La 5 ani după debutul din Cinematic (apărut tot la OMG Publishing, în 2019), Luca Ștefan Ouatu a revenit anul trecut cu Magnolia. L-am citit ca pe un volum de continuitate (de altfel, încă de la început, își inclusese în debut un poem omonim, pe care la vremea respectivă l-am notat, într-un text din Vatra, ca un vârf al vizionarismului plachetei), care nu sparge cu „tradiția” instaurată în primele texte, aceea a poemelor care funcționează în dublu registru – prin filtrul tehnologic aplicat în direcția tatonării cu discreție a emoției: „același om sensibil impresionat de clișee/ căutând înțelesuri în tot ce e firesc// […] în intimitate mă deconstruiesc/ mai ușor mai limpede analizez/ în parte fiecare pixel// în intimitate învăț cum să reacționez/ imagini mișcate, degete băgate în lentilă/ emoții și confuzie/ developez// cum să nu iubesc/ lumea asta când/ albume întregi/ se întâmplă/ în mine”. Chiar fără mișcări radicale, o ușoară schimbare de direcție tot se simte, o tranziție pe care Luca Ștefan Ouatu și-o prelucrează prin texte ceva mai îndreptate acum spre interior; nu că n-ar fi fost un introvertit și la debut, dar reflecția interiorizată capătă aici nuanțe mai profunde, vizează un proces de autocunoaștere asumat pe deplin.
Cele trei secvențe ale volumului, „daily duppy” / „summer is blue” / „la adăpost”, contabilizează toată această evoluție cu multă sensibilitate, una care nu se jenează în niciun punct al unui parcurs altfel cât se poate de nostalgic/delicat. Asta-mi place cel mai mult la Luca Ștefan Ouatu: că e printre (extrem de) puținii sweethearts ai poeziei contemporane tinere conștienți de faptul că se poziționează dintr-o astfel de perspectivă care-i poate vulnerabiliza extrem de mult și că în ciuda riscurilor aferente, nu se sfiește să proclame, la tot pasul, încredere & căldură, emoția dozată în valuri senine, pe care poemele lui o filtrează cu multă împăcare de sine. Pentru că, în fond, toată mișcarea textelor lui înspre un astfel de punct converge, spre un exercițiu de reconciliere care pare că-i iasă până în final, dar până acolo, se desfășoară cu mult efort aplicat pe autocunoaștere.
E un fir pe care Luca Ștefan Ouatu îl urmărește cap-coadă în Magnolia, de la poemul de dragoste, ce se insinuează cu subtilitate din loc în loc, la poemul care își confesează maturizarea („[…] și mai ciudat cum cresc/ simplitatea devine/ tot mai greu de obținut// și toate excesele de personalitate devenite scut/ doar amăgire și prieteni pierduți/ dar acum/ când te vezi adult/ toate astea devin normale și tu pari ok/ trecând prin cabluri prin zile// simplu să pari o k/ când nimeni n-are timp de nimeni/ dar e mai trist să pari o k/ când nici tu nu ai timp de tine// tot ce se simte real apasă/ iar tot ce e real rămâne nescris și modelează/ noi forme de viață/ ecrane închise și lumini stinse sub care lumea/ încă vibrează// iar simplitatea e doar un clopot care răsună/ dimineața/ dar cine să-l audă/ când rămânem singuri/ prea obosiți și/ nimic nu pare să ne mai trezească”, akrasia) și la cel (vezi textul care închide volumul). E atâta căldură în volumul ăsta, fără nicio jenă, aproape cu o credință neclintită în bine, cum rar găsești în poezia tânără și asta-l diferențiază ca poetică – asta și felul muzical/ cinematic (da da, toate liniile converg, cel puțin până acum, între proiectele literare ale lui Luca Ștefan Ouatu, într-un soi de organicitate firească) în care alunecă imaginile vezi poemul subgba, dar și atâtea altele – Magnolia e genul ăla de volum din care îți vine greu să alegi citate, cele mai multe funcționează ca niște mici „medalioane” decisive. Nu mai zic de fotografiile care însoțesc poemele în toată epopeea asta pacifistă și care completează perfect genul de poezie practicată aici: una de atmosferă, difuz-confesivă, care decantează discret și curat stări și senzații, în orice caz, un „exemplar” poetic Gen Z de colecție.
