Marta Petreu

/

Afinităţile elective ale unei Doamne

N-am mai scris de mult despre Marta Petreu, o scriitoare pe care o apreciez îndeosebi pentru cercetările sale privind generaţia interbelică. Nu fiindcă n-aş fi avut destule cărţi din care să aleg, ci mai ales pentru faptul că în vremea din urmă a scris mai mult proză; iar eu, oricât aş agrea scrisul profesoarei clujene, nu le am cu proza. Însă Domni şi Doamne, apărută anul trecut la Polirom (unde are o serie de autor absolut remarcabilă), pur şi simplu m-a cucerit; astfel că, iată, recidivez, confirmând suspiciunile unora că am o stimă (şi, de ce să nu recunosc, chiar afecţiune) deosebită pentru această Doamnă a literelor din Ardeal.

Titlul acestei cărţi, alcătuită din mai multe eseuri (mai exact şapte, plus două interviuri), este, în pofida conţinutului aparent eteroclit, cât se poate de exact: „Domni şi Doamne” reuneşte personaje din lumea literaturii care o pasionează pe Marta Petreu – trei doamne şi patru domni. Majuscula folosită, nu de politeţe ci de reală apreciere şi distincţie, ne avertizează din start că avem de-a face aici cu „lume bună, literară” (ca să folosesc o expresie dragă poetului Ioan Moldovan), nu întotdeauna agreată însă de restul truditorilor culturali, mult prea invidioşi pe reuşitele altora (mai ales dacă sunt femei). De unde şi intenţia autoarei, mărturisită în cuvântul-înainte, de „a face dreptate unor Doamne pe care lumea le-a dat la o parte mult prea uşor” (şi, aş completa eu, unor anumiţi Domni – ca să fim politic corecţi).

„Ce-i uneşte pe Domnii şi Doamnele despre care scriu?” se întreabă retoric Marta Petreu, în preambulul cărţii ei, încercând să-şi caute diverse justificări pentru aparenta lipsă de coeziune a textelor care compun volumul şi în care este vorba despre Cornelia (şi Lucian) Blaga, contele Miklós Bánffy, Petru Dumitriu, Dorina (Doti) Stanca, Ştefan Agopian, Herta Müller şi Mircea Cărtărescu. Nu se amăgeşte însă, cum nu vrea să ne păcălească nici pe noi, cititorii acestei cărţi fermecătoare, recunoscând în cele din urmă că „singurul lucru care-i uneşte cu adevărat pe Domnii şi Doamnele din cartea mea rămâne faptul c-am petrecut cu volumele şi cu vieţile lor vreme uitată, fără a prinde de veste, ca un fericit.” Ne dă de înţeles în acest fel că, asemenea lui Făt-Frumos din basmul lui Ispirescu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, a căzut ca sub o vrajă în preajma personajelor şi cărţilor ei preferate, uitând cu totul de trecerea timpului. Nu e singurul motiv, însă. Fascinantele poveşti cu domni şi doamne – pentru că sunt cu adevărat poveşti, ţesute cu artă narativă ieşită din comun – sunt pe cât de fermecătoare, pe atât de adevărate: câtă vreme la Ispirescu basmele sunt născute sub zodia mitului, poveştile Martei Petreu se hrănesc din documente, înscrisuri şi mărturii, aşa cum îi şade bine unei cercetătoare pur-sânge, căreia adevărul şi obiectivitatea îi sunt mai dragi decât afinităţile elective, oricât ar fi acestea de constrângătoare afectiv.

…poveştile Martei Petreu se hrănesc din documente, înscrisuri şi mărturii, aşa cum îi şade bine unei cercetătoare pur-sânge, căreia adevărul şi obiectivitatea îi sunt mai dragi decât afinităţile elective, oricât ar fi acestea de constrângătoare afectiv.

