poveste. Viața este o poveste. Tu ești o poveste” (Sepetys, 2024: 9) – pe care o poți spune urmând, să zicem, regulile unui seminar de scriere literară! – și că, mai presus de toate, ceea ce contează sunt „intențiile noastre” care reprezintă cu adevărat „materia poveștii (…), arta povestirii”, pentru că, afirmă Elliot Chase, „așa funcționează ea”, (Michaelides, 2024: 146).

Referințe

Anton, Joseph, 2012, Salman Rushdie, Iași: Polirom (trad. Dana Crăciun)

King, Stephen, 2022 (2000), Despre scris. Autobiografia unui meșteșug, București: Nemira Publishing (trad. Mircea Pricăjan)

Le Tellier, Herve, 2021 (2020), Anomalia, București: Pandora Publishing (trad. Mădălina Ghiu)

Martin, Madeline, 2024 (2023), Biblioteca secretă din Varșovia,București: Corint Fiction (trad. Carmen Ion)

Martin, Madeline, 2024 (2023), Biblioteca secretă din Varșovia,București: Corint Fiction (trad. Carmen Ion)

Michaelides, Alex, 2024, Furia,București: Litera (trad. Dana-Ligia Ilin)

 Oates, Joyce, Carol, 1997 (1968), Oameni de preț,București: Editura Universal Dalsi (trad. Mirela Stănciulescu)

Sepetys, Ruta, 2024 (2023), TU ești o poveste. Ghid de scriere creativă, București: Epica (trad. Irina Stoica)

Stevenson, Benjamin, 2024 (2023), Toți cei din acest tren sunt suspecți, București: Editura Trei (trad. Mihaela Apetrei)

Vrânceanu, Sinica, Ghelu, Radu Bogdan, 2021, Storytelling: metoda «Povestitorul», Bacău: Panta Rhei

Zografi, Vlad, 2016, Efectele secundare ale vieții, București: Humanitas