„It is the city consciousness
Which sees and says: more: more and more: always more.”
Delmore Schwartz, America, America!
„The apparition of these faces in the crowd:
Petals on a wet, black bough.”
Ezra Pound, In a Station of the Metro
Era o vară stranie, sufocantă, vara în care l-au împușcat pe Trump, și noi habar n-aveam ce facem în New York. După-amiază târzie, un bar în Greenwich Village, amândoi la tejghea, bând Sazerac în ciuda toropelii. În noaptea care trecuse, somn agitat, un vis pe care nu mi-l mai aminteam decât ca pe o senzație de surescitare amestecată cu frică. Cu două ore în urmă, eram în Central Park, privind rațele de pe South Pond. Nu ne mai întrebam unde se duc iarna, căci citiserăm într-un ghid că din ultimele zile ale lui noiembrie se mută pe Harlem Meer sau la Rezervor, unde apa e prea adâncă pentru a îngheța. Au, așadar, un plan, așa cum și eu am avut întotdeauna, nu că asta m-ar fi ajutat prea mult.
Însă nu era loc atunci pentru gânduri negre, căci trăiam una dintre acele zile de vară când totul pare posibil și cerul se arată prietenos, norii au forme premonitorii și tu ești predispus la pareidolie, când nicio metaforă nu-i exagerată și niciun om n-ar trebui să fie nevoit să facă altceva decât să stea pe o bancă în parc și să se uite după rațe. Sau să se așeze la tejghea într-un bar și să dea pe gât whiskey de secară. Sunt atâtea orașe în care poți să fii boem, dar ăsta nu-i unul dintre ele.
De partea cealaltă a iazului se vedeau zgârie-norii orbitori, sturzii zeflemitori începuseră să strige, iar, de pe o bancă din spatele stâncilor, un bătrân se pornise să zică duios din kingri. M-am întors spre tine și ți-am propus să mergem în Greenwich Village, căci știam un bar unde obișnuiau să-și bea mințile Ashbery, Dylan Thomas și Delmore Schwartz. Și tu mi-ai zis că sună bine și am luat-o din loc, am ieșit pe 59th Street, după care am cotit pe 6th Avenue și am ținut-o drept, căscând gura la turnurile de sticlă și la rezervoarele de apă de pe acoperișuri și la elicoptere, de parcă era pentru prima dată când vedeam așa grozăvii, până au început să ne doară picioarele și atunci am știut că mai avem doar puțin, căci locul unde trebuie să ajungi este mereu după colț de unde simți că te lasă puterile.
Când am făcut dreapta pe W 10th Street, mi s-a părut că ne întoarcem acasă, deși nu mai fuseserăm niciodată acolo. Dacă ar fi să aleg o stradă pe care să locuim, aceasta ar fi W 10th Street. Și dacă, totuși, ții morțiș să fii boem în New York, singura ta șansă, de vreo șaizeci de ani încoace, e Greenwich Village. Doar aici mi-aș putea imagina un apartament înghesuit, într-una dintre clădirile astea din cărămidă brună și cu scări de incendiu, o vizuină de morganucodon într-un tărâm al monștrilor gigantici, pe care s-o umplem cu cărți și cu reproduceri după Hopper și unde să ne chemăm prietenii, câți ne-au rămas, și să tăifăsuim despre lucruri lipsite de importanță și despre lucruri fundamentale, să filosofăm pedant și strălucitor, și să citim poezii și să bem Sazerac și să fumăm American Spirit, cu poftă și fără regrete, și să ascultăm discuri prost înregistrate cu Davis, Ellington și Monk, și să uităm de slujbele noastre de salahori și chelneri și măturători, restanțieri prin excelență, și de visurile noastre de a fi scriitori și pictori și actori, păpuși cu ațe rupte.