Cel puţin două dintre eseurile care compun cartea sunt rodul trudei iscoditoare, veşnic pe urmele informaţiei care atestă adevărul istoric-literar, trăsătură care a făcut din Marta Petreu unul dintre cei mai redutabili critici pe care îi avem la ora actuală, în linie lovinesciană. Primul eseu, cel cu care se şi deschide cartea de faţă, îi este dedicat Corneliei Blaga, un personaj neglijat de istoria noastră literară, mult prea preocupată de amantele lui Lucian Blaga, în dauna celei care i-a fost soţie devotată: „Ce ar fi fost Lucian Blaga fără Cornelia şi cum ar fi arătat opera lui, superba lui operă, dacă nu ar fi fost iubit de Cornelia Flavia?, m‑am întrebat. Cherchez la femme!, mi‑am răspuns, şi m‑am apucat de cercetat: femeia, iar nu femeile, doamna, nu doamnele numite şăgalnic în familia Blaga: «muze».” (p. 31) – ne mărturiseşte Marta Petreu, într-una din pornirile ei cvasi-feministe, înhămându-se apoi la dificila sarcină de a-i face dreptate acestui adevărat înger păzitor al lui Blaga, care şi-a dedicat viaţa celui pe care îl adora ca pe un zeu. Dovezile pe care ni le prezintă sunt copleşitoare, iar concluzia, inconturnabilă: „Cu o voinţă de fier, ea a luptat pentru el, l‑a influenţat, l‑a şlefuit, l‑a modelat, a muncit pentru el şi în locul lui. Şi l‑a transformat pe tînărul de o genială creativitate într‑un monument. E ca şi cum l‑ar fi clădit, ea pe el, iar apoi ar fi înlăturat schelele din jurul lui, ar fi şters urmele primului şantier, cel mai important, pentru ca monumentul, impresionant, să poată fi admirat în întreaga lui splendoare. Pentru ca urmele felului cum ea l‑a modelat pe Blaga să dispară, iar el să apară, în lumina augustă a creaţiei şi persoanei lui, ieşit direct din centrul Marelui Anonim. Din diferenţialele divine aflate‑n miezul Factorului Metafizic Central.” (pp. 33-34).

Cel de-al doilea eseu cu puternică componentă documentară (dar şi memorialistică) este o adevărată punere în scenă a iubirii, cu accente tragice, dintre Doti şi Radu Stanca, având şi o miză de istorie literară: corectarea unor informaţii biografice greşite, puse în circulaţie de către fratele lui Radu Stanca, Horia, şi preluate de unii cercetători. Prilej pentru Marta Petreu de a aduce preţioase precizări despre împrejurările morţii dramaturgului, dar mai ales pentru a-i face dreptate lui Doti, al cărei rol în păstrarea şi valorificarea operei lui Radu Stanca a fost esenţial, rămânând însă în bună parte neştiut. Cunoscând-o personal pe marea actriţă a teatrului clujean, căreia i-a purtat o vie admiraţie, Marta Petreu îşi pune în mişcare tot talentul ei scriitoricesc pentru a-i zugrăvi un portret emoţionant: „Era aşa de frumoasă, încât, precum la muzica lui Mozart, îţi trebuie un timp de reculegere pentru a-ţi da seama că, sub uluitoarea frumuseţe, se află o inextricabilă complexitate.” (p. 119), sau: „Doti era aşa de frumoasă, încât în primele momente splendoarea apariţiei ei îi ascundea celelalte mari calităţi: inteligenţa promptă, subtilă şi ascuţită, talentul, discreţia, căldura sufletească.” (p. 171).

