Sunt un consumator înrăit de cafea, un cititor insațiabil și un împătimit al călătoriilor. Două cafele pe zi, două cărți pe săptămână, ar fi bine două călătorii pe lună, dar caut să mă mulțumesc și cu două pe an. Propunerea unui astfel de text, un periplu intercontinental cu popasuri dese prin cafenele, între amintire și reverie, era cum nu se poate mai firească. De altfel, o face un om care a lucrat într-o cafenea, și-a cerut în căsătorie soția într-o cafenea și a scris volume întregi prin cafenele. Și care nici acum nu știe ce mireasmă-i mai îmbătătoare, cea a cafelei sau cea a cernelii.
Cafeaua și cultura au fost dintotdeauna legate, de la misticii sufiști yemeniți la filosofii și gânditorii politici otomani la boema pariziană, până la așa-numita café society. Cafeneaua a devenit repede un loc în care, pe lângă licoarea aromitoare, se consumau idei. Acolo s-au mutat valorile agorei. Acolo se citeau ziare, reviste și romane. Acolo se aflau știri, se spuneau povești, se polemiza. Acolo se recitau poezii, se disecau manuscrise în lucru și se corectau șpalturi. Acolo, într-un spațiu egalitar al împărtășirii gândurilor, al criticii, al experimentării și astfel al progresului ideatic. Asemenea cafelei, concepțiile trezeau mintea, dar uneori dădeau în clocot și se revărsau. Mai multe revoluții și-au avut obârșia în cafenele decât în sălile de consiliu.
Ar avea sens să pornim din Etiopia sau din Peninsula Arabică ori de la vreun kiva han din Istanbul, cu origini în vremea lui Mahomed Cuceritorul, poate de la El Fishawy din Cairo, frecventată de Mahfuz. La fel de bine, am putea-o lua alandala, de pe orice continent, de la La Cueva din Barranquilla, pe unde-și făcea veacul Márquez, sau din vreo coffee house din Sydney, la care se oprea Patrick White, ori din Tokyo, de la The Manuscript Writing Café, de unde nu ești lăsat să pleci decât dacă ți-ai terminat norma de scris pentru ziua respectivă. Nu există încă o cafenea literară în Antarctica, altfel am fi putut porni de acolo. În fine, am putea vizita o plantație din Minas Gerais sau de pe Sfânta Elena sau de pe Mauna Loa, bea o Irish coffee în Foynes Port, un capuținer la Café Central ori un marghiloman la Capșa ori, dacă vă ține stomacul, o kopi luwak în Sumatra.
Voi începe însă din Maroc. În apropierea Strâmtorii Gibraltar, pe o culme cu vedere la Golful Tanger, este deschisă, încă din 1921, Café Hafa. Calcar alb, țigle verzi, ibrice arămii. Muzică chaabi, zgomot de zaruri, miorlăit de pisici. Miros de cafea, de mentă și de hașiș. Tennessee Williams, Truman Capote, Paul Bowles, Juan Goytisolo, Claudio Bravo, The Beatles și The Rolling Stones au trecut pe aici. Nicidecum un local de lux, deschis inițial pentru oamenii simpli din mahalaua Marshan, Café Hafa a devenit pe neașteptate un magnet pentru intelectuali și boemi de pretutindeni. Mai că n-a existat beatnic de seamă care să nu ajungă aici, Burroughs, Kerouac, Ginsberg. A inspirat creații literare, muzicale și plastice. Of all the coffee joints in all the towns in all the world…
De aici trecem strâmtoarea în Europa și ne îndreptăm spre Les Deux Magots. O prăvălie de mătăsuri devenită, începând cu 1884, café et liquoriste — căci artiștii, să fim sinceri, nu beau doar cafea. „Dar cum rămâne cu Café Iruña din Pamplona lui Hemingway?” veți întreba. Sau cu Cervecería Alemana din Madrid? Dar cu Caffè Florian din Veneția, cu Antico Caffè Greco din Roma ori cu Pedrocchi Café din Padova? Cu Zonars din Atena, cu Café A Brasileira din Lisabona, cu Els Quatre Gats din Barcelona, cu The George Inn din Londra, cu The Eagle and Child din Oxford, cu Romanisches Café din Berlin, cu Café a Porta din Copenhaga, cu Grand Café din Oslo, cu Café Montmartre din Praga ori cu Literaturnoye Kafe din Sankt Petersburg? Scriitorii care le frecventau pot fi, în bună măsură, intuiți.
Nu mai bine ne duceam în Viena? Doar cultura cafenelelor vieneze e inclusă de UNESCO în Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității, e un lucru știut. Dar Bucureștiul nu ne mai place? N-au mai rămas multe localuri de altădată, dar putem să mai mergem la Capșa, unde se bea șvarț și se mâncau prăjituri și scriitori, ne-o spune Nicolae Crevedia, să aspirăm spre statutul de capșist prin pătrunderea în aceeași încăpere unde odinioară se adunau Rebreanu, Camil Petrescu, Arghezi, Ion Barbu, Minulescu, Vianu. Sau la Caru’ cu bere, pe unde treceau alde Caragiale, Coșbuc, Goga sau Mihail Sebastian.
Ne-am așezat la o măsuță minusculă, ca toate din Paris, și, sub privirile celor doi celebri mandarini, am cerut escargot, cafea și pastis. Debutasem cu câțiva ani în urmă și eram cu totul copleșit de faptul că stăteam în același loc, poate chiar la aceeași masă, unde stătuseră Hemingway, Camus, Sartre, Simone de Beauvoir, Verlaine, Rimbaud, Gide sau Joyce.
