Marta Petreu cercetează zvonurile care au circulat și circulă încă în mediul românesc, uneori și în cel internațional, despre orientarea politică extremistă – legionară, apoi și comunistă – a lui Lucian Blaga. Poet, dramaturg și filosof, Blaga este cel mai complex autor din cultura românească a secolului XX. Zvonul despre legionarismul lui este cu atît mai surprinzător cu cît autorul, spre deosebire de alți filosofi sau scriitori români, nu a făcut politică și nu a scris texte politice. Au dreptate legionarii care susțin că Blaga a fost un legionar ascuns? Ce semnificație a avut pentru viața și opera lui faptul că a avut mulți prieteni și exegeți legionari, precum și exegeți și colaboratori comuniști? De ce l-a atacat teologul D. Stăniloae, a avut acesta dreptate cînd a scris că Blaga este un pericol pentru națiunea română? De ce a purtat C. Rădulescu-Motru o campanie sistematică împotriva filosofiei lui Blaga și de ce s-a solidarizat Academia Română cu Motru? A dedicat într-adevăr Blaga piesa Avram Iancu lui Corneliu Zelea Codreanu? Au dreptate comuniștii, începînd cu Lucrețiu Pătrășcanu și terminînd cu Mihai Beniuc, să-l acuze pe Blaga și opera lui de fascism, legionarism, misticism, ortodoxism? Și-a meritat oare Blaga destinul, elogiile lui Carol al II-lea, apoi hărțuielile la care a fost supus din cele mai diferite direcții, din toamna anului 1940 și pînă la moarte? De ce l-a supravegheat Securitatea pe Blaga și la ce concluzii a ajuns? Ce relații erau între Blaga și Cercul Literar? De ce a făcut Blaga în 1959 un „Memoriu” către C.C. al P.M.R.? Ce rol a jucat dna Dorli Blaga în publicarea „Memoriului”? Dar Mircea Zaciu? Acestea și altele de același fel sînt întrebările la care încearcă să răspundă cartea de față.
În anchetele de Securitate apar numele paşoptistului Avram Iancu şi suspiciunea că piesa lui Blaga are o legătură cu Zelea Codreanu. Anchetatul Ioan Boantă spune, în 1958, sub anchetă la Securitate, că, în anii 1935‑1937, legionarii credeau că piesa Avram Iancu „ar fi reprezentat pe Corneliu Zelea Codreanu”. Este pentru prima dată cînd drama Avram Iancu de Lucian Blaga este pusă în legătură cu Zelea Codreanu ; această conexiune a fost mai apoi reluată, uneori cu variaţiunea că piesa i‑ar fi de fapt dedicată Căpitanului.
Legionarii îl socoteau pe Iancu unul dintre eroii neamului românesc, îl pomeneau în rugăciunile lor, asta, în condiţiile în care toate ceremoniile lor începeau cu rugăciuni ; „Acolo s‑a oficiat o rugăciune pentru pomenirea sufletelor lui Ştefan Voevod, Domnul Moldovei, Mihai Viteazul, Mircea Ion Vodă, Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Domnul Tudor, Regele Ferdinand…”. La fel, în „săculeţul cu pămînt”, talismanul pe care îl purtau la gît, era pusă ţărînă şi de pe mormîntul revoluţionarului paşoptist transilvănean.
În acelaşi timp, Avram Iancu a fost şi este un erou de la 1848 pe care românii din Transilvania îl păstrează şi acum cu pietate în imaginarul şi memoria lor colectivă.
Blaga a început să se documenteze pentru drama Avram Iancu în anul 1932. Dar gîndul de‑a scrie despre revoluţionarul paşoptist îl avea, spune el, de opt ani. De fapt, iniţial a vrut să scrie o piesă despre Horea: „Am citit undeva că Ciorogaru a publicat o foarte interesantă broşură despre Horia. Chestiunea mă interesează foarte mult. Nu mi‑ai putea‑o procura ? De asemenea mi‑ar trebui ceva bibliografie despre acest extraordinar personagiu”, îi cerea el lui Ion Breazu, prietenul său din Cluj, în anul 1931. Încurajîndu‑l că Horea este „un subiect pentru dta” şi bazîndu‑se pe informaţii primite de la David Prodan, Ion Breazu i‑a recomandat alte mult mai consistente surse istoriografice. Din cauza dificultăţilor de documentare – pentru a da personajului culoare locală, i se părea necesar să ştie particularităţile de limbă ale moţilor, ceea ce presupunea să stea o vreme în Apuseni, lucru imposibil pentru el –, dramaturgul a renunţat la subiect şi a trecut la Iancu.
