Despre un Blaga paradoxal

Mottourile puse de autor în fruntea unei cărți nu sunt îndeobște băgate în seamă. Ele își dezvăluie sensul adesea doar la finalul lecturii; iar în cazul Filosofiei lui Blaga a Martei Petreu, lectura este dificilă, la care trebuie să adăugăm și întinderea de 600 de pagini a volumului, mai descurajantă decât perspectiva traversării deșertului Kalahari. Astfel că, după parcurgerea acestei captivante, dar extrem de solicitante lucrări, te simți mai stors de puteri ca Sisif și răsufli ușurat că, în ciuda dificultăților, ai dus treaba la bun sfârșit – uitând cu totul de punctul de pornire.

Iar punctul de pornire este aici unul important. De fapt nu e un punct, ci o răscruce, cele două mottouri puse de profesoara clujeană fiind divergente. Primul, luat din Cultură și cunoștință (1922), vizează reliefarea originalității concepției filosofice a lui Blaga, cu totul specială, căci insuficient subliniată până acum: „Adeseori originalitatea diferiților gânditori nu zace în ideile lor, ci într-o funcțiune nouă ce ei o atribuie unor idei vechi”, aluzia fiind la procedeul mutației funcționale a ideilor (Vaihinger), folosit cu predilecție de filosof. Cel de-al doilea trimite cu gândul la o intenție polemică a demersului Martei Petreu, care, cu un ochi la critica blagiană de până la ea, scoate dintr-o scrisoare a lui Blaga din 1942 un reproș pe care bănuim că și-l însușește: „Mai circulă și astăzi opinii despre filosofia mea, făcute după volumele de versuri.”

Întreprinderea Martei Petreu este una excepțională – ca să folosesc un englezism, groundbreaking. Căci nu e la îndemâna oricui prezentarea în amănunțime a vastului sistem filosofic al lui Blaga, a cărui construcție se întinde pe parcursul a aproape 30 de ani, fără a lăsa nimic deoparte, urmărind nu doar toate etapele elaborării acestui sistem (incluzând și perioada pre-sistemică), volum cu volum, dar identificând și sursele din care Blaga s-a inspirat, de la cele filosofice la cele de natură științifică. Astfel că avem practic în față prima lucrare de asemenea amplitudine despre opera filosofică a lui Blaga, care epuizează întreg sistemul său, așezându-l într-o perspectivă nouă, fundamentată epistemologic.

Nu mi-am propus o prezentare sintetică a cărții (a făcut-o Răzvan Voncu în România literară, „Lucian Blaga așa cum a fost” – nr. 27/2024). Dar cred că anumite aspecte merită scoase în evidență; nu doar fiindcă autoarea reușește să facă lumină acolo unde predecesorii în ale exegezei blagiene au cam luat-o pe după cireș – când nu au dat-o în bară de-a dreptul, ci și fiindcă profesoara clujeană, cu rigoarea și obiectivitatea care o caracterizează, evidențiază atât reușitele operei filosofice a lui Blaga, cât și inconsistențele, limitele și chiar contradicțiile sistemului său, unele atât de flagrante încât se constituie în veritabile paradoxuri.

Marele paradox al lui Blaga este că a vrut să facă metafizică și a avut ambiția să-și construiască sistemul filosofic într-un moment în care filosofia pierdea tot mai mult teren în fața științei, cea care, prin teoriile din fizica cuantică a avansat în teritorii în care filosofia nu mai avea mijloacele necesare ca să pătrundă.

Blaga a avut uriașul orgoliu de a crea o metafizică și un sistem filosofic într-un moment în care filosofia universală rămăsese în urma științei, aceasta din urmă fiind tot mai mult specializată, matematizată. „Întârziată față de cultura respectiv filosofia universală, filosofia românească a continuat, până la Noica, pe calea construirii de metafizici”, constată Marta Petreu (p. 213), arătând că cele mai impresionante edificii de acest fel, cele ale lui Blaga și Noica, puteau foarte bine să intre în circuitul filosofic european/universal dacă nu ar fi fost defazate în timp. „Dacă filosofia universală a renunțat la ontologie, asta nu înseamnă că din universul larg al cunoașterii umane ar fi dispărut căutarea temeiului unic și ultim al lumii; atâta doar că de această problemă a început să se ocupe fizica teoretică, a cosmosului și a lumii subatomice”, precizează autoarea (p. 113) – care nu încetează pe tot parcursul cărții să ne uimească cu lecturile sale din domeniul extrem de specializat al științelor cuantice și al astrofizicii.