Și râsetele și fumul și aburii etilici și fantomele aduse acolo din cătunele Carpaților pe o cursă transatlantică, în bagaje – nici nu s-au simțit la cântar pe aeroport –, s-ar fi amestecat și din melanjul acela diafan și înecăcios ar fi ieșit împăcarea, nu doar resemnarea, ci chiar împăcarea, oricât de vremelnică, cu tot și toate, și încrederea că am înțeles viața, ce e și ce nu e. Și am trăi la limită, singurul mod în care viața poate fi trăită, căci acolo se desfășoară aceasta, fie c-o conștientizăm, fie că nu. Și am fi tineri, mereu foarte tineri și revoltător de înțelepți. Dar noi n-aveam niciun prieten acolo, niciun suflet cunoscut pe vreo cinci mii de kilometri. Însuși faptul că ne găseam în acel loc ni se părea neverosimil, de parcă izbutiserăm să ajungem într-un tărâm mitic despre care alții ne preveniseră că nu există și astfel nici n-are rost să încercăm să-l găsim. Număraserăm zilele de la obținerea vizei, de la trei sute în jos, nici nu credeam că e posibil și totuși iată-ne.
Și după al doilea pahar tu m-ai întrebat ce căutăm, de fapt, acolo și eu ți-am spus că nu știu. Și ce mai e de făcut după ce colindăm insula asta dintr-un capăt în celălalt, din Downtown până-n Uptown, să ne întoarcem sau poate să rămânem, erau atâtea de trăit acolo, dacă nu în West Village, măcar spre periferie, în Morningside Heights, bunăoară, citiserăm anunțurile, un studio nu era atât de scump, o cămăruță la ultimul etaj al unei clădiri fără lift, cu acoperișul spart și în care abia încăpea un pat rabatabil, pe care să trebuiască să-l ridicăm ca să ai loc pentru gimnastică, o cămăruță ca-n Barefoot in the Park, iar auzind asta tu mi-ai spus că-s mai chipeș decât Robert Redford, iar eu ți-am destăinuit că mereu m-ai văzut mai bun decât sunt în realitate sau nu știu dacă ți-am zis-o, dar am gândit-o, e sigur doar că ți-am spus că tu ești mult mai frumoasă decât Jane Fonda.
În orice caz, dintr-un salariu am fi plătit chiria și facturile și din celălalt ne-am fi descurcat cu traiul. Poate găseam chiar una dintre acele clădiri rent controlled, pentru că erau vechi și ruinate. Dacă eram și mai norocoși, la parter am fi avut un deli și în capătul străzii un jazz club. Și fereastra din spate ar fi dat spre terasa pe care vecinii își scoteau șezlongurile și coliviile cu canari și ghivecele cu roze, zinii și echinacea, și unde am fi putut să ne bem cafeaua, să ne ostoim după-amiezile cu o carte în mână și două pahare de Montrachet cu seltzer, să faci plajă, să scriu. Și ne-am fi petrecut concediile în Catskills, Big Sur sau Key Largo.
Cât de greu să fi fost să ne obținem greencardul, mai ales că avuseserăm rezidență în Marea Britanie? Ca un făcut, pe atunci locuiserăm chiar la două stații de Greenwich-ul londonez. Mereu mă fascinase capacitatea omului de a supraviețui și de a se adapta, în Hunts Point sau în Bird-in-Hand, în Saint-Tropez sau în Kibera. Dintr-un grupaj de interviuri pe care l-am văzut împreună reieșea că nici newyorkezii nu știu cum reușesc să trăiască aici. Am fi scos-o și noi la capăt cumva. Doar tu mi-ai spus mereu să nu supraraționalizăm.