Volumul de corespondenţă Blaga – Ion Breazu alcătuit de profesorul Mircea Curticeanu, pe care l‑am publicat la Editura Biblioteca Apostrof la centenarul naşterii filosofului, permite stabilirea detaliată a genezei piesei. „Nu mi‑ai putea împrumuta o monografie despre Avram Iancu?”, îl întreba Blaga, în martie 1932, pe atunci funcţionar de presă în Legaţia română din Berna, pe Ion Breazu. În 10 martie 1932, cercetătorul clujean l‑a anunţat că i‑a trimis „pe Avram Iancu de Dragomir” şi că „am alăturat Ioan Buteanu, cartea mai recentă, a aceluiaşi specialist în anul 1848, pentru că înscrie o figură extrem de originală şi ajută astfel la plasticizarea epocii”, şi i‑a semnalat existenţa studiilor scrise de istoricii Nicolae Buta şi Ioan Lupaş. În decembrie 1932, Blaga a revenit, din Viena de data asta, unde fusese mutat cu serviciul, asupra subiectului: „Pentru drama lui Avram Iancu am concepţia şi cadrul mitic – produs exclusiv al imaginaţiei mele – prin care vreau să‑l ridic pe un plan neistoric. (Ştii că «istoricul» mă interesează cel mult ca cadru simbolic.) Aş vrea să găsesc răgazul realizării”. L‑a găsit abia în 1934 : „Anul ăsta isprăvesc sigur pe Avram Iancu”, i‑a scris el în aprilie 1934 lui Breazu, care încercase, prin tot felul de trucuri afectuoase, să‑l zorească să compună în sfîrşit piesa. De data asta, dramaturgul n‑a mai amînat proiectul, aşa că în iunie l‑a anunţat pe prietenul său clujean că a terminat „prima sa formă embrionară”. Totodată, dramaturgul i‑a cerut „ceva studii despre graiul moţilor”, pentru că voia să introducă în piesă „forme dialectale pentru unele personagii secundare”; nu se ştie sigur ce anume i‑a trimis Breazu. În septembrie 1934, l‑a anunţat pe prietenul său că „cioplesc din greu la Avram Iancu. Opera e destul de înaintată”.
O dramă despre Avram Iancu, pe deasupra scrisă de Blaga, însemna atunci, pentru ardeleni, un subiect de interes maxim şi un prilej de mare emoţie. În imaginarul transilvănean, Avram Iancu a fost şi a rămas eroul de la 1848, care a luptat pentru drepturile românilor şi împotriva maghiarizării forţate a Transilvaniei. Felul cum a fost trădat de Curtea imperială de la Viena, pe care a mizat şi pentru care a luptat, apoi felul cum şi‑a sfîrşit viaţa – ca om sărac, peregrinînd, într‑o stare de vădită alienare mintală, dintr‑un loc în altul – sînt zguduitoare şi au stîrnit şi stîrnesc şi acum o emoţie intensă. Pentru Transilvania, cu istoria ei întortocheată şi grea, Avram Iancu, mitizat de imaginarul popular, înseamnă şi astăzi foarte mult. Cu atît mai mult emoţiona el în prima jumătate a anilor 1930, cînd transilvănenii se aflau într‑un proces de recuperare a identităţii lor inclusiv istorice, înainte de Unire imposibil de pus în discuţie.
Capitolul VIII (Cum şi‑a scris Blaga piesa Avram Iancu)
Partea a III‑a [„Călcat în picioare sub mersul istoriei” (octombrie 1944 – mai 1961)]
