Surprinsă între o religie abia descoperită și corupția care inundă fiecare feliuță de realitate, România lui George Moise ia forma unei mașinării uriașe de produs credințe. Fie că sunt autentice, fie fabricate la comandă, ele conturează un peisaj ca de sfârșit de lume, în care apariția lui Boran, zeitatea cu rădăcini incerte, dă peste cap malaxorul deja fragil în care suntem prinși cu toții.
Pe de-o parte distopic și pe de alta familiar, romanul ne ridică întrebări despre societatea spectacolului în care trăim. Ce este adevărat și ce ne alienează, care sunt limitele coerciției și cât de departe ajunge manipularea sunt doar câteva dintre dilemele propuse de romanul caustic și neortodox al lui George Moise.
Fragment
Seara, când pui capul pe pernă, știi exact cine ești. Știi exact ce-ai făcut. Câți bani faci. Că n-ai avut dreptate, că ai mințit, ai înșelat și-ai furat. Știi exact când ai fost laș, abject, lingușitor, meschin, ridicol, slab sau josnic, când ai fost exact ce ai judecat. Știi cu precizie când ai fost toate astea, dar ai tras cu dinții să demonstrezi contrariul. Problema ta e că seara, când pui capul pe pernă, nu ești nimic din ce-ai pretins că ești.
Nu ești nici mama perfectă în care pozezi în public, nici tatăl anului, nu ești nici profesionistul sau talentul care primește cu falsă modestie laudele și bătăile pe spate mulțumind gomos, nu ești nici omul săritor pe care prietenii tăi pot conta oricând. Îi urăști deopotrivă pe toți: copii, colegi, prieteni, pentru simplul fapt că, dacă îți cad măștile, într-o clipă de neatenție, te pot vedea așa cum ești. Iar ceea ce ești nu-ți place. Stai liniștit, nici ei nu te plac. Nu te plăceau oricum, te-ai obosit degeaba. Ești un actor cabotin care își ține cu o mână mustața, genele false și peruca de recuzită și cu cealaltă, decorurile de mucava care-l avantajează, în fața unor spectatori care aplaudă din interes.
Oricâte premii ai lua, nu schimbă cu nimic cine ești în interior. Îți umflă doar egoul ca pe un balon de săpun căruia i se subțiază pereții de tot, până când devine doar o chestiune de timp să facă poc. Ești o făcătură. Îi urăști pentru că te urăști. Disprețuiești ceea ce ești, pentru că ești ce disprețuiești. Ai știut de fapt de când ai deschis ochii. O nouă zi, o nouă goană inutilă departe de tine însuți și de groaza că, în afară de tine, mai e cel puțin o persoană care știe totul și într-o zi va spune tuturor cine ești cu adevărat în spatele ușilor închise.
Seara e momentul pe care îl detești cel mai tare, atunci rămâi singur cu monstrul de care ai fugit toată ziua. Mai faci o ultimă încercare să-l îneci în alcool și-n futut, să-ți distragi mintea cu încă un joc pe telefon sau la calculator, încă un episod din viața altcuiva, întotdeauna a altcuiva. Mintea se duce după fentă, tu speri să o alergi bine, să o epuizezi ca pe un copil care să te lase în sfarșit să dormi, dar monstrul te așteaptă cuminte, ca de fiecare dată. Zâmbetul lui hidos te izbește de câte ori te uiți în oglindă. Deschizi frigiderul, bagi în tine la nimereală până crăpi, te închizi în baie, unde crezi că nu te poate vedea nimeni, îți bagi degetele pe gât și horcăi sperând că o să scoți mizeria și, odată cu ea, scârba de tine. Dar totul e încă acolo.
Când pui capul pe pernă știi exact cine ești.
Dacă și înainte să adormi, rămas singur față în față cu propria găunoșenie, încă te minți, ai pierdut deja lupta. Și mâine o iei de la capăt.
Aș putea găsi o mie de motive să spun de ce să fur scenariul ăla a fost o idee bună. Aș putea spune o poveste lacrimogenă, cu un copil crescut de o mamă singură, care a încercat, sărmanul, să-și recompună din peticele de hârtie lăsate în urmă tatăl dispărut, la sfârșitul căreia dumneavoastră, juriul concursului Românii au talent, să vărsați cel puțin o lacrimă reală. Am vrut să-l fac să mai trăiască puțin, prin mine, onorat juriu, dând viață unuia dintre scenariile sale. Awww, aplauze pentru Alexandru! Mi-aș putea proiecta mizeria asupra voastră și v-aș putea convinge că și voi, în aceeași situație, ați fi procedat la fel. Sau aș putea spune, pur și simplu, că era păcat de textul ăla, să zacă și să moară acolo, soarta scenariilor nu e să moară în sertare.
Cu vorbe acoperi orice. Dar n-am s-o fac. Pentru că sunt un monstru. Iar ca monstru, bineînțeles că am știut că nu e o idee bună, de aia am și făcut-o.