Tot tu ai declarat că ai trăi cu mine chiar și în Morningside Heights, deși e urât, e un fel de Militari, doar că mai murdar și mult mai periculos. Ai amintit apoi de o librărie micuță pe care o văzuserăm pe Morton Street și eu am zâmbit și am spus că mi-ar plăcea să lucrez acolo și tu mi-ai zis că mi s-ar potrivi. Mi s-a părut mereu că mai aveam atât de mult timp în față, că viața abia începea și că nimic nu se sfârșește la treizeci sau la patruzeci sau la cincizeci de ani. Bifaserăm, ascultători, tot ce considera societatea că trebuie înfăptuit, dar vedeam asta ca pe o temelie, doar o mică parte a edificiului, iar dacă medicina modernă ne dăruise câteva decenii în plus, n-aveam de gând să le petrecem între aceleași coordonate, să retrăim aceeași zi, până la un capăt care încă se arăta foarte departe. Schimbările drastice puteau fi făcute oricând, niciodată nu era prea târziu să ne mutăm pe o insulă, să ne apucăm de pictură sau de dans, să ne deschidem o cafenea cu cărți. Cred că niciodată nu ne-am îngăduit să ne plictisim.
Nimic nu era imposibil, dar cumva știam amândoi că n-aveam s-o facem, să ne mutăm întreaga viață dincolo de marea apă, că rădăcinile ni se lignificaseră deja într-un alt pământ, și că tot ce reușiserăm venind aici era să împlinim visul acelui copil uitat în fața televizorului din care o voce îi spunea că ăsta-i, fără doar și poate, cel mai extraordinar loc de pe pământ. Și tu ai concluzionat că asta nu-i puțin, iar eu ți-am dat dreptate.
Dar îți dai seama cum ar fi fost să te fi născut aici, să fi copilărit în Queens sau Bronx, în loc de Pantelimon sau Ferentari, în Meatpacking District sau Hell’s Kitchen, în loc de Sălăjan sau Rahova? Nu mai fuseserăm niciodată atât de departe de locul unde ne născuserăm și parcă niciodată nu fusesem mai nebun după tine. După jumătate de viață împreună, în care ne clădiserăm un cămin și ne crescuserăm copiii, trăind pe jumătate în lume, pe jumătate în microcosmosul nostru, în utopia noastră, în statul nostru cu doi cetățeni, nu doar în spațiul, ci și în timpul nostru, diferit de al celorlalți, cu cărțile și cu filmele și cu discurile și cu tablourile noastre, cu glumele noastre la care râdeam doar noi, pentru că doar noi le înțelegeam și nu era nevoie decât de un cuvânt sau două ca să pufnim în râs, spre consternarea oricui, după mii de zile de trai ca un singur organism, încă eram nebun după tine, chiar mai ceva decât la început. Când ne-am întâlnit atunci, în acel limb în care credeam că suntem sortiți să rămânem pentru totdeauna, cine ar fi crezut c-o să ajungem aici după atâția ani?
S-a așezat pe dalele crăpate, a vânturat afumătoarea și a lovit toba, mai întâi încet cu vârfurile degetelor, apoi tot mai tare, izbind-o cu întreaga palmă. Cu un glas cavernos, a început un cânt tribal. Aerul s-a încins și mai tare, ne dureau urechile, ne ustura gâtlejul, presiunea creștea, culoarul îngust care ducea afară nu era destul s-o elibereze.
Și la lăsatul serii, când în boxe Bryan Adams zicea ceva despre the best days of my life, m-ai întrebat din nou ce ne rămânea de făcut, să mergem la hotel, să ne rătăcim prin West Village, să ne întoarcem în Central Park, iar eu ți-am răspuns că mi-e totuna câtă vreme sunt cu tine, așa că ne-am ridicat să vedem unde ne poartă pașii. Era zăduf, fojgăială și vacarm, cartierul se trezea când se lăsa întunericul, străduțele liniștite ziua se umpleau de lume și de muzică, te țineam de mână, purtai rochia aceea purpurie, cu umerii goi, parcă pluteai pe sub luna plină abia răsărită pe un cer verde.
