— Ieri ne-am ținut de mână. Pentru prima dată.
Cele două colege din birou au început să facă ca două adolescente japoneze, să își pițigăiască vocea: vai, fată, ce drăguț!
— Și ați mers așa în metrou? Tot drumul? De mână?
— Da, nu mi-a venit nici mie să cred, nici să respir n-am avut curajul.
Mila s-a îmbujorat când a rostit ultimele cuvinte, de parcă tot sângele din corp îi urcase în obraji.
— Ce frumos, a apucat-o oftatul pe Gene Lungi, să ai fluturi în stomac! Își primise porecla asta de când începuse să meargă la salon și să-și pună extensiile alea ca niște măturici.
Cealaltă colegă tăcea, s-a uitat lung la noi și chipul i s-a întunecat. Divorțase acum vreo trei ani și se recăsătorise rapid cu un coleg de școală. Actualul soț o tot freca la maioneză: că nu știe să gătească, că mâncarea n-are gust, că nu-și crește copilul cum trebuie, că nu împachetează corect rufele. Tot felul de chestii mărunte, dar care o scoteau din minți. O irita absolut orice scotea ăla pe gură. O auzeam cum, în pauza de masă, i se plângea lui Gene Lungi: „Am gătit ieri o rețetă luată de pe internet și m-a întrebat ce naiba am făcut; m-am enervat așa tare și i-am spus că e fix cum scrie acolo pe site, că doar el mă bătuse la cap să nu mai fac de capul meu și să mă uit cum gătesc altele… ți-am spus ce a putut să scoată pe gură acum două zile? Ne certam că iar se luase de ăsta mic fără motiv. Știu că l-am crescut așa, mai alintat, și înțeleg că are intenții bune, dar când îi face observații mi se ridică sângele la cap, că doar nu e taică-su adevărat! În fine, mi-a zis că arăt ca naiba și să mă duc să mă privesc în oglindă, să exersez o expresie mai blândă.” Era nefericită, dar n-ar fi avut curajul să facă ceva ca să schimbe lucrurile. Nici nu îmi era clar dacă îl iubise pe ăsta sau se căsătorise doar ca să scape de statutul de mamă singură.
M-am întors către Mila:
— Despre cine vorbești? Nu înțeleg nimic, cu cine te-ai ținut de mână?
— A, nu ți-am povestit?
— Nu. Habar n-am ce tot spui acolo. Deci?
— Hai la o țigară și-ți zic.
Aveam locul nostru de fumat, în spatele clădirii, pe lângă o pădure de bambuși. Mi-a întins pachetul. A avut nevoie de câteva fumuri, trase cu sete, ca să prindă curaj. Se uita când la mine, când sus, la vârfurile înalte. Era foarte cald, nu adia nici măcar un fir de vânt, iar cântecul cicadelor paraliza totul în jur.
— Cred că l-am observat acum vreo doi ani, ne urcam amândoi în același metrou, în același vagon, la aceeași oră, din aceeași stație și coboram tot împreună. În fiecare zi. Tu-ți dai seama, Sabina? În fi-e-ca-re zi! La început am crezut că doar întâmplător se așeza în fața mea. Mă privea cu coada ochiului pe parcursul călătoriei, în timp ce își făcea de lucru cu telefonul. Eu eram veșnic cu căștile în urechi, doar mă știi, ascultam rock și citeam povești manga. Iarna, vara, pe ploaie sau arșiță, nu conta, nu știu cum proceda ca să-l văd în fiecare zi. După ce a început să-mi zâmbească la întâlnirea privirilor noastre, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit dacă poartă verighetă. Am stat cu ochii pe mâinile lui vreo săptămână, dar nimic.
— Câți ani are?
— Nu știu, în jur de vreo 50, cred.
— Acum că vorbiți, ai aflat dacă e căsătorit? Doar știi că mulți japonezi nu-și poartă verigheta!
— E divorțat! A plecat de acasă acum mulți ani și s-a mutat la mare, în Zushi, unde s-a apucat de surfing în timpul liber.
— Și vine tocmai de acolo?
— Cred că lucrează la compania aia mare, cum îi zice, de mașini, e un fel de mecanic. A încercat el să-mi explice, dar n-am înțeles prea bine.
— Bosch?
— Da, da. Aia. E la vreo zece minute de mers pe jos din stație. Că uneori îmi scrie când termină serviciul să ne dăm întâlnire și să ne întoarcem cu același metrou.
— Stai, Mila, că mă zăpăcești! Voi vorbiți și pe telefon?
