— Bă, Ștef, unde racordez asta acum? Era un nene pe-aici care pregătea terenurile, racorda rachetele, punea baloanele iarna, făcea tot. Nelu îl chema, nu? Știu c-a murit acum câteva luni. O fi cineva în locul lui?
Andrei aruncă racheta cu racordajul rupt pe masă și își dă drumul pe scaunul de plastic verde. Se-aude un pârâit, Andrei sare speriat și rămâne în picioare. Strivește o înjurătură între dinți.
Îmi iau prosopul pufos de după gât și pufnesc în râs.
— Bă, Andrei, las-o mai moale cu șaormele alea, că le rupem recuzita ăstora. După ce că dăm 70 de lei pe oră, le mai plătim și scaunele.
Când văd de-aproape bidonul lui Andrei care-i face tricoul XXL mulat-mulat, îmi fac curaj și nu mă mai șterg doar pe sub tricou. Îmi sug burta de corporatist și-mi dau tricoul jos. Mă și-ncordez un pic, s-arăt că nu merg degeaba de trei zile la sală. Fetele de pe terenul de vizavi nu par impresionate. Mă frec cu prosopul pe piept și pe spate și încerc să-mi amintesc cum îl chema pe omul care făcea ca terenurile astea să fie cele mai bune din oraș.
— Sile? Fane? zic tare.
Eu și Andrei scuturăm din cap simultan.
— Nu, mă, era tot un nume scurt, dar nu așa.
De cinci ani joc tenis cu amicul Andrei și nu-mi amintesc oră din zi sau noapte în care acel om să nu fi fost pe teren, să ude zgura, să dea cu peria sau să repare vreun gard de sârmă.
Ne salutam, schimbam câteva vorbe: „Domnu’ Ștef, îmi place că vă țineți de treabă. Îmi convine și mie, vin banii, îmi iau leafa”, zicea și-și dădea șapca pe ceafă. Îl rugasem să nu mă mai domnească atâta, dar de fiecare dată scutura din cap: „Nu pot, domn’ Ștefan, eu așa am fost învățat.” Își ștergea fruntea cu dosul palmei, eu îl apucam de umărul tare ca piatra: „Dar dacă te rog eu?” Iar dădea din cap, ca un cal ce refuză căpăstrul. „Dacă! Îmi știu locul!” zicea și-mi întorcea spatele, să-nțeleg că insist degeaba.
Și-acum, doar la trei luni după ce nu mai e, uite, i-am și uitat numele. Îmi iau capul între palme și încerc să mă concentrez. „Bă, nu se poate, cum dracu’ să nu țin minte asta, că-l vedeam la fel de des ca pe nevastă-mea?”
Andrei mă atinge pe spate, îmi face semn c-au venit următorii la teren. Îmi schimb repede tricoul, îmi pun ochelarii, îl salut pe Andrei, încercând să ne dăm piept în piept, cum văzuserăm că fac unii la final de meci. Nu reușim asta niciodată, mă opresc mereu în burta lui. Dau din mână, îi zic „Fructe și legume, man!”, el mi-arată degetul mijlociu. Zâmbesc, îmi pun termobagul în spate și o iau pe jos spre casă. Imediat cum ies pe poarta arenei, pac, mă trăsnește:
„Nea Gică, frate, Gică îl chema. Ca pe tata! Și eu am uitat asta, nu pot să cred!”
Mereu c-o șapcă roșie pe cap, și iarna, și vara. Mereu c-o țigară lipită de buza de sus. Parcă era tot timpul aceeași, pe terminate, aproape chiștoc.
Și mâinile alea muncite, cu vene groase cât odgoanele. Îl văzusem o dată cum bate cu maiul tușele unui teren de tenis, de la un capăt la altul, fără să se oprească o clipă. În cinci minute. Îi cerusem să mă lase și pe mine. De-abia putusem să bat o lățime, apoi îmi căzuseră umerii.
„Nu știu ce mâncați, domnu’ Ștef, dar se vede că ați fost crescut la oraș.”
Îmi racorda racheta pe-o bere și-un pachet de țigări, preț doar pentru mine. Îi mai aduceam ba câte un sandviș, ba câte un șnițel la caserolă, ba câte două mere. Iar nea Gică nu uita, îmi dădea terenul de la umbră vara, pe când iarna, la balon, dădea termostatul la douăștrei de grade. Țigări îi luam doar când era vorba de racordat rachetele, și-atunci pentru că-mi cerea în mod expres asta.