În Washington Square, de unde am văzut gura de metrou de pe W 4th Street, ne-am uitat unul la celălalt și ne-am înțeles din priviri să coborâm, să aflăm unde ne-ar fi dus primul tren, deși din ochii tăi și din respirația ta mi-am dat seama c-ai fi vrut să ne ducă spre hotel. Ți-am spus că sub New York sunt zeci de mile de șine abandonate și nouă stații-fantomă și că citisem la Auster că o duzină de bombe cu hidrogen încă zac ascunse în galerii secrete. Îmi plăceau astfel de curiozități. Îți plăceau și ție, așa mă asigurai.
Luând-o în josul treptelor îngălate, am auzit muzică venind de jos, coboram parcă într-un club underground. Și atunci mi-am amintit visul. Așteptam pe un peron, în înghesuială și zăpușeală – stațiile de metrou din New York nu au aer condiționat –, când de undeva din penumbră a apărut un bărbat înalt și uscățiv, cu cochilii și tigve cu semințe prinse la genunchi și la glezne, cu forme de oameni pictate cu alb pe pielea neagră, acoperită doar parțial de o blană de serval, având capul vârât în ceea ce părea a fi un cuib de viespi împodobit cu pene de turaco și prevăzut cu două găuri pentru ochi. În brațe ținea o tobă, iar pe tobă un fel de cățuie din care ieșea fum albăstriu. Un vraci egungun, ca-n dioramele de la AMNH, în fața cărora zăbovisem mai bine de o oră în dimineața acelei zile.
S-a așezat pe dalele crăpate, a vânturat afumătoarea și a lovit toba, mai întâi încet cu vârfurile degetelor, apoi tot mai tare, izbind-o cu întreaga palmă. Cu un glas cavernos, a început un cânt tribal. Aerul s-a încins și mai tare, ne dureau urechile, ne ustura gâtlejul, presiunea creștea, culoarul îngust care ducea afară nu era destul s-o elibereze. Și cei care așteptau împreună cu noi, afro-americani de diverse staturi și fizionomii, au intrat într-un soi de transă, legănându-și capetele într-o parte și-n alta. Brusc, au început să se miște spasmodic, lovindu-se și frecându-se unii de alții, cu ochii dați peste cap. Bărbații și-au smuls tricourile, dezvăluindu-și piepturile de obsidian pe care șiroia sudoarea, femeile își mișcau amețitor fesele uriașe. Era în ei o energie furioasă, acel soi de forță capabilă să spargă stăvilarele vieții.
Priveam vrăjit, știi prea bine obsesia mea pentru culturile africane. Era ceva tonic și înspăimântător în mișcările lor, în ochii care scăpărau când pâlpâiau neoanele, în freamătul frenetic, în sălbăticia dezlănțuită. Veacurile de chin și umilințe și genocide nu mai aveau nicio înrâurire. Muzica trezise în ei ecouri ancestrale, amintirea atavică a ceremoniilor sacre de pe continentul-mamă, erau pătrunși de duhurile aduse cu secole în urmă de strămoșii lor în cala unei corăbii și care acum bântuiau aici, debusolate, luptându-se cu cele ale amerindienilor și ale albilor. Prin însuși modul în care s-a format, orice metropolă e un pandemoniu. În răpăiala asurzitoare, în amestecul de miresme și miasme, în sufocarea de pipe dream, în toată nebunia asta preorgiastică, o poftă de viață distructivă, nu bucolică ori frugală, ci de excese, de rom și iarbă și energizante și mirodenii iuți și carne în sânge, creștea înăuntrul nostru, imposibil de rezistat.
Toți se roteau acum amețitor prin spațiul strâmt. Și vraciul s-a oprit pentru o clipă și a întins spre noi un deget osos. Și vârtejul s-a oprit, privirile s-au întors către noi. Înfiorați, am vrut s-o luăm spre ieșire, dar pasajul era blocat de alții care tot coborau, alăturându-se nebuniei. Te-am apucat de mână și am fugit dintr-o parte în alta, prin aerul vibrant, prin fumul înecăcios, ca într-o cursă, ciocnindu-ne de câte un trup greu și convulsiv. Atunci m-am trezit, tu încă dormeai, era târziu și eram așteptați la Morgan Library. Și am uitat.