— Da, am făcut mai demult schimb de Instagram. Vrei să ți-l arăt în poze?
— Da, normal!
Milei îi jucau ochii în cap, iar după ce a mai tras un fum, și-a scos telefonul din buzunarul de la spate și a deschis aplicația. El era un bărbat mișto: înalt, bronzat, bine făcut. Îmi plăcea și mie de el, dar Mila era topită, clar.
— E mișto rău tipul! Îți cam place, nu?
— Îhî, a înghițit în sec.
— Dar nu înțeleg ceva. Cum ați ajuns de la a vă privi timid, la a vă ține de mână?
— Aaa, da! Păi a fost așa… stai să-mi mai aprind o țigară. A tras cu poftă și mi-a întins din nou pachetul, îndemnându-mă din ochi să mai iau și eu una. A continuat: așa, unde rămăsesem? Da, deci au trecut așa săptămâni și deja devenisem cumva dependentă de prezența lui. Îl căutam din priviri când ajungeam în stația Sakuragicho. Într-o zi turna cu găleata, mă făcuse ploaia ferfeniță, că n-apucasem să-mi iau umbrela și doar mă știi că sunt mereu pe fugă. Și am ajuns în stație cu apa curgând de pe mine. Când m-a văzut cum arăt, mi-a dat batista lui. „Uite, șterge-te cu asta”, au fost primele cuvinte pe care mi le-a spus. N-am cum să le uit! Din ziua aia am început să stăm unul lângă altul și să vorbim. Și, în fiecare zi, timp de treizeci de minute, cât avem drum comun, ne tot povestim viețile. Nu i-am ascuns că sunt căsătorită, să știi! Și oricum, port verigheta mereu, nu puteam minți. Dar i-am spus de toată situația mea de acasă. De copii, de cât de mari au crescut, de cum soacră-mea mă scoate din minți, că nu face nimic toată ziua și tot ea așteaptă să gătesc când mă întorc de la serviciu. I-am mai spus și de al meu, că suntem cei mai buni prieteni și atât. Că, după ce am rămas însărcinată a doua oară, nu s-a mai apropiat de mine ca un bărbat. Iar eu nu l-am înșelat niciodată! Și știi bine, Sabina, că dacă aș fi vrut, aș fi avut de unde alege!
Avea dreptate! Știam.
A făcut o pauză, ochii i s-au umplut de lacrimi și mi-am dat seama că e momentul să ne oprim. Am adunat chiștoacele și le-am pus într-un șervețel. Ne-am întors încet spre clădire și, înainte să intrăm pe poartă, am întrebat-o dacă nu vrea să vină la o bere, la mine acasă, după program. Mă mânca curiozitatea; nu puteam rata să nu aflu toată tărășenia. Plus că știam că alcoolul o va face să uite de toate filtrele și va da drumul poveștii pe șleau.
Le-am chemat și pe celelalte colege. Nu prea veneau ele pe la mine, dar când au acceptat, mi-a fost lesne de înțeles că voiau și ele să afle cât mai multe. După ce am împărțit cutii cu băutură și ne-am mai relaxat, Mila a reluat relatarea de unde o lăsase:
— Când mă gândesc la el, am fluturi în stomac! Ce să fac acum? Sunt, Doamne iartă-mă, femeie măritată de atâția ani!
— Cum adică ce să faci? Cine pe cine a luat de mână? a prins glas colega care până acum doar ascultase și tăcuse.
— El pe mine. A fost așa de frumos! Era să pierdem metroul; el mergea în fața mea și, în fața scărilor, fără să se uite în urmă, a întins mâna dreaptă la spate, făcându-mi semn să mă grăbesc. Și eu l-am prins de mână, fără să mă gândesc la ce fac. Eram așa de emoționată, că n-am avut curaj să-i dau drumul și nici el n-a zis nimic.
— Invită-l în oraș, aia să faci!
— Mă îndemni să-mi înșel soțul?
— De ce nu? Dacă-ți place tipul?
Am început să râdem. Eu era să mă înec cu berea. Nu cred că ne așteptam ca Gene Lungi să fie așa directă. Mila s-a uitat la noi și a căzut pe gânduri.
— Nu pot s-o fac!
— Ei, nu poți s-o faci, e simplu, am zis eu. Vă opriți într-o seară la un restaurant. E unul fix în stație, acolo în Sakuragicho, cum ieși pe partea dreaptă, o berărie. Stați de vorbă, vă cunoașteți mai bine!
— Asta o facem deja, vorbim de vreun an în fiecare zi.