Îi ziceam: „Mai lasă-le, bre, că nu sunt bune. Hai să-ți iau altceva, o merdenea, un kil de banane, o portocală, ceva.”
„Nțțț, astea mă ajută la treabă, e tovarășii mei de muncă. Și le pufăi, nu trag în piept.”
„Dar mata nu te duci acasă niciodată? Pare că nu pleci niciodată de la teren!”
„Plec ultimul, viu primul, acasă nu prea am de ce merge. Fac și tura de noapte de multe ori, să mai câștig un ban. Și mai pun și gresie, faianță, mă pricep la toate. Fata, Alexandra, e la liceu, îi place să citească, să învețe, poate o avea ea o soartă mai bună. Pentru ea muncesc. Iar femeia…” Atunci făcuse cu mâna un semn a lehamite în aer și scuipase lângă picior.
Mi-arătase multe poze cu Alexandra. Poze clasice, pe hârtie. Iar poza de fundal a telefonului cu taste tot cu ea era. O fată cu ochi ageri, luminoși, aproape ascunși de un breton ca smoala. Nea Gică avea un portofel de piele neagră burdușit cu fotografiile fetei. Îl deschidea tacticos, așeza teancul bătându-l de masă, își umezea degetul mare și începea să mi le-arate, cu un zâmbet mare pe față.
„Aici era în prima zi de școală, de-abia am putut să îi iau un buchet de flori învățătoarei.” „Aici era când a luat premiu întâi în clasa a patra. Doar ea, din toată clasa!” „Aici a împins-o unul la școală și și-a julit tot nasul și fruntea.” Aici…
Erau singurele momente în care nea Gică zâmbea, iar cuta dintre sprâncene îi dispărea ca prin minune. Cuta aia mi-a adus aminte de poza cu tata din vitrină, sprijinită de peștele-bibelou din sticlă.
Un bărbat cu șapcă roșie și cu rucsac kaki în spate. Înainte de plecarea în Aconcagua, în munții misterioși de departe. El nici nu ar fi trebuit să fie acolo, dar s-a îmbolnăvit un polonez din expediție și a hotărât cu mama să plece, primea diurnă triplă la deplasările pe alte continente. Era cel mai bun arheolog din țară, știa limba engleză, lua des cuvântul la conferințele internaționale, ajunsese să fie apreciat și chemat la misiuni afară. Și era lăsat să plece, pentru că știuse unde să „ungă”, iar prestigiul științific dădea bine pentru țară. Avionul lui a căzut, nimeni n-a mai ajuns atunci să cerceteze vestigiile aztece din vremea lui Montezuma. S-a scris ceva la vremea aia, atât cât se putea scrie, dar nimeni nu i-a găsit vreodată. Mama a albit la aflarea veștii, eu am rămas cu multe amintiri. Bărbatul cu mustață neagră, nas în vânt, ochi ascunși sub sprâncene unite, stufoase, cu linia adâncă dintre sprâncene și cu șapca roșie m-a dus, cu câteva luni înainte de accident, la terenul de tenis. Mi-a dat drumul din mână, m-a împins ușor din spate și mi-a zis: „Fii curajos, așa înveți să te descurci singur!” La șase ani jumate nu știam ce era aia descurcat. Mama mi-a spus mai târziu că tata spera să fac eu ceea ce și-a dorit el toată viața, să fie jucător profesionist de tenis. N-am reușit să fac asta, el n-a aflat niciodată, dar impulsul ăla al lui către teren mi-a pus în suflet dragostea pentru sport. Ochii mi se umezesc, îmi dreg vocea, trag aer în piept și-l dau afară cu zgomot. Mă opresc în mijlocul trotuarului, mă gândesc un pic și mă hotărăsc rapid.
Îl sun pe Ionuț, adminul de la terenuri și-l întreb de adresa lui nea Gică.
— Strada Pinului 27, îmi zice. E prin Giulești, pe undeva. Vezi că e aproape de țigănie, am fost de vreo două ori să-l duc acasă. Și drumul e cam rău. Dar de ce-ți trebuie?
— Vreau să-i duc ceva Alexandrei, fata lui nea Gică.
