/

Eu, două femei și niciun câine

Editura pentru Artă și Literatură vă oferă un fragment în avanpremieră din romanul Eu, două femei și niciun câine de Nic Popescu, roman ce urmează să apară în Colecția de literatură română contemporană coordonată de Violeta Borzea.

298 vizualizări
Citiți în 10 de minute

Victor  „Vic”  Șendroiu e un bărbat ajuns la vârsta de mijloc. Are o viață așezată, corect construită în timp, o soție gospodină și un fiu cuminte, chiar dacă atent mai mult la device-uri. Numai că Vic, cititor avid și iubitor de poezie, vrea mai mult, vrea împlinire neuronală și sexuală, iar misiunea lui devine aceea de a se simți cu adevărat viu.
Atunci când o întâlnește pe Dariana, crede că a găsit calea. Dar, de aici, începe aventura…
În Eu, două femei și nici un câine, Nic Popescu descrie cu naturalețea unui scriitor înnăscut aventura deopotrivă amoroasă și de viață a doi adulți care renasc unul prin celălalt. Un roman captivant, grav și comic în egală măsură, acesta îi va câștiga cu siguranță de partea lecturii chiar și pe aceia care poate că nu s-au considerat niciodată cititori. — Mircea Pricăjan, scriitor

Fericirea e doar un cuvânt. Noi îi dăm viață, îl rotunjim și ni-l însușim. Victor Șendroiu – personajul creat de Nic Popescu – nu face excepție. Pentru el, fericirea înseamnă libertate, împlinire intelectuală și sexuală, iubire. Nimic din ceea ce soția lui, Otilia, nu-i mai poate oferi. Am intrat treptat în lumea lui Victor, în gândurile lui, iar curiozitatea mea a crescut cu fiecare capitol parcurs. Va avea curajul să caute ceea ce își dorește atât de mult? Va acționa? Își va găsi puterea să se aleagă pe el? Eu, două femei și niciun câine e o poveste a vremurilor pe care le trăim, care te ține în priză, cu un umor fin, bine dozat, cu răsturnări neașteptate de situație, iar la final rămâi cu întrebarea firească: Ce-ar fi fost dacă…? — Mona Șimon, scriitoare

O situație clasică, unde un bărbat  „cam” însurat trebuie să aleagă între soție și iubită, se transformă într-una explozivă, când trecutul, ura și răzbunarea își dau mâna, iar protagoniștii trebuie să-și clarifice viața și trăirile proprii, dar să și lupte pentru a-și salva viețile.
O pată neagră, ca umbra unui prădător periculos, plutește pe deasupra, de la început și până la sfârșit. Aidoma scriitorilor buni de romane polițiste, autorul ne arată doar ceea ce vrea să vedem din această poveste încordată. Ne croim drum urmându-l pe narator, pe o potecă numai de el știută, pe care-o luminează cu o lanternă mică. Nu putem evada nicăieri, suntem prizonierii lui, el e ghidul.
Ne e frică, dar ne și place. Prin Un bărbat, două femei și niciun câine, Nic Popescu anunță limpede că e un prozator cu vlagă, care se poate mișca în aproape orice direcție. — Cornel George Popa, scriitor

Deși e un autor deja experimentat de proză scurtă, premiat pentru diverse texte, cu un condei cu nerv, bine strunit, și un stil carismatic și alert, dublat de dozele exacte de profunzime sau umor, după caz, Nic Popescu este la primul său roman. Iar asta nu s-a întâmplat peste noapte, mai ales că – dincolo de dozele firești de nesiguranță și emoție specifice debutului – un autor poate fi tentat să perfecționeze la nesfârșit ceea ce urmează să le ofere cititorilor. În orice caz, ceea ce a rezultat este un roman alert, provocator, cu o poveste desprinsă din viață, pe cât de sinceră, pe atât de ironică, și cu un final gen „ai grijă ce îți dorești”. — Violeta Borzea, editor


Fragment

Cred că după vreo oră și ceva, m-am trezit cu mâinile și picioarele amorțite. Ceasul cu cifre fosforescente roșii, de pe bibliotecă, arăta ora 1:29. Am simțit că ceva nu e bine, dar eram ca paralizat, nu-mi puteam mișca picioarele. Și creierul parcă-mi ieșise din uz. Inima îmi bătea în galop, simțea pericolul. Hipoglicemie! Erau simptome pe care le mai simțisem de multe ori, dar atunci mă putusem ridica repede să-mi înghit dulcele salvator. Nu se mai întâmplase să am picioarele blocate. Un singur gând îmi ardea în minte: „să ajung la borcanul cu miere, să îmi iau doza de zahăr, să nu intru în comă.”

Creierul simțea primejdia, îmi comanda să mă ridic, dar picioarele nu puteau reacționa. Am vrut să o strig pe Otilia, dar n-am reușit să scot decât un scâncet slab. Gura mi-era uscată, arsă, nu mai aveam niciun strop de salivă. Și mai și închisesem ușile dintre camere, să nu fiu deranjat din eventualul chat cu Dariana. Simțeam că mă topesc, că n-am nicio putere. Un puseu de frică, frica de moarte, mi-a dat un impuls.

M-am rostogolit către marginea canapelei. Apoi, mi-am strâns mâinile în jurul corpului și m-am prăvălit din pat. Pe umărul drept. Am auzit un zgomot sec și o durere surdă m-a săgetat. Nu a fost de ajuns pentru a-mi pune în mișcare picioarele. Un singur țel aveam: să ajung la bucătărie. Am început să mă târăsc, mai mult pe cotul drept și abia trăgând după mine picioarele inerte.

Am ajuns la ușa bucătăriei și mi-am dat seama că nu mă pot ridica să o deschid. Am împins-o cu disperare, dar nu am reușit s-o clintesc. Am început să bat cu palma în lemnul ușii. Am stat pe burtă și am lovit cu palma dreapta cât puteam în ușă. Și cu stânga, mai încet. Speram că mă va auzi Otilia. Aveam nevoie de cineva, de oricine. Bătăile în ușa bucătăriei se auzeau puternic în noapte. Cel puțin așa credeam eu. M-am rostogolit pe spate și am început să bat în ușă cu ambele mâini deodată, aveam forță mai mare așa. Nu am mai ținut cont de proteza din cot. Loveam cu disperarea unuia care luptă pentru viață. 

„Otilia! Otiliaaaa!”, am reușit să strig, sau poate doar am avut impresia că o fac. Simțeam că puterile mă lasă cu fiecare clipă și că alunec spre leșin ca pe un tobogan fără întoarcere.

Nic Popescu s-a hotărât să privească cu detașare și umor ceea ce se întâmplă în jur. Sunt atâtea necazuri, traume și lucruri rele în jurul nostru, încât el încearcă, din toate cuvintele și puterile, să îți aducă zâmbetul pe față.

Scrie cum poate mai bine în momentul acesta, cu nonșalanță, umor și dezinhibare. Dincolo de pasiunile pentru citit și scris, care-l mână în luptă, țelul lui suprem este de a-i face pe cât mai mulți români să citească și să-și deschidă mințile.

„Eu, două femei și niciun câine” este romanul de debut al lui Nic.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Avanpremiere”

Vocile Penelopei

Editura Universității de Vest din Timișoara vă prezintă în avanpremieră un fragment preliminar din Vocile Penelopei.