— Altceva e când sunteți doar voi doi, la un pahar de băutură. E mai intim!
— Și până la urmă, dacă e să o spun pe aia dreaptă, și ținutul ăsta de mână e tot un fel de înșelat, a adăugat și tipa tăcută.
Mila a mai băut trei beri în seara aia și a plecat. Eu am rămas cu ce spuse de Gene Lungi răsunându-mi ca un ecou în minte: „dacă-ți place tipul?” Știam cum funcționează căsătoriile între japonezi. Auzisem că lucrurile nu mai merg între soți după ce se nasc copiii, cum ei își găsesc amante sau, dacă lucrează în alte orașe, cum au efectiv vieți duble, cu două familii. Și mai știam că nici ele nu stau să ruginească și au iubiți la rândul lor. Știam că japonezilor li se rupea, dar n-aș fi crezut că se întâmplă la tot pasul. Voisem să cred că e doar un mit, încă o legendă urbană.
Mila își iubea soțul. După atâția ani de căsnicie, îl simțea parte din ea. Nu-și putea vedea viața altfel. Când am întrebat-o mai demult, abțiguită fiind, dacă s-ar duce cu altul, m-a privit fix în ochi, foarte lucidă, și mi-a spus că îl vrea doar pe el. Și acum? Ei iată, acum privirea o trăda.
Timp de câteva săptămâni am tot tras-o de limbă și am mai chemat-o pe la mine. Îmi spunea cum seara își luau la revedere, ca a doua zi de dimineață să se regăsească ca doi îndrăgostiți. Povesteau, râdeau, glumeau. Dar niciodată nimic mai mult. Mila mi-a spus că ceilalți pasageri, care deja îi cunoșteau, îi priveau cu mirare și nu înțelegeau ce se întâmplă.
Într-o seară, am ieșit într-un bar din Yokohama: un loc unde se strângeau mulți străini. O priveam pe Mila cum, pentru a nu-știu-câta oară, reușea să atragă pe toată lumea; ca spre un magnet puternic, bărbații se îngrămădeau în jurul ei, iar ea îi aborda cu o eleganță atemporală. Mila accepta paharele de băutură, savurând fiecare moment, și dialoga cu fiecare admirator cu o detașare desăvârșită. Știa să întrețină conversații captivante, dezvăluindu-se fără a promite nimic în schimb. Era un adevărat spectacol, pe care îl priveam din umbra barului. Nu aveam carisma ei și nici nu îndrăzneam să încerc să fiu ca ea. Când unul dintre cei din local o invita în oraș, râdea cochet, uneori poate chiar îi lăsa numărul de telefon, însă magia dispărea. Ea nu-și dorea un iubit, voia doar să fie în centrul atenției. Ore mai târziu, când goneam spre casă, m-am trezit gândindu-mă la tipul ei din metrou. I-am spus să facă ea primul pas și să-l invite undeva, oriunde; chiar și o plimbare prin parc ar fi schimbat un pic cursul evenimentelor. Mi-a spus atunci: „Sabina? De ce să fac asta? Nu e mai bine așa? Să trăiesc emoția asta zilnic, ca o copilă de liceu? E o poveste de dragoste unde nimeni nu poate fi rănit!”
M-am gândit mult la ce mi-a spus atunci Mila. Știam că nu aș fi putut iubi platonic, dacă eu aș fi fost în locul ei. Știam că aș fi avut nevoie de mai mult sau, mai bine spus, mi-aș fi dorit mai mult. Pe de altă parte, i-am dat dreptate: uneori nu poți forța lucrurile să se întâmple, riști să strici totul. Și totul pentru Mila era acea iubire din metrou.
Un an mai târziu, coboram scările în grabă, încercând să-mi fac loc prin șuvoiul de oameni ce se revărsa din vagoane. Eram deja în întârziere și nu puteam să risc să nu mă urc. De Mila și celelalte două colege nu mai știam nimic. De când schimbasem jobul nu mai vorbisem cu ele. M-am strecurat înăuntru înainte ca ușile să se închidă. Am căutat rapid cu privirea un scaun liber; n-aveam noroc. Am făcut câțiva pași și m-am prins bine de o bară, să-mi trag sufletul după atâta alergătură. Gâfâiam și încercam să-mi amintesc tot ce aveam de făcut pe ziua respectivă. În fața mea, un tip bine făcut, bronzat, la vreo 50 de ani, s-a ridicat în picioare privindu-mă cald: „vrei să stai jos?”
N-am știut ce să răspund. Tot ce auzeam în minte era: „dacă-ți place”.