Moment de pauză… Ionuț, cu respirație sacadată, zgomote neclare pe fundal:
— Aha, frumos, dar vezi că treaba e cam încurcată pe acolo.
— De ce?
Aud niște șoapte feminine în telefon și apoi vocea lui precipitată:
— Scuze, te sun eu mai încolo.
Ajung acasă, mă schimb și cobor la supermarket. În mașină, pun Waze-ul și pe drum mă gândesc ce m-a apucat cu Alexandra. E clar că amintirea lui nea Gică m-a împins să merg acolo. Și nu doar asta. Las turmele de blocuri fără culoare în urmă și cu cât înaintez spre periferie, casele sunt din ce în ce mai mici și mai gri. Oamenii par tot mai aduși de spate, cu fețe mohorâte și priviri încruntate. Waze-ul îmi spune că am ajuns. Cobor cu grijă și mă uit în depărtare, cu palma streașină la ochi. Vălătucii de praf dansează blues în lumina cruntă a soarelui. Pe strada Pinului nu văd niciun copac. Las mașina acolo, la capătul străzii, în fața unui butic. Strada n-are asfalt, n-are trotuare, iar fiecare pală de vânt îmi bagă praf în ochi. Cu banii pe care-i dau eu pe două ore de tenis, oamenii ăștia mănâncă o săptămână, mă gândesc și mă uit la sneakerșii mei de firmă. Merg instinctiv pe vârfuri, dar tot sunt murdar și pe încălțări, și-n ele, și pe tricou, simt că și-n albul ochilor.
Numărul 27. Mă uit peste gardul cu uluci rare, din lemn, pe care au supraviețuit câteva urme scorojite de vopsea verde. Un câine scheletic se târâie spre poartă. La fiecare pas parcă îi cad smocuri de păr în colbul curții. Încearcă să latre, dar scoate doar un horcăit. Poate ultimul. Mă întreb iar ce caut aici, nu știu cum să strig la poartă, dar mi-aduc aminte pentru cine am venit:
— Alexandraaa!
O femeie ștearsă, între toate vârstele, cu șorț și batic negre, apare din casa mică, dar proaspăt văruită. E un alb aproape orbitor în contrast cu praful ce domnește din gard până-n trepte.
— Săru’ mâna, Ștefan mă numesc. Doamnă, mi-am adus aminte azi de nea Gică, ne știm de la terenurile de tenis și mi-a vorbit mult despre Alexandra. Am zis să-i aduc ceva și să v-aduc ceva, de sufletul lui. O cafea, o cutie de bomboane, niște banane, două cărți, o sticlă de vin pentru dumneavoastră. Și-o bere, că lui asta îi plăcea.
Femeia nu spune nimic, doar mă fixează cu ochi obosiți, scoate mâinile din buzunarele șorțului și le întinde spre punga de cadouri.
— Aș vrea să i-o dau Alexandrei, pentru ea am venit. Mai mult…
Își retrage mâna, ca opărită. Zice cu un sfert de gură:
— Atunci haide, intrați un pic.
„Ce naiba fac acum?” (…) În casă miroase a țigară ieftină, a igrasie și a belele. Praful de pe masă e de-un deget, sub mileul croșetat și murdar. Preșul de pe dușumeaua care scârțâie la fiecare pas are firele deșirate. Înregistrez mecanic toate astea, simțurile îmi sunt în alertă.
Calc pe câlcâie acum, îmi scutur pantofii pe grătarul de fier de la intrare și urc cele trei trepte solide de beton. În hol e gresie bleumarin cu rosturi perfecte, se vede mâna lui nea Gică. E și un preș mai curat, dar alunec un pic, îmi fuge de sub picioare. „Gresie de trafic ușor”, gândesc, tot de la nea Gică știam asta. Intru în sufrageria cât o cutie de chibrituri. E înțesată de mobilă veche și de bibelouri de sticlă. Un bărbat cu un maiou cândva alb, ce nu-i poate cuprinde burta, stă la masa cu mușama albastră, cu un pahar plin în față. Nu se ridică când mă vede.
— Ion, domnul a venit să ne aducă ceva în amintirea lui Gică.
— Bună ziua, salut eu.