Sau fie, înțelegem importanța în cultură a Orașului Luminilor de-a lungul veacurilor, dar dacă tot mergem direct la Paris, de ce nu la Le Procope, deschisă în 1686, frecventată de Rousseau, Balzac și Hugo, la La Rotonde, Le Dome, Café de Flore, La Coupole ori La Closerie des Lilas sau la oricare dintre numeroasele cafés-philo apărute în ultimele decenii? E simplu, sunt subiectiv, ca orice om. Les Deux Magots este primul local cu un așa renume în care am călcat. Eram tineri, mai tineri decât acum, și, amețiți de Cartierul Latin, am hoinărit până în Saint-Germain-des-Prés. Ne-am așezat la o măsuță minusculă, ca toate din Paris, și, sub privirile celor doi celebri mandarini, am cerut escargot, cafea și pastis. Debutasem cu câțiva ani în urmă și eram cu totul copleșit de faptul că stăteam în același loc, poate chiar la aceeași masă, unde stătuseră Hemingway, Camus, Sartre, Simone de Beauvoir, Verlaine, Rimbaud, Gide sau Joyce. Nici nu băgam de seamă fojgăiala, gălăgia, atmosfera de cantină, unde clienții erau serviți pe bandă rulantă, vite, vite, și apoi dați afară ca să se facă loc altora. Îmi amintesc bine senzația, eram aproape paralizat, bouche bée, și când a venit chelnerul, deși voiam să comand în franceză, am bâiguit ceva în engleză, cred, dacă nu chiar în română.
Și Cioran locuia aproape, iar anul trecut, documentându-mă pentru Hasdeu. Duhuri, biografia romanțată a lui BPH, am aflat că Iulia Hasdeu a locuit o vreme pe Boulevard Saint-Germain și că tatăl ei a vizitat-o de mai multe ori. Ni-l putem închipui astfel pe Hasdeu la Les Deux Magots, sorbind dintr-o ceașcă de cafea și, polemic cum era, luîndu-se la harță cu le garçon de café sau chiar cu patronul.
Pornind de aici spre Lumea Nouă — via Roissy sau, ca odinioară, Le Havre —, ne confruntăm cu o dilemă similară. O luăm spre sud sau spre nord? Poate spre centru? Am amintit deja La Cueva, dar e și Café Tortoni din Buenos Aires o posibilitate, să-i vedem pe Borges și Alfonsina Storni la obișnuita lor masă, în eternitatea lor de ceară. Sau am putea uita de cafea pentru o clipă și bea un Papa Doble în Havana, la El Floridita, unde deja amintitul Ernest o ducea pe Martha Gellhorn. Sau să mergem la Café la Habana (Café Quito în opera lui Bolaño), pe unde înaintea noastră au trecut Márquez și Paz. Tot aici — întărim astfel o remarcă anterioară — Fidel Castro și Che Guevara se întâlneau cu gânduri revoluționare.
Luând-o în susul hărții, The Frolic Room din Los Angeles, unde Bukowski mergea să se îmbete, poate și să se dreagă (dar nu cu cafea, căci astăzi se știe că legendara cafea cu sare face mai degrabă rău la mahmureală). Apoi, Vesuvio Café din San Francisco, unde dăm iarăși peste fantomele beatnicilor Kerouac și Ginsberg. Pe aici mai venea și Henry Miller. Și Dylan Thomas, dar fantoma lui nu-i aici, doar e cunoscut faptul că aceasta bântuie Hotel Chelsea din New York. Ajungem și acolo. Dar pe drum ne-am putea opri în New Orleans, la Carousel Bar. Faulkner, Capote, Tennessee Williams, Anne Rice. Atât de mult îi plăcea lui Capote încât a ajuns să susțină că se născuse acolo. Vorbea, poate, metaforic.
Abia acum poposim în New York City, The Big Apple, Centrum Mundi (cel puțin, al lumii capitaliste). Caffè Reggio în Greenwich Village, avangardista Cedar Tavern, în același cartier, barul de la Algonquin Hotel, în Midtown Manhattan, și, probabil cea mai faimoasă adăpătoare din NYC, The White Horse Tavern, la intersecția dintre Hudson Street și 11th Street (a nu se confunda cu Calul Bălan din Sankt Wolfgang). Dylan Thomas — care-n ultima lui noapte de beție a dat pe gât aici douăzeci și unu de pahare de whisky —, Kerouac, plus Hunter S. Thompson, Delmore Schwartz, John Ashbery, Anaïs Nin și Norman Mailer, dar și Jim Morrison și Bob Dylan. A început, în 1880, ca o crâșmă a docherilor, până să calce pe aici poeții care, așa cum știm, schimbă întotdeauna și pentru totdeauna fața locurilor.
De unde am plecat și unde am ajuns. În orice caz, cafeneaua rămâne, după secole, un spațiu vital pentru societate, un biotop fără de care lumea contemporană ar fi avut o cu totul altă față. Cât despre artiști, puțini ar fi reușit să dea aceeași operă dacă n-ar fi fost imersați în sevele creatoare proprii unui asemenea creuzet. Vieți și cariere s-au construit în jurul unei mese. Poate de aceea una e fascinația pentru cafea, mistică, alchimică, alta e fascinația pentru cafenea, pură antropologie filosofică, socială și culturală.
Aș putea să închei spunând că trebuie să fug, căci îmi dă cafeaua-n foc, dar în loc să fac asta vă propun ca data viitoare când treceți pe lângă o cafenea să intrați, să vă așezați la o masă, să inspirați adânc și să fiți acolo. Cu totul.
București, aprilie 2023