Personal, m-a impresionat îndeosebi textul intitulat „Un testament religios”, pe care Marta Petreu îl dedică în acest volum lui Petru Dumitriu, în care deplânge faptul că cota sa de scriitor a rămas mult sub valoarea romanelor pe care le-a scris, cu cele două vârfuri: Incognito pentru creaţia franceză şi Cronică de familie pentru cea românească. Pe lângă o pătrunzătoare privire analitică asupra celor mai importante cărţi din creaţia lui Petru Dumitriu, acest eseu este o tentativă de „reabilitare” morală a scriitorului, blamat pentru faptul că a pactizat cu regimul comunist, opera sa fiind considerată de mulţi viciată ideologic. Marta Petreu consideră că ultima lui carte, Non credo oro, „reprezintă concluzia axiologică, de natură morală, la care el a ajuns în privinţa salvării – atât a insului, cât şi a omului ca specie – şi, prin asta, testamentul lui metafizico-religios.” (pp. 77-78). Argumentul pe care îl formulează în încercarea de recredibilizare a acestui scriitor imens, dar profund nedreptăţit de cerberii ideologici ai criticii autohtone, este unul paradoxal, căci ţine tocmai de domeniul etic: „Din perspectiva întregii lui opere, Non credo, oro nu este o carte întîmplătoare,ci punctul terminus al unei teme obsesivprezente în tot ce‑a scris, atît în proza lui, cît şi în eseuri: tema religioasă. Iar îndevenirea lui ca ins, acest eseu este punctulterminus al unei lungi evoluţii intelectualeşi morale – pe scurt: spirituale. Non credo, oro este ultima versiune a răspunsuluipe care Petru Dumitriu l‑a datîntrebării cu privire la Dumnezeu, om şisensul vieţii omului, concluzia vieţii lui.” (pp. 85-86). Trebuie spus şi faptul că datorăm acest veritabil testament spiritual Martei Petreu şi lui Ion Vartic, cărora Françoise Mohr, partenera de viaţă a lui Petru Dumitriu, le-a încredinţat manuscrisul cărţii. Pe care apoi redactorul-şef al revistei Apostrof l-a adus în braţe din Franţa, tocmai de la Metz, până în inima Ardealului, ascunzându-l atât de straşnic de ochii neaveniţilor încât a fost cât pe ce să nu-l mai găsească. Dar totul e bine când se termină cu bine: cărţii i s-a găsit, în cele din urmă, şi un editor.

Este destul de clar că preferinţele Martei Petreu în materie de literatură şi, în general, tot ce înseamnă spiritualitate se îndreaptă îndeosebi spre autori cărora vremurile – sau oamenii, totuna, le-au rezervat un destin nu tocmai ferit de asperităţi. Ar mai fi poate multe de spus despre diversele forme de nedreptăţire la care au fost supuşi şi alţi protagonişti ai textelor reunite în Domni şi doamne –Ştefan Agopian, Herta Müller, ori chiar Mircea Cărtărescu. Dar viaţa este nedreaptă cu toţi, şi cu cei care ne plac, şi cu cei pe care nu-i agreăm, indiferent în ce direcţie s-ar îndrepta preferinţele noastre în materie de literatură – sau de orice altceva. Important este că Marta Petreu analizează scrierile aleşilor ei cu aceeaşi pertinenţă critică, fără să se lase influenţată de propriile afinităţi elective.

Din motive cu totul subiective, l-am lăsat la urmă pe contele Miklós Bánffy, pe care nu prea îl ştiu nici românii, nici ungurii, doar pentru plăcerea de a încheia cu un fragment din descrierea pe care Marta Petreu o face parcului castelului de la Bonţida, pe care îl ştia din vremea copilăriei de la Jucu de Jos. Viziunea nostalgică a lumii aristocratice de la începutul de secol XX, prezentată de contele Bánffy în Trilogia transilvană, e în contrast total cu starea actuală a parcului, a cărui descriere Marta Petreu o pigmentează cu tuşele unei triste ironii: „Dacă pe la mijlocul anilor 1960 parcul era părăsit, însă pe zidurile exterioare ale reşedinţei statuile mai stăteau încă verticale, iar în clădirile laterale ale castelului, înspre sat, vădit părăginite, se afla sediul societăţii de mecanizări agricole şi o parte din administraţia CAP-ului din Bonţida, la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, multe ziduri din curtea în formă de potcoavă erau surpate, dispăruseră mai toate statuile de pe zidurile exterioare care mai erau în picioare, iar prin parcul lui Bánffy umblau de-acum libere vacile bonţidenilor.” (p. 75). Sic transit gloria mundi.