Omul mârâie ceva și se uită la mine, cu nas și ochi roșii. Femeia s-a așezat pe marginea unui scaun, lângă ușă. Își strânge baticul sub bărbie și se uită cu mâinile strânse-n poală la zdrahonul care-și ține picioarele inundate de varice sub masă. Din camera alăturată apare o adolescentă cu tricou alb, blugi curați, păr negru și bretonul ca-n poze. O recunosc imediat, îmi zâmbește. E singura pată de culoare din casa asta cenușie.
— Alexandra, eu sunt Ștefan! Ți-am, v-am adus ceva, în amintirea tatălui tău!
Fata zâmbește, are dinții aliniați perfect. Îi dau ei punga, îmi mulțumește. Matahala Ion mârâie ceva, iar fata îi aruncă o privire speriată și mă fixează câteva secunde cu ochi mari.
— Îmi pare bine, răspunde ea, și-mi strânge mâna bărbătește. Eu cred că vă știu. V-am văzut pe la terenuri, mai veneam să-l ajut pe tata.
Pune punga lângă canapeaua acoperită cu un macat prin țesătura căruia se vede buretele. Femeia și bărbatul rămân cu ochii ațintiți pe pachet ca niște hiene pe un leș de antilopă. Alexandra se așază și se uită și ea doar la mine, simt încordarea cu care stă pe canapea.
— Da, mi-aduc aminte. Mereu tunsă așa scurt, am crezut că ești un băiat nou pe care nea Gică îl învață meserie.
— Tata m-a învățat cu munca de mică, mi-a plăcut să mă ia cu el. Veneam când aveam mai liber la școală, mai dădeam cu plasa pe teren, mai udam. Stăteam pe bancă amândoi apoi și-mi arăta mândru „cele mai bune terenuri din oraș”, cum le zicea. Eu mâncam un măr, el lua o gură-două de bere și mă ținea de după umăr! Mă simțeam în siguranță cu el, șoptește, parcă doar pentru mine.
Alexandra strânge pumnii și vocea îi devine nesigură. Scrâșnește din dinți, pare că e gata să o pufnească plânsul.
— Lua mai multe beri, nu o gură! Și nici nu venea cu toți banii acasă, zice femeia, cu venin în voce.
— De ce spuneți asta?, sar. Eu am văzut că nu bea mai mult de două beri pe zi, că strânge bani pentru Alexandra, s-o trimită la facultate. Și sunt convins de asta, nu l-am văzut niciodată beat și știu cu câtă dragoste vorbea despre Alexandra.
Femeia tace, o păpușă întoarsă cu cheia. Alexandra mă aprobă din cap și-mi zâmbește, Ion mârâie din nou. Fata se trage pe canapea, mai departe de el. Mă uit la mama ei, femeie încă tânără, care pare cocoșată de nevoi și răutate. Când privirea mi se mută din nou pe Alexandra, ea face ochii mari, se întoarce mai mult spre mine și-și mișcă buzele de două ori: „ajutor”, deslușesc și mi se face frig în plină zăpușeală. Dau ușor din cap, rotițele mi se pun în mișcare, încerc să gândesc lucid. „Ce naiba fac acum?” – ăsta e șeful gândurilor care mi se bulucesc în cap. În casă miroase a țigară ieftină, a igrasie și a belele. Praful de pe masă e de-un deget, sub mileul croșetat și murdar. Preșul de pe dușumeaua care scârțâie la fiecare pas are firele deșirate. Înregistrez mecanic toate astea, simțurile îmi sunt în alertă.
Mi se pare că văd un tablou pe perete, cu o poză de-a lui nea Gică. Mă ridic, dar nu, în poză e Ion, omul de la masă. Cu soția lui nea Gică, o poză ce seamănă cu un tablou de nuntă, unde protagoniștii privesc fix spre mine, cu privirile înghețate. Ion dă pe gât paharul și se foiește pe scaun. Parcă îl aud iar mârâind, ca un câine de luptă ținut în lesă. Alexandra se trage mai departe de el și mă privește cu un licăr de teamă. Dau să mă așez iar la masă, dar privirea îmi cade pe rama unei poze de lângă vitrina cu multe geamuri și sticlărie ticsite de praf. O întorc și de acolo mă privește un nea Gică cu păr bogat și inelat, undeva la mare. Singur. Am pus poza cu fața în sus, sprijinită de vitrină, și m-am așezat iar. Mârâitul parcă se aude și mai tare.
