Pe Anca-Ioana Câdă am citit-o și am tot citit-o de fiecare dată cînd am avut ocazia, cu destulă vreme înainte de apariția volumului său de debut. Mi-a atras atenția tocmai pentru că scria (și scrie!) o poezie tăioasă și dinamică, în cheia unui biografism dark, echilibrat și perfect racordat și la ceea ce se întîmplă și dincolo de eu.
Deși un volum discret, Însemnări pe tivul fustei lasă să se întrevadă una dintre cele mai coerente voci poetice ale anului care tocmai a trecut. Poeta (re)construiește realități cunoscute, cînd precare, cînd suportabile, cînd marcate de autoironie. Dacă ar trebui să numesc un singur lucru care mi-a atras atenția în timpul lecturii, acela ar fi resemantizarea postmemoriei. Nu avem de-a face cu o postmemorie în sensul ei clasic, a marilor catastrofe istorice, politice sau economice, ci cu una a precarității, a proximității aspre. Focalizarea se schimbă: în prim-plan nu mai stă marea istorie, ci micro-istoriile marcante. Cititorul nu are parte de acea distanțare estetică față de obiectele și față de corpurile descrise, ci este pus în contact direct cu materialitatea brută a lumii: „incizii de scalp, excizii de encefal/ executate cu detașarea chirurgicală/ pe care o vedeam în copilărie la mamaia/ cînd tăia gîtul găinilor – vădană deprinsă cu/ treburile sîngeroase din copilărie”.
Volumul se împarte în două cicluri, Toate femeile din viața mea au băut cafea și s-au războit și Însemnări pe tivul fustei. Primul dintre acestea vizează o revendicare de la femeile din familie, însă nu una idealizatoare. Avem în față figuri ale rezistenței, figuri autoritare, figuri care rescriu ideea de feminitate în termenii supraviețuirii. Suroritatea nu intervine aici ca un concept abstract, ci, mai degrabă, ca un pact. Un scut comun. Întregul volum este, din punctul meu de vedere, depozitar al unor gesturi și obiceiuri văzute, trăite și preluate la nesfîrșit: „fetele au băut din fiole inscripționate/ cu cranii și oase încrucișate –/ au reușit să le salveze de fiecare dată./ mai tîrziu, cînd sîngele, sînii/ și fundul bombat li s-au întîmplat și lor,/ le-a întrebat, pudică din fire, dacă se descurcă./ au dat din cap și n-au mai vorbit/ niciodată despre asta”. Tot ceea ce se întîmplă în corpul unei femei e o fatalitate de ordin biologic, nicidecum ceva despre care se vorbește. Ceva care se explică și se dezbate. Supraviețuirea mută. Această tăcere se extinde dincolo de spațiul familial, transformînd corpul într-o punte de legătură cu sistemul, atît cu cel medical, cît și cu cel juridic și social. „abilitatea trupului de a se reface post-atrocitate” e poate singura posibilitate de documentare a supraviețuirii la un moment dat. Refacerea nu este, în niciun caz, un act de voință, ci unul de autonomie biologică. Anca-Ioana Câdă descrie corpul ca fiind nu numai un teritoriu al tuturor bătăliilor cunoscute, ci, asemenea tuturor celorlalte corpuri ale tuturor celorlalte femei descrise anterior, un subiect al rezilienței.
Ciclul omonim titlului, Însemnări pe tivul fustei, mută întrucîtva centrul de greutate dinspre genealogia spațiului intim către precaritatea la nivel instituționalizat. Sigur, ca urmare a profesiei autoarei, ea lasă la vedere și cîteva semne ale chestiunilor pe care le întîlnește, o realitate privită uneori din punctul de vedere al avocatului. Tot asupra corporalității și atributelor sale aș vrea să mă opresc, întrucît trupul devine o entitate administrativă, depersonalizată. Traumele și experiențele durerii sînt mediate de documente oficiale, astfel încît vulnerabilitatea nu este o stare naturală, ci una indusă și gestionată de cei ce ar trebui să protejeze, mai degrabă: „cît de multe recipiente cu urină,/ cît de multe întrebări./ nașteri, avorturi, dispozitive IUD?/ semnați aici, aici și aici./ fundulețul cît mai jooos, fundulețul cît mai moaaale,/ nu vă încordați, veți simți o mică pișcătură./ cît de multe nașteri fără incidente pînă/ la ruptura obligatorie de perineu./ binețe & bun-venit, cîte strîngeri de mînă:/ să facem lucruri frumoase,/ să avem o colaborare nemaipomenită,/ să fie totul OK, nu-i așa?”. Sigur, această cartografiere include și o anumită geografie urbană care devine o extensie a precarității anterioare.
Toată scriitura autoarei este marcată de o cerebralitate care refuză spectacolul, dramatizarea acută, metafora degenerărilor. Însemnări pe tivul fustei este o radiografiere a unei lumi care merita mult mai mult decît i s-a acordat. Iar volumul acesta merită, cu siguranță, o privire mult mai atentă din partea criticii, dar și din partea cititorilor.