Marele paradox al lui Blaga este că a vrut să facă metafizică și a avut ambiția să-și construiască sistemul filosofic într-un moment în care filosofia pierdea tot mai mult teren în fața științei, cea care, prin teoriile din fizica cuantică a avansat în teritorii în care filosofia nu mai avea mijloacele necesare ca să pătrundă. Așadar, Blaga voia să cucerească un teren în care teoria cunoașterii nu mai e un domeniu al filosofiei, ci aproape exclusiv al științei, al fizicii și matematicii. „Mă tem că limbajul lui Blaga […] a funcționat ca o perdea de fum și a ascuns cea mai importantă sursă a sa de inspirație: știința extrem-contemporană” (p. 130), constată Marta Petreu, făcând ceva ce predecesorii ei au omis, chiar dacă unii dintre ei au sesizat utilizarea de către Blaga a celor mai recente descoperiri ale științei: identificarea surselor științifice din constructul filosofic blagian și evidențierea raporturilor strânse cu cele mai avansate teorii din domeniul fizicii, de la principiul incertitudinii al lui Heisenberg și teoria corpuscul-undă, la teoria relativității lărgite a lui Einstein. O dată cu revelarea acestor legături (adesea nesemnalate de către Blaga, acesta rareori dezvăluindu-și sursele), pentru Marta Petreu lucrurile devin clare, „intenția cu care [Blaga] a scris întreaga Trilogie a cunoașterii” fiind aceea „de a crea justificarea filosofică a noii fizici, la același nivel la care Kant a justificat fizica galileo-newtoniană” (p. 131). Astfel că filosoful țintește nici mai mult, nici mai puțin decât „legitimarea filosofică a științei noi”, urmărind să facă pentru știința extrem-contemporană ceea ce a făcut Kant pentru știința newtoniană (p. 132).

Dacă ar fi să identificăm punctul nodal al sistemului filosofic blagian, cel din care decurg elementele sale constitutive definitorii (Marele Anonim, cenzura transcendentă, misterul, diferențialele divine, minus- și plus-cunoașterea, intelect enstatic/ecstatic etc.), am spune, pe urmele Martei Petreu, că este convingerea de nezdruncinat în incognoscibilitatea lumii. Adevărul – sau, mai bine zis, adevărul ultim – nu poate fi aflat, el situându-se în afara posibilităților noastre de cunoaștere. Sau, cu cuvintele autoarei, „filosoful scrie un uriaș sistem filosofic în care se străduiește, pieziș, să demonstreze premisa de la care a pornit, că nu există cunoaștere umană și nu există nici adevăr” (p. 105). Exegeta îl identifică pe Kant drept sursă a acestei convingeri (lucrul în sine nu poate fi cunoscut), trecând prin Hans Vaihinger (adevărul de azi va fi eroarea de mâine). Impasul creat de credința în imposibilitatea cunoașterii adevărului ultim cu mijloace carteziene e rezolvat de către Blaga recurgând la un concept creat pe urmele lui Nietzsche: gândirea mitică, care „e aproape divinațiune, darul de a ghici intuitiv ascunzișurile existenței” (Blaga, Fenomenul originar), adică ceea ce filosoful desemnează drept „mister”.