Acum însă, auzind ecourile de sub pământ, mi-am amintit și mi s-a părut o posibilitate ca, ajunși jos, să-l vedem pe vraciul egungun. M-ar fi surprins, dar nu mi se părea imposibil. Am coborât treptele, am intrat în spațiul înghesuit și încins. În mijlocul peronului îngust și murdar, între stâlpii verzi și pereții acoperiți cu faianță albă și afișe cu MoMA, Harlem Renaissance și spectacole de pe Broadway, sub grinzile joase, lângă o boxă de-o șchioapă, cinci puști în tricouri lălâi cu NWA și baggy jeans interpretau o piesă hip-hop. Era cald ca într-o seră și mirosea a canabis.
În jur, pâlcuri de oameni nădușiți. În stânga, un grup de tineri afro-americani dând din cap și din mâini, ei în tricouri de baseball și cu șepci cu Yankees, ele în rochii multicolore și cu părul împletit, cumva ca-n visul meu, în dreapta, câteva puștoaice blonde, în maiouri albe și pantaloni scurți, deja bete, pasând de la una la alta o sticlă învelită în hârtie brună, într-un colț, trei rabini cu pălării cu zulufi și bărbi, în straie cernite, ca niște doctori de ciumă. Pe șinele de tren, un șobolan mânca dintr-o felie de pizza. Ne-am uitat pe indicatoare în lumina pâlpâitoare a neoanelor, dacă ne-am fi suit în trenul de Queens, am fi putut coborî pe 42nd Street, de unde ne puteam continua drumul pe jos.
Ritmul a crescut, basul ne făcea pieptul să vibreze, tâmplele ne vuiau, capul stătea să pocnească. S-au auzit câteva urale, iar fetele blonde au chiuit și au pornit un dans lasciv, sub privirile negreselor, care se plimbau de la ele la bărbații lor, atente, dușmănoase. S-au lăsat însă repede în voia muzicii, au început să-și miște tot mai hotărât trupurile împlinite și ude. Din colțul lor, rabinii priveau cu reproș și cu invidie. Eram încordat și curios.
„Whatcha lookin’ at?” a strigat unul dintre bărbați.
S-a desprins de perechea lui și a venit spre noi, mătăhălos și asudat, cu nările înfiorate, cu ochi exoftalmici, cu venele umflate pe frunte ca niște pui de mamba. Tu te-ai lipit de mine și atunci mi s-a făcut frică, pentru că nu știam dacă o să pot să te apăr. A trecut pe lângă noi, cu un rânjet alb, s-a dus către rabini, s-a aplecat asupra unuia dintre ei.
„This is America, bitch!” a răcnit, zburându-i cu latul palmei pălăria de pe cap.
Un vuiet puternic, albul ochilor de tren căscându-se în tunel croind o breșă în vrajă. Te-am apucat de mână și am urcat în grabă, noi și rabinii, ne-am pierdut urma în siguranța cutiei de metal și a tunelurilor beznoase, am coborât după patru stații, am părăsit bulevardul cu mașini și ricșe, turiști și vânzători de hotdogi, ecrane și firme luminoase, ne-am avântat pe străzile învăluite în aburi de canal, cu intrânduri în care oamenii străzii dormeau acoperiți cu cartoane, prin dantescul nopții newyorkeze, prin amestecul delirant de lumini și umbre, zgomote și mirosuri, surescitare și spaimă. Cineva a strigat după noi, dar nu ne-am întors, am grăbit pasul și, după ce am cotit din Park Avenue pe 39th Street și am văzut copertina hotelului, te-am întrebat dacă ești bine și tu mi-ai spus că da, doar că te doare puțin mâna. Te strânsesem prea tare.
120 E 39th Street, New York, iulie 2024
