Arteziana, publicată la finele anului trecut, este a doua carte din trilogia Svetlanei Cârstean, trilogie care-i cât pe ce să devină completă, semn că șarpele (invocat și răsinvocat în Restul) mai are puțin până s-ajungă în vârful triunghiului și să strălucească, lăsând „frumusețea să alunece afară de dinăuntru”. Însă până atunci, haideți să vedem ce rămâne prins în năvoadele Artezienei, acest – de fapt – amplu poem despre apele prieteniei, adânci și fără vârstă.
Imaginea prieteniei văzute ca o arteziană care te salvează de la sufocare, imaginea centrală a volumului, se-aseamănă cu o matrioșka: de la bun început, ea stă în mijlocul textului, dezbrăcându-se și aruncându-și pieile în toate părțile – la final de tot, piesa cea mai mică, piesa fără pereche (atât de valoroasă aici) se-arată la față și, odată cu ea, se rostesc, simt eu, cele mai importante cuvinte din întreaga carte: „(în acest lung poem fără părinți/ sîntem singure/ deci ne facem de cap/ pînă dimineața)” – se rostesc în gând, desigur, căci știm că „ce e între paranteze nu se citește niciodată cu voce tare”. Acum c-am aflat asta, nu căpătăm brusc senzația că toată cartea-i ca scrisă între paranteze, că ne îndeamnă parcă s-o citim în șoaptă, să-i protejăm cuvintele? Ce-i protejat, ce-i nerostit pe de-a-ntregul veșnic devine. Iar cărțile de asta au nevoie, am speranța că s-a înțeles. Și-apoi oricum toată poezia Svetlanei e îmbibată de această obsesie a spunerii – spunerea adevărată și spunerea mincinoasă, spunerea completă și spunerea incompletă, spunerea-jumate, spunerea-treime, spunerea-sfert și-așa mai departe, spunerea-pericol și spunerea-culcuș, spunerea-nespunere. Toate spunerile sunt surori. Și de surori plină îi e poezia Svetlanei.
Să revenim la poemul fără părinți – din acestă absență se naște libertatea Artezienei, căci o carte despre prietenie nu-i altceva decât o carte despre libertate. Absența e, aici, dătătoare de viață. Absența e, aici, geamăna abundenței. Și pentru că părinți nu există, toate celelalte încrengături genealogice dispar și ele – poemul fără părinți e, deci, poemul fără origini. El pășește în afara timpului și-și duce existența acolo, la fel cum face și prietenia. Arteziana e liberă și pentru că respiră – datorită logicii pe baza căreia funcționează – într-un spațiu lipsit de traume și nostalgii (care, în ultima vreme, ne-a cam acaparat literatura). Desigur, asta nu înseamnă că renunță complet la memorie, însă mecanismele ei par să opereze puțin diferit. Pe teritoriul prieteniei, nimic nu se pierde, totul rămâne intact – amintirea nu te aruncă în trecut, nu te dă peste cap, ci, dimpotrivă, te face să te uiți în toate părțile, să cauți în toate straturile, să te recapitulezi: „Nimeni nu pleacă/ Nimeni din cei pe care i-ai iubit/ și adevărul e că tu pe toți i-ai iubit/ Mulțimea din tine rămîne în tine/ Pe toți îi aliniezi la trezire/ îi recapitulezi/ se amestecă unii cu alții te fac să alergi după ei ca să-i mai prinzi/ cum îi atingi/ ca-n vis dispar/ și-apar altundeva/ în alt colț al spațiului”.
Odată cu Arteziana iese în sfârșit la iveală (pentru că până acum nu primiserăm decât indicii) că poezia Svetlanei se desfășoară aproape în totalitate într-un spațiu acvatic – gradele de intensitate ale textelor corespund nivelurilor de adâncime ale apei și, deși în alte cărți de-ale ei cuvintele pătrund cu ușurință până dincolo de lumină, în zona hadală, Arteziana se menține aproape de țărm, izbutind să fie o carte luminoasă, cum chiar poeta declară c-a intenționat să scrie. Ilustrația Soniei Alins de pe copertă (și detaliul decupat pus pe pagina de titlu) se transformă într-o imagine-nucleu care explică foarte bine literatura Svetlanei – orice s-ar petrece, oricât de copleșitoare ar deveni distanțele și rupturile, scrisul o va (re)aduce pe autoare, până și din cele mai adânci șanțuri oceanice, la suprafață. Oricât de îndepărtat ar fi malul, scrisul o va arunca înapoi în lumină. Ba chiar mai mult – observăm, dacă ne uităm la poemele 19 și 29, că scriitoarea își devine propriul țărm, pericolul de înec prefăcându-se în ceva imposibil: „ea [prietena mea] înoată mai departe/ paralel cu țărmul” (19), „prietena mea înoată pe malul celălalt/ o vezi?/ corpul ei se transformă în creastă mobilă/ care tresare ritmic printre valuri/ departe/ paralel mereu/ cu mine însămi” (29).
Nu-i deci întâmplător că peștii sunt atotprezenți în poezia Svetlanei, că se transformă într-un soi de eterne călăuze, într-un soi de eterni judecători – ei sunt singurii care fac față oricăror adâncimi, singurii care știu să-și modifice corpurile ca să supraviețuiască presiunii: „stropitoarea asta/ pe care o port cu mine așa cum alții au cu ei o umbrelă/ ne ține în viață dar nu numai pe noi/ ci și peștele pe spatele căruia alunec printre oameni și blocuri/ și daca peștele e în viață nimic nu moare/ nimeni nu se răzgîndește”. Peștii sunt cei care mențin echilibrul, cei care fac posibilă mișcarea și uneori chiar (auto)recunoașterea, cei care au învățat cum să se facă nevăzuți pentru a nu se lăsa pradă curenților timpului: „am călătorit pînă aici pe spatele peștilor/ n-am alunecat fiindcă știau ei să alunece/ n-am întîrziat fiindcă ei știau mai bine ca oricine timpul”. La fel ca scrisul, la fel ca arteziana găsită pe cea mai cumplită caniculă în mijlocul metropolei, la fel ca prietenia, și peștii sunt niște entități salvatoare. Însă astfel de întâlniri nu-s la îndemâna oricui, există o anumită disponibilitate, o anumită strădanie a disponibilității care trebuie să se consume intern – altfel, Poemul-pește (din poemul 16) va aluneca din mâinile celui care va încerca să-l scrie.
Preocuparea din Restul pentru părți, bucăți, resturi și perechi e continuată și în Arteziana – socotesc deloc accidentală explorarea (aproape obsesivă) a acestei teme fix aici, în cadrul unei trilogii. Arteziana e, s-a stabilit deja, o carte despre prietenie, mai precis despre prietenia dintre fete/ femei, dar asta nu înseamnă că-i lipsește tonul grav cu care se tot întreabă printre rânduri de ce nu se vorbește mai mult despre complexitatea prieteniei – „de cîte feluri ești prietenie/ prietenia eficientă/ prietenia secundară/ prietenia punct/ prietenia cratimă/ prietenia frază/ prietenia înjurătură/ prietenia dromader/ prietenia cămilă” (și se continuă, doar în poemul 36, cu încă 67 de feluri de prietenii), de ce ea piere mereu în fața iubirii, în fața marii iubiri. Există și în prietenie tot atâta bucurie și tot atâta tristețe ca-n dragoste, tot atâta grijă, tot atâta indiferență. Și în prietenie se imaginează („dacă ai inventa tu un prieten cum ar arăta el?”), se tânjește („tînjesc nu tînjesc tînjesc nu tînjesc tînjesc/ nu tînjesc/ smulg cuvintele astea din mintea/ și din inima mea), se desparte („Diagnostic. Singura so lu ție de continuitate e separarea părților/ Urmează să se taie pe linia de demarcație pe care o stabilim de comun acord”). Nu se vorbește destul despre moartea prieteniilor, despre „desperecherea/ […] sunetelor din auzul comun”, despre despletirea forțată, despre decontaminarea care urmează după – așa-i.
Dar în Arteziana există multă apă și apa știe să le curețe pe toate. De-abia aștept să văd despre ce va fi cartea care va completa acest lung poem fără părinți care ne arată forța cu care prietenia se scaldă, în afara timpului, în afara spațiului, în afara vârstelor, în oceanele dinăuntrul nostru.