Cum a ajuns Blaga la conceptul de mister? „Filosoful a avut orgoliul, uriaș, de a aspira să formuleze o nouă metodă universală de filosofare”, spune Marta Petreu (p. 96), subliniind că „Blaga voia să concureze pe terenul teoriei cunoașterii și al metodologiei cu Immanuel Kant – deci cu filosoful care a făcut cel mai mare efort de gândire depus vreodată de un om – și, la fel, cu Descartes” (p. 97). Această metodă nouă se bazează, cum bine o știm, pe dreptul filosofului de a enunța postulate – metoda dogmatică, cu tot ce presupune aceasta: intuiție, gândire inspirată, transcenderea logicii și chiar iraționalitatea. Marta Petreu identifică și sursa de inspirație a lui Blaga pentru această idee în filosofia mistică a lui Filon din Alexandria (dogma emanațiunii), precizând – foarte important – că Blaga nu a fost interesat de conținutul religios al dogmei, aceasta fiind pentru el doar „o formulă filosofică” utilă din punct de vedere metodologic. Căci misterul, „referentul” ontic al dogmei, „este un concept ontologic și gnoseologic simultan, desemnând o realitate (aspect ontic) sesizată, dar neelucidată și în principiu imposibil de elucidat cognitiv (aspect gnoseologic)” (p. 99).

*

Marta Petreu face, cu ingeniozitate și competență, corelările necesare între elementele universului filosofic blagian (botezate adesea în stil poetic-metaforic, deși autorul Eonului dogmatic avea la îndemână termeni filosofici consacrați), și sursele sale de inspirație din domeniul noii fizici, pe calea deschisă de teoria cuantică (Planck–de Broglie–Schrödinger–Heisenberg) și teoria relativității. În schimb, deși e cât se poate de vizibilă preocuparea exegetei de a pune în lumină acele trăsături și caracteristici ale operei filosofice a lui Blaga prin care ea devine cu adevărat una din rarele realizări de vârf ale filosofiei românești, cu valențe de universalitate, trebuie subliniat și efortul pe care autoarea îl face pentru a nu omite în nicio împrejurare, în spiritul deplinei obiectivități științifice, scăderile și inconsecvențele, ba chiar și numeroasele incongruențe ale sistemului filosofic blagian, care nu o dată conduc spre încurcături insolvabile. Ba uneori, chiar la paradoxuri logice, cel mai flagrant fiind cel derivat din convingerea că lumea este incognoscibilă în esența ei ultimă, adevărul neputând fi aflat, din cauza cenzurii transcendente exercitate de Marele Anonim; dar atunci cum de știe Blaga toate lucrurile pe care ni le revelează despre modul de alcătuire al lumii? Căci transcendentul nu mai e transcendent dacă poate fi cunoscut și explicat (cu precizarea că e, potrivit lui Blaga, formulabil). În această privință, Marta Petreu e categorică: „Dacă este să identificăm accentul transcendental al operei blagiene, el constă în știința sa atotcuprinzătoare despre Marele Anonim, acesta postulat ca interzicând prin cenzură și frâne întreaga cunoaștere, deci o contradicție.” (p. 506)

Fiindcă susține fără echivoc că omul nu are posibilitatea de a cunoaște felul în care este alcătuită lumea și, deci, nu poate ajunge la adevărurile/Adevărul ultim, filosofia lui Blaga se caracterizează, printre altele, prin agnosticism: „Deoarece filosoful ne spune că de fapt nu cunoaștem, deoarece o cenzură irevocabilă între real și cuvânt falsifică startul actului cognitiv, iar cenzura transcendentă și frânele stilistice stau între noi și realitate, filosofia blagiană este agnostică” (p. 573). Cum se împacă acest caracter agnostic cu interesul lui Blaga pentru cunoașterea științifică? Nu numai că se împacă, ci, mai mult, arată Marta Petreu, Blaga „are meritul de a fi văzut în noile descoperiri nu o criză a fizicii, cum se vehicula în epocă, ci apariția unei cunoașteri de tip nou” (p. 126), văzând în teoria cuantică și cea a relativității premisele unui nou model explicativ al lumii. Filosoful a ignorat însă că „fizicienii voiau nu să potențeze misterul imanent, ci să cunoască și să explice, adică să elimine misterul” (p. 128), Blaga străduindu-se să demonstreze că nu există cunoaștere, direcția pe care trebuia mers fiind cea opusă: în minus-cunoaștere și potențarea misterului, dogma fiind pentru el o formulare a misterului (transcendentului) fără a scădea din caracterul acestuia de mister. Așa că, ne spune Marta Petreu, Blaga a greșit direcția în care înaintează cunoașterea, „căci nici un savant din lume nu are ambiția nebună de-a face minus-cunoaștere și de a mări misterul!” (p. 564). Sentința ei este, în această privință, definitivă și irevocabilă: „oricât am admira complexitatea maniacală a teoriei lui asupra cunoașterii […], faptul că filosoful nu a recunoscut caracterul de cunoaștere și, deci, de adevăr al științelor contemporane lui și a teoretizat minus-cunoașterea și cunoașterea-negativ rămâne, orice-am face, o bizarerie și-o fundătură.” (pp. 564-565)

Dacă Blaga a încercat prin toate mijloacele aflate la dispoziție să sporească „neînțelesul”, adică misterul, elogiind „înaintarea, prin ecstatic, spre incomprehensibil” (p. 127), aceasta îl plasează în rândul gânditorilor care au favorizat iraționalitatea – și aici mă refer în special la Lev Șestov, filosof cu mare priză în anii ’20-’30 în mediile intelectuale din România. A fost influențat Blaga de Șestov? Nu știm, atâta timp cât filosoful nu-și devoalează sursele și nici nu polemizează cu el, ca în cazul multor altora (Kant, Vaihinger, Schopenhauer etc.). Apoi, în cazul autorului Apoteozei lipsei de temeiuri avem de-a face cu o operă fragmentară, nesistematică, abundând de paradoxuri, a cărei finalitate rămâne adesea învăluită în clarobscur și echivoc. Singurul lucru care îl apropie pe Blaga de Șestov este faptul că acesta din urmă era adeptul unei noi modalități de a face filosofie, care încearcă să elibereze spiritul de constrângerile rațiunii. Precursor, alături de Kierkegaard și Nietzsche, al existențialismului, Șestov era de părere că „Filosofia trebuie să renunțe la încercarea de a găsi veritates aeterne. Datoria filosofiei este aceea de a-l învăța pe om să trăiască în incertitudine […]” (Apoteoza lipsei de temeiuri). Blaga, după cum am văzut, susține și el de la bun început inutilitatea căutării „adevărurilor eterne”, a Adevărului cu majusculă; însă, spre deosebire de Șestov, nu e interesat să facă filozofie existențialistă, ci de crearea unui sistem filosofic cu fundamente metafizice, dar (și aici se apropie de Șestov) utilizând metoda dogmatică, care admite contradicția și suspendă înțelegerea, dogma fiind o formulare a misterului „fără de a-i răpi caracterul de mister” (Eonul dogmatic), prin mijlocirea intelectului ecstatic. Dogma presupune, așadar, renunțarea la intelect și o „transcendere a logicei”, având drept referent ontic misterul. Marta Petreu sesizează aceste aspecte, fără însă a face în vreun fel apropierea cu Șestov atunci când semnalează că „Blaga a fost încă de foarte devreme pătruns de ideea – prezentă la autorii lui preferați și prezentă în aerul anilor 1920 – că rațiunea singură nu poate explica ființa umană, cunoașterea și universul și că iraționalul este o prezență permanentă în tot ceea ce există” (p. 101). Să mai amintim doar că această escamotare a surselor de inspirație a lui Blaga este subliniată pe tot cuprinsul cărții, Marta Petreu acuzându-l, nu foarte voalat, pe filosof că și-a însușit fără jenă multe dintre ideile altora: „[…] este regretabil că filosoful român nu și-a declarat pe față sursele din care s-a documentat […], dar, în schimb, ca un sculptor care ar pretinde că și blocul de calcar din care sculptează statuia este creația lui, nu numai forma statuii, a lăsat să se înțeleagă că și materialul de construcție ar fi creația sa.” (p. 348)

Ce ar mai fi de spus? Eventual un singur lucru: să-i mulțumim Martei Petreu, care prin această carte admirabilă ne-a oferit prilejul de a-l redescoperi pe Lucian Blaga, cel care „a construit o metafizică de poveste” (p. 209).