Blaga, între legionari și comuniști

Marta Petreu cercetează zvonurile care au circulat și circulă încă în mediul românesc, uneori și în cel internațional, despre orientarea politică extremistă – legionară, apoi și comunistă – a lui Lucian Blaga. Poet, dramaturg și filosof, Blaga este cel mai complex autor din cultura românească a secolului XX. Zvonul despre legionarismul lui este cu atît mai surprinzător cu cît autorul, spre deosebire de alți filosofi sau scriitori români, nu a făcut politică și nu a scris texte politice. Au dreptate legionarii care susțin că Blaga a fost un legionar ascuns? Ce semnificație a avut pentru viața și opera lui faptul că a avut mulți prieteni și exegeți legionari, precum și exegeți și colaboratori comuniști? De ce l-a atacat teologul D. Stăniloae, a avut acesta dreptate cînd a scris că Blaga este un pericol pentru națiunea română? De ce a purtat C. Rădulescu-Motru o campanie sistematică împotriva filosofiei lui Blaga și de ce s-a solidarizat Academia Română cu Motru? A dedicat într-adevăr Blaga piesa Avram Iancu lui Corneliu Zelea Codreanu? Au dreptate comuniștii, începînd cu Lucrețiu Pătrășcanu și terminînd cu Mihai Beniuc, să-l acuze pe Blaga și opera lui de fascism, legionarism, misticism, ortodoxism? Și-a meritat oare Blaga destinul, elogiile lui Carol al II-lea, apoi hărțuielile la care a fost supus din cele mai diferite direcții, din toamna anului 1940 și pînă la moarte? De ce l-a supravegheat Securitatea pe Blaga și la ce concluzii a ajuns? Ce relații erau între Blaga și Cercul Literar? De ce a făcut Blaga în 1959 un „Memoriu” către C.C. al P.M.R.? Ce rol a jucat dna Dorli Blaga în publicarea „Memoriului”? Dar Mircea Zaciu? Acestea și altele de același fel sînt întrebările la care încearcă să răspundă cartea de față.


În anchetele de Securitate apar numele paşoptistului Avram Iancu şi suspiciunea că piesa lui Blaga are o legătură cu Zelea Codreanu. Anchetatul Ioan Boantă spune, în 1958, sub anchetă la Securitate, că, în anii 1935‑1937, legionarii credeau că piesa Avram Iancu „ar fi reprezentat pe Corneliu Zelea Codreanu”. Este pentru prima dată cînd drama Avram Iancu de Lucian Blaga este pusă în legătură cu Zelea Codreanu ; această conexiune a fost mai apoi reluată, uneori cu variaţiunea că piesa i‑ar fi de fapt dedicată Căpitanului.

Legionarii îl socoteau pe Iancu unul dintre eroii neamului românesc, îl pomeneau în rugăciunile lor, asta, în condiţiile în care toate ceremoniile lor începeau cu rugăciuni ; „Acolo s‑a oficiat o rugăciune pentru pomenirea sufletelor lui Ştefan Voevod, Domnul Moldovei, Mihai Viteazul, Mircea Ion Vodă, Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Domnul Tudor, Regele Ferdinand…”. La fel, în „săculeţul cu pămînt”, talismanul pe care îl purtau la gît, era pusă ţărînă şi de pe mormîntul revoluţionarului paşoptist transilvănean.

În acelaşi timp, Avram Iancu a fost şi este un erou de la 1848 pe care românii din Transilvania îl păstrează şi acum cu pietate în imaginarul şi memoria lor colectivă.

Blaga a început să se documenteze pentru drama Avram Iancu în anul 1932. Dar gîndul de‑a scrie despre revoluţionarul paşoptist îl avea, spune el, de opt ani. De fapt, iniţial a vrut să scrie o piesă despre Horea: „Am citit undeva că Ciorogaru a publicat o foarte interesantă broşură despre Horia. Chestiunea mă interesează foarte mult. Nu mi‑ai putea‑o procura ? De asemenea mi‑ar trebui ceva bibliografie despre acest extraordinar personagiu”, îi cerea el lui Ion Breazu, prietenul său din Cluj, în anul 1931. Încurajîndu‑l că Horea este „un subiect pentru dta” şi bazîndu‑se pe informaţii primite de la David Prodan, Ion Breazu i‑a recomandat alte mult mai consistente surse istoriografice. Din cauza dificultăţilor de documentare – pentru a da personajului culoare locală, i se părea necesar să ştie particularităţile de limbă ale moţilor, ceea ce presupunea să stea o vreme în Apuseni, lucru imposibil pentru el –, dramaturgul a renunţat la subiect şi a trecut la Iancu.

Volumul de corespondenţă Blaga – Ion Breazu alcătuit de profesorul Mircea Curticeanu, pe care l‑am publicat la Editura Biblioteca Apostrof la centenarul naşterii filosofului, permite stabilirea detaliată a genezei piesei. „Nu mi‑ai putea împrumuta o monografie despre Avram Iancu?”, îl întreba Blaga, în martie 1932, pe atunci funcţionar de presă în Legaţia română din Berna, pe Ion Breazu. În 10 martie 1932, cercetătorul clujean l‑a anunţat că i‑a trimis „pe Avram Iancu de Dragomir” şi că „am alăturat Ioan Buteanu, cartea mai recentă, a aceluiaşi specialist în anul 1848, pentru că înscrie o figură extrem de originală şi ajută astfel la plasticizarea epocii”, şi i‑a semnalat existenţa studiilor scrise de istoricii Nicolae Buta şi Ioan Lupaş. În decembrie 1932, Blaga a revenit, din Viena de data asta, unde fusese mutat cu serviciul, asupra subiectului: „Pentru drama lui Avram Iancu am concepţia şi cadrul mitic – produs exclusiv al imaginaţiei mele – prin care vreau să‑l ridic pe un plan neistoric. (Ştii că «istoricul» mă interesează cel mult ca cadru simbolic.) Aş vrea să găsesc răgazul realizării”. L‑a găsit abia în 1934 : „Anul ăsta isprăvesc sigur pe Avram Iancu”, i‑a scris el în aprilie 1934 lui Breazu, care încercase, prin tot felul de trucuri afectuoase, să‑l zorească să compună în sfîrşit piesa. De data asta, dramaturgul n‑a mai amînat proiectul, aşa că în iunie l‑a anunţat pe prietenul său clujean că a terminat „prima sa formă embrionară”. Totodată, dramaturgul i‑a cerut „ceva studii despre graiul moţilor”, pentru că voia să introducă în piesă „forme dialectale pentru unele personagii secundare”; nu se ştie sigur ce anume i‑a trimis Breazu. În septembrie 1934, l‑a anunţat pe prietenul său că „cioplesc din greu la Avram Iancu. Opera e destul de înaintată”.

O dramă despre Avram Iancu, pe deasupra scrisă de Blaga, însemna atunci, pentru ardeleni, un subiect de interes maxim şi un prilej de mare emoţie. În imaginarul transilvănean, Avram Iancu a fost şi a rămas eroul de la 1848, care a luptat pentru drepturile românilor şi împotriva maghiarizării forţate a Transilvaniei. Felul cum a fost trădat de Curtea imperială de la Viena, pe care a mizat şi pentru care a luptat, apoi felul cum şi‑a sfîrşit viaţa – ca om sărac, peregrinînd, într‑o stare de vădită alienare mintală, dintr‑un loc în altul – sînt zguduitoare şi au stîrnit şi stîrnesc şi acum o emoţie intensă. Pentru Transilvania, cu istoria ei întortocheată şi grea, Avram Iancu, mitizat de imaginarul popular, înseamnă şi astăzi foarte mult. Cu atît mai mult emoţiona el în prima jumătate a anilor 1930, cînd transilvănenii se aflau într‑un proces de recuperare a identităţii lor inclusiv istorice, înainte de Unire imposibil de pus în discuţie.

Capitolul VIII (Cum şi‑a scris Blaga piesa Avram Iancu)
Partea a III‑a [„Călcat în picioare sub mersul istoriei” (octombrie 1944 – mai 1961)]