*
Micile și marile drame biografice & contemporane, cam în zona asta se învârte poezia lui Alex Higyed. 50% mai aproape de un final memorabil e o revenire plină de tensiune și, în același timp, ceva mai temperată de vârstă. Zic revenire pentru că în 2021 debuta cu un volum (nimic personal, Casa de Pariuri Literare) pe care la vremea respectivă îl vedeam tributar unei rebeliuni de tip Bukowski. E și aici un răzvrătit, dar revolta lui se consumă mai degrabă cu multă ironie și cu calcul, fără ieșiri prea stridente.
E clar că înainte de orice, textele lui se consumă pe filonul pozei biografice, una care adună toată fibra tensionată a volumului, mai ales în câteva locuri în care vorbește despre violența domestică: „cât de necăjit mă priveai în momentele de slăbiciune/ în care mă implorai să stau cuminte și să nu mișc/ pentru că așa e mersul lucrurilor// abia mai târziu păstrai tăcerea și liniștea ce/ se așternea în casă/ mă înfiora cum se înfioară mamele când pruncul/ mângâie jucăria altuia/ și crede că nu mai e cale de întoarcere/ că așa ne-a fost scris și așa e mersul lucrurilor”, [dinamismul corpului înainte de perspicacitatea atingerii paterne]. Sunt poeme despre polii de putere disfuncționali ai familiilor, despre boală și traumă generațională, un „film” biografic foarte încărcat, oricum, în care se citesc foarte concret toți nervii poeziei lui. Îmi place cum Alex Higyed își calibrează textele de tipul ăsta printr-o strategie a detașării (atâta cât se poate) care prizează (auto)ironia și comentariul ușor acid. Rezultă de aici niște „melancolii prefabricate”, cum le numește, o tentativă de „îmblânzire” a biografiei prin mișcări succesive de apropiere & distanțare.
Treptat, toată politica asta a poemelor devine, tot mai evident, o manevră a gestionării neputinței. Poemul biografic lasă loc (dar în completare) „studiului de caz” contemporan. Toată angoasa generalizată a ultimilor ani (inclusiv, sau mai ales, experiența războiului de la graniță) își găsește un loc călduț în poezia lui Alex Higyed, care devine locul proiecției tuturor spaimelor, punctul de defulare al colectivului angoasant. Atâta că la Alex, tot se face neapărat la pachet cu o autoanaliză lucidă – e aici o permanentă tatonare a propriilor limite, o sondare suprapusă dezastrelor (personale & ceva mai generale) pe care versurile o „trădează” la fiecare pas: „50% mai rapid în reacții și în reflexe bodyshaming & co./ 50% mai comestibil și mai îngăduitor cu mine/ 50% mai frapat într-o după-amiază ploioasă de vară/ 50% mai instinctual și mai vorbăreț la beție/ 50% mai încrezător că am să schimb ceva/ 50% mai puțin speriat de obuze// și dezastrele vin și mă îngrijorează că niciodată/ nu e de-ajuns/ că am să rămân fără energie/ și cândva tot ce-o să rămână din mine e un om/ și nimic bun din finalul memorabil pe care-l aștept”, un final memorabil. Până la urmă, asta-i miza poemelor de aici, o revoltă mai degrabă discretă, o încercare de a da sens tuturor evenimentelor care fac suma biografiei poetului și de a le ordona, chiar și sub aparența indiferenței: „orice deschidere pentru fiecare om asupra oricărui om/ exercită un exercițiu de înțelegere/ eu mă prefac neînțeles și mă îmbrac/ în uniforma de lucru// ies fără vreun resentiment din casă/ și mă prefac în cea mai minusculă echidnă/ în poziție de atac/ life-sized și calculabil”, [încâlcit însă calculabil].
Contabilizând plachetele poetice ale secolului 21, nu poți reprima comparația subtil ivită în minte: seria acestor autori e un pandant sui generis al tipăriturilor istoric-religioase din secolele 16, 17, 18. Cronici, letopisețe, psaltiri, didahii, ceasloave, octoihuri, liturghiere, tetraevanghelii și altele asemenea au, în neverosimila postmodernitate în care trăim, echivalente lirice, probând alunecarea interesului public de la nevoia de spiritualitate și marcare a memoriei colective la celebrarea eului, a gândurilor și trăirilor personale. În fond, este vorba despre o particulară asumare a libertății, în care scrisul devine o mărturie, martor tăcut al efemerității implicite.