O întreb pe femeie:
— Spuneți că nea Gică nu aducea toți banii acasă, dar, scuze, de ce îl judecați? L-ați ajutat cu ceva, că muncea zi și noapte la teren?
— Am fost suferindă, am avut început de astm imediat după ce m-am luat cu Gică.
Mă uit la Ion și la femeie, dau să zic ceva despre pozele din vitrină. Ion se proptește în masă și dă să se ridice. Nu reușește, se prăbușește iar pe scaunul care protestează cu un trosnet.
Miroase a praf de pușcă în camera aia mică. Înțeleg tot mai bine acel „Mi-e mai bine aici” al lui nea Gică de la teren. Mă ridic brusc, eu reușesc din prima. Îi fac un semn scurt cu capul Alexandrei, spre ieșire. Mă uit doar la ea:
— Eu o să plec! Alexandra, mă bucur că te-am văzut! Ești frumoasă și ageră, la fel ca-n pozele din portofelul lui nea Gică! Sigur e mândru de tine!
Trec privirea și peste ceilalți doi, nu le zic nimic. Alexandra se ridică iute de pe canapea:
— Vă conduc eu!
Ieșim iute și, cum coborâm treptele, Alexandra începe să-mi șoptească:
— Mama e cu Ion de dinainte să moară tata. E un bețiv ordinar care a zis că ne ajută cu bani, așa a păcălit-o pe mama să-l accepte în casă. Și se face că greșește camera, alaltăieri a intrat la mine. Am început să mă încui.
Nu mă ia pe nepregătite confesiunea.
Coborâm treptele, ajungem în mijlocul curții. Din casă se aude un zgomot de scaun trântit, apoi rupt, un pocnet de palmă pe obraz de femeie, un „tu l-ai chemat aici”. Ion urlă dinăuntru:
— Băăă, cine morții tăi ești tu de mă iei pe mine la întrebări?! Dispaaari!
Apare, uriaș și clătinându-se pe picioare cu un picior gros de scaun în mână. O împing pe Alexandra în spatele meu, caut din ochi ceva cu care să mă apăr. Dau un picior cotețului șubred și smulg o scândură din el. Mă așez în poziție de luptă, strâng în mână scândura ca pe o rachetă de tenis. Înghit în sec, inima îmi bubuie. Alexandra ia și ea în mână o scândură cu două cuie ruginite. Ion se avântă pe hol, îl văd, e mare și roșu la față, face doi pași, trei. Alexandra vine lângă mine, acum suntem umăr lângă umăr, scândură, lângă scândură. El se împiedică de preș sau alunecă cu șlapii pe gresie, încă trei pași berbecești și cade cu capul în jos, lovindu-se cu zgomot de a doua treaptă de beton. Corpul îi rămâne întins jumătate pe hol, jumătate pe trepte.
Femeia iese urlând din casă, coboară în curte, ocolind trupul țeapăn. Mă aplec, îmi feresc sneakerșii de balta de sânge ce se lățește sub țeasta lui Ion. Îi verific pulsul. Nimic.
— E mort, zic și femeia urlă iar și izbucnește în plâns.
Mă dau câțiva pași spre poartă și sun la 112. Alexandra se sprijină în scândură, înfige cuiele în praf, îmi zice:
— Mâine fac 18 ani. Cadoul mi l-am primit, zice arătând cu bărbia spre mortul Ion.
Nu i se clintește niciun mușchi pe față. Se aud niște sirene în depărtare.
— Tata m-a-nvățat să mă descurc singură. După ce terminăm aici, iau pozele cu el și mă duc la o prietenă, nu mai calc în casa asta.
Da, pozele cu tata. Tatăl meu. O fi suferit înainte de moarte? O mai fi avut timp să se gândească la mama, la mine? Dar nea Gică, pe podeaua vestiarului unde l-au găsit a doua zi, după infarct? Cum s-o fi zvârcolit, cum o fi încercat să strige după ajutor? Oare ultimul lui gând a fost către Alexandra?
Îmi ridic privirea. Dintre nori, doi bărbați cu șepci roșii, unul cu mustață neagră și unul cu un chiștoc în colțul gurii parcă-mi zâmbesc.
Mi se încețoșează privirea. Mă uit la Alexandra. Arată cu degetul spre